Johnny Mathis - Wonderful Wonderful

Muzica inimii, muzica nostalgiilor mele, cu filme alb-negru, filme cu poveste, care te fac să crezi în magie, în puterea sentimentelor care clădesc bucuria de a fi împreună cu cei dragi...

Dimineaţă, cafeaua fierbinte lângă mine, multe de făcut, emoţii pentru prietenul nostru care trece printr-o grea încercare azi.

Gânduri învălmăşite în tolba sufletului, frânturi de amintiri şi visuri neterminate. Nimic nou, dar nu sunt niciodată mulţumită, nici de împlinirile dorite mult.

O camionetă verde sparge liniştea dimineţii, o femeie trece prin faţa ferestrei cu o plasă în mână, îmbrăcată tern şi fără imaginaţie, ce-o face Nic?, hainele toate de strâns şi aşezat la locul lor, aştept fetele, delir bacovian, căci afară plouă sau a plouat şi totul e gri şi iarna pare o păcăleală...

Pe masă, un notebook îmbrăcat în piele- de ce-or fi toate maro azi?- casa goală, prea mare pentru mine singură, prea mult spaţiu de umplut peste tot..

În calendar, Sfânta mare muceniţă Anastasia Romana, telefonul suna deja, nu ştiu să mint, nici pentru cauze nobile. Doamne, să fie bine azi!

gânduri rezonabile?

Dimineață cu fulgi de nea prin geam, timizi, imaculați, să împace larma din noi și să ascundă urâțenia de peste tot.

Multă treabă în redacția noastră improvizată în cabinetul directorului, pregătirea numărului de Crăciun al revistei, agitație, sondaje de opinie, subiecte de teză. Când mi-am adus aminte să caut iarna, nu mai era, afară zâmbea soarele și brazii din curte erau făcuți de râs de verdele lor stins și nu mai știau nicio poveste.

Liliachiul bluzei mele zâmbește tuturor, secretul inimii nu-l știu decât eu:tic-tac, tic-tac...

Mă gândesc la cel mai frumos film de Crăciun din toate timpurile, It"s a wonderful life. Eroii învaţă că, de Crăciun, Dumnezeui îi răsplăteşte pe cei buni, pe cei care perseverează în bine, uneori chiar ridicol de mult, în ciuda omenirii rezonabile.

Îmi place cuvântul rezonabil deşi, mărturisesc spăşită, nu-l mai vreau în existenţa mea. Pentru că pe acest cuminte rezonabil, în vremea din urmă, îl asociez cu acceptarea în viaţa ta a acelui"nu se poate", cu acceptarea posibilităţii existenţei lui "nu se poate", lui " nu e admis".

Rezonabil înseamnă să te gândeşti la ceea ce simt alţii şi să te lasi pe tine în expectativă, în acel imponderabil şi nesfârşit "altădată", care nu va veni , poate, niciodată...

Rezonabil înseamnă a te opri înainte de a fi prea târziu, înseamnă şanse pierdute, înseamnă a te împăca tu însăţi cu ideea -deloc măgulitoare- că eşti laş şi că nu-ţi poţi permite, din această condamnabilă laşitate, să te iubeşti puţin.

Rezonabilul te condamnă pentru totdeauna să ai în viaţa ta întrebări fără răspuns şi să te gândeşti cu aceeaşi durere resemnată şi amară cum ar fi fost altfel...

Prietena mea îmi povesteşte despre inima ei lucruri nerezonabile, dar ce-i rezonabil în dragoste, în tărâmul de flacără al inimii? Cum să dau sfaturi rezonabile, cum să îmi treacă prin minte, măcar, să condamn trăiri nerezonabile, când ele aduc cu iureşul lor fericirea, sentimentul certitudinii existenţei marii iubiri, a sufletului pereche...?

Uneori mi-e ciudă pe mine şi pe fidelitatea mea îndărătnică faţă de mine însămi, faţă de o utopie tributară unei educaţii inflexibile şi absurde ca orice conformism, dar greşit, acum ştiu, dar... ce folos?...

Uneori mi-e ciudă că existenţa mea cu acte de stare civilă şi corset de principii şi oprelişti (uneori impuse doar de mine însămi) nu mi-a îngăduit să iau decizii altfel decât în limitele unei relativităţi... rezonabile.

Prima zi în care-am revenit printre oameni, prima zi de mers pe două picioare... Bucuria copiilor, îmbrăţişările celor câţiva colegi cu care comunic mai bine m-au făcut să realizez că mi-au simţit lipsa, că sunt importantă pentru câţiva oameni. Nu de neînlocuit, nu indispensabilă, dar importantă. Şi asta-i încă un motiv în plus să lupt pentru un vis care mă aşteaptă să-l duc la îndeplinire, să nu mă las învinsă de cuvintele "nu se poate".

Cred că şi perseverenţa trebuie răsplătită...

În ajun de Moş Nicolae

Ajunul sărbătorii celei mai iubite te aştepţi să fie înzăpezit, ca-n copilărie, aşa cum spunea mamaie: "Moş Nicolae cu barba albă". Ani întregi, în copilăria mea nu mai ştiu ce moş venea, Moş Nicolae sau un alt moş, căci ziua aceea rămânea imprecisă în calendarul pe care fetiţa cu ochii mari n-o percepea cu exactitate. Dar venea sigur, cu bucurii al căror miros de portocale rămâne peste ani de neuitat.

Azuriul unui dar de sărbătoare nu l-am mai regăsit în viaţa mea niciodată. Am rămas cu certitudinea că acel albastru nu mai există nicăieri, toate rezervele cromatice ale omenirii s-au epuizat în pulovăraşul pe care l-a primit, într-o seară cu miros de portocale şi gust de ciocolată chinezească, o fetiţă cu nume de floare, dintr-un sătuc anonim şi înzăpezit.

Probabil că fericirile adevărate au miros de portocale şi vin împachetate în hârtie colorată, au biluţe multicolore, ca jucăria mea de plastic verde translucid, care nu mai ştiu cu exactitate ce anume era, pentru că eram mică şi mă jucam pe covor, iar amintirile sunt amestecate şi multicolore...

Erau acolo toţi, tata, unchii şi mătuşile, mama şi bunica, în sobă ardea focul şi era cald, şi iarnă, şi jucăria cânta nemaipomenit şi... nu mai ştiu, căci povestea s-a sfârşit de mult şi n-are cine s-o mai spună...

Probabil că fericirile adevărate au miros de portocale şi gust de ciocolată chinezească, probabil au totdeauna o mamă şi-un tată, căci ţin de copilărie, exclusiv de ea şi nu mai revin la fel niciodată, oricât te-ai strădui în viaţa conştientă, de om mare şi fără iluzii...