miercuri, 8 august 2012

Mă tot întreb de ce mint oamenii, deşi îmi spun, conştientă, că e o întrebare din aceea ridicolă prin banalitatea ei. Ca să nuanţez puţin, mă tot întreb ce anume din reacţiile mele îi face pe oameni să creadă că-i cred, când spun minciuni jenante, neverosimile în nicio situaţie, cu atât mai mult când ştiu o grămadă de amănunte şi de circumstanţe... Limita dintre adevăr şi minciună este, deseori, extrem de sensibilă, de subţire, către insesizabil, dar mai am încă pretenţia unei inteligenţe viabile, astfel încât să o sesizez, mai ales în ceea ce priveşte persoanele apropiate. De aceea mă nedumereşte, de fapt, mă stupefiază trist minciunile apropiaţilor, care mizează, nefiresc şi sfidător, pe lipsa de bădărănie a ta de a le spune în faţă: minţi! Constat, cu o perplexitate îndurerată, că nu poţi avea încredere în nimeni, că fiecare este sclavul propriului interes, de cele mai multe ori confirmat derizoriu, că nu suntem decât singuri, neasemuit de singuri...

„Vitrion, Năică!”

     Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură ș...