Şi a fost...
Un alt Crăciun fără zăpadă, fără zâmbet, fără binecuvântări.
Mâncare, satisfacţii sărace şi meschine , hotărâri care, probabil, nu au cum să se pună în aplicare prea curând, laşităţi de toate felurile, prieteni bosumflaţi de propria neîmplinire, filme proaste, familii, daruri şi tot tacâmul... coordonatele ultimului Crăciun nelalocul lui, îmi spun.
Mă chinuiesc cuvintele azi ca nişte instrumente de tortură. Le simt ivindu-mi-se-n creier - materializări prea preţioase pentru realitatea gândului meu, inadvertenţă izbitoare, care mă înfurie şi mă sperie. Măs perie cuvintele căutate dinadins, lustruite excesiv, ca să împresioneze, mai ales ca nu vreau să impresionez pe nimeni, e extrem de obositoare prezenţa celorlalţi uneori. Dacă nu curg firesc, precum apa dintr-un ulcior când îţi toarna mama să te speli pe mâini, cuvintele nu desenează nimic nou şi nimic bun pe hârtie sau pe ecranul calculatorului.
Ce să-i ceri lui Moş Crăciun, când nu mai vrei decât puţină linişte?

Depărtarea are şi ea binefacerile ei, căci, brusc, cei câţiva kilometri care ţin la distanţă doi oameni care în mod obişnuit se suportă cu greutate, fac ca animozităţile să se estompeze parcă de la sine şi relaţiile să se armonizeze cum nu se poate mai convenabil- pentru unii, fiindcă pentru alţii, cei amar de lucizi, aparenţele nu mai pot înşela nici măcar vremelnic!
Una dintre binefacerile deziluzionării- puţine, de altfel, şi deloc dezirabile!- este că poţi vedea mai uşor chipurile sufletului cele adevărate prin pânza convenienţelor şi a minciunilor de complezenţă, care fac parte din arsenalul convieţuirii civilizate.
Uiţi romanţiozităţile primitive cu care ţi-ai autohrănit o adolescenţă pâcloasă de provincială şi începi să conştienitezi că poţi suporta mai degrabă o tăcere egoistă decât o spovedanie "prietenească", pe fundalul unei compasiuni amicale şi, deopotrivă, ipocrite, care nu-ţi serveşte, drept vorbind, la nimic. Poate doar îţi amplifică sentimentele de inferioritate sau mai ştiu eu ce bazaconii psihanaliste de care, hotărât, n-ai nevoie, cel puţin nu acum când eşti asaltată din toate părţile cu iminenţa Crăciunului.
Aşa că va fi o seară caldă, pentru că termostatul centralei arată aproape 23 de grade, câteva eseuri de corectat- ultimele pe anul acesta, o baie plină de aromă, un film care să-ţi mângâie sufletul şi, până-atunci, old music...
Binecuvântată linişte şi banalitate cotidiană!!!

ring-a-ling...

M-am uitat cu prietena mea pentru a nu ştiu câta oară la Bridget Jones, am visat la zăpezi de poveşti şi la happy-enndinguri un pic neverosimile, am făcut cafea la ore târzii din noapte numai ca să-i simţim aroma şi-am lăsat vocea lui Dean Martin să alunge tot răul şi seria interminabilă de nu-uri acumulate peste an. Rezultă că am savurat o seară între prietene şi-am deschis sezonul la speranţe, visuri cu clopoţei, zâmbete fericite şi vacanţă. Intraţi, vă rog!

de ce nu?

E fantastic sufletul omului! Ştiu că e o platitudine, dar văd zi de zi cum poate să ascundă în el culmi nebănuite, rezerve de dragoste şi afecţiune nejustificate obiectiv, încât nu pot să ignor faptul că încă mă mai surprinde... Şi, ca să nu dau nici o clipă impresia greşită că aş generaliza, fac constatările mai sus cu trimitere precisă către subsemnata. Cum poate să-ţi lipsească absenţa unei absenţe(dacă facem lucrurilor dreptate şi le judecăm obiectiv, conform principiilor lumii civilizate), încă nu pot să desluşesc. Cum poţi primi răspuns unor întrebări ale inimii pe care , în fapt, nu le-ai pus, nici asta nu pot înţelege.... Despre dragoste nu ştiu nimic, decât ceea ce trăiesc sau am trăit eu- şi nici asta nu-i o măsură prea dreaptă, căci fiecare suntem o imperfecţiune între alte imperfecţiuni şi slăbiciuni. Despre drum drept am uitat şi-am strâmbat multe din cele pe care le ştiam drepte şi adevărate. Despre iertare şi îngăduinţă învăţ zi de zi altecva , plecându-mi inima, şi mândria, şi voinţa şi tot.... Despre cum e să dormi fără mâinile-ncleştate inconştient am uitat, iarăşi, aproape totul în iarna asta cu chip de primăvară sulemenită cu beteală şi sclipici. Despre viitor nu-ţi mai faci nici măcar visuri, înăbuşi orice pornire de sărbătoare costisitoare şi necumpătată, pe care-ai merita-o din plin - de ce nu? - dar te bucuri stupid când descopri că sufletul de care ţi-e dor fără să-l ştii e dincolo de tastatură, de monitor, de oraş, de lumea ta, de rezonabil, de posibil, de cutume şi circumstanţe agravante, de iarnă şi operaţii, de mamă şi de fără tată, de bine şi de rău, de dreptate şi de datorie, de tot... "Numai inima urneşte lumea din loc" am citit cândva, demult, într-un roman obscur şi neverosimil de-al lui Teodoreanu şi nu ştiu de ce mi-a rămas în memorie şi apare mereu, la fiecare nerealistă alunecare spre "visat cu ochii deschişi" la imposibilităţi despre inimi-căci inima, ştiu de mult timp, nu e decât un organ supraestimat şi nimic mai mult... Gânduri nedezlipite de matca lor depresivă, de femeie tot mai încorsetată de obligaţii şi termene fixe pentru acţiuni inutile şi cronofage, gânduri care nu duc nicăieri îmi dau ghies şi nu vor să mă lase să spun că e decembrie, că e vreme de colinde şi se apropie Crăciunul, că mă bucur că ştiu că exişti şi că mi-e aşa de dor de tine... Şi ce dacă nu va schimba asta nimic, şi ce dacă e sărac visul meu aproape e imposibil, mă-ncumet să scriu,  să se contureze? Şi ce dacă? E iarnă, e frig, sunt lumini colorate -risipă peste tot, sunt oameni trişti şi cu planuri de sărbători, e superficialitate şi gust comun şi  de speranţă nici nu poate fi vorba... Calendarul meu arată ziua de ieri, inadvertenţă care mă înveseleşte şi-mi alungă, subit, gândurile de un tern de care m-am plictisit. Un truc sau o defecţiune tehnică? O fi îmbătrânit şi el ca şi toate ale lumii sau e doar un semn că mai am timp să recuperez ziua de ieri sau de mai demult, ce nu mi-a ieşit, să fac ce-aş fi putut face şi n-am făcut, să spun ce-aş fi putut spune şi n-am spus, să-nţelege ceea ce ar fi trebuit, deși nimic nu schimbă nimic, știi...

Pe birou, deasupra unui alt calendar, al rutinei zilnice, care-mi aminteşte cine sunt şi ce fac, stau trei inele purtate, succesiv, zilele acestea: ca trei promisiuni, ca trei zâmbete de aur şi argint, ca trei sclipiri de cine-ştie ce lumini pe care le ignor... De ce nu?

un alt fel de noiembrie...

Un trist şi ceţos noiembrie îmi macină gândurile şi înfrângerile. Ceaţa e peste tot, pâclă e în calea unor drumuri intuite, sperate, dar imposibil de străbătut în durerea cruntă din umărul stâng şi din suflet.
Imposibil de parcurs drumul îndărăt până la inimă, prea mult hău s-a căscat iremediabil în urmă şi-n ochii cenuşii atât de neverosimil iubiţi altădată. Frig, ger în celula în care-am eşuat fatidic şi fără să-nţelegem niciunul de ce. Restul de drum ce-l mai avem de nevoit e pe brânci, pe lacrimi, pe dezamăgiri şi amărăciuni de ambele părţi... pe singurătăţi.
Întrebările rămân mereu fără răspuns, mângâierile prietenelor mele nu sunt de-ajuns să înlăture un sentiment de vinovăţie inevitabil, deşi, în mare parte, raţional nefondat.
Sunt atâţi de "şi totuşi" în viaţă, că nu îi poţi măsura drept şi nici face abstracţie de ei.

Ritmul inimii- Bosquito.


Muzica celor de a Bosquito, a lui Radu, de fapt, e caldă, vibrantă, sensibilă şi atinge inima după o zi încărcată de emoţie, de nervozitate, în care am înţeles şi ce-am greşit, şi ce m-a determinat să îmi ascund sufletul şi ce e greşit la ceilalţi. Probabil că aşa simţi "când îngerii pleacă"...
Soluţiile încă le mai caut , încă mai bâjbîi în întuneric după ele, dar le voi găsi...
Este timp, nu-i nimic iremediabil pierdut, cel puţin nu când ai prieteni şi când înţelegi că nici răul nu-i veşnic.

aproape linişte...

Sensibilitate, nevoia de altă matematică, zâmbete pe care le dăruieşti tuturor, crâmpeie de gingăşie- fragmente ale zilei de liliachiu şi lumină. Seară liniştită, cu mine doar... şi e bine!
Trebuie să existe un rost, îmi spun, trebuie să existe un timp potrivit care va veni, o ordine care va fi, în sfârşit, restabilită.
Se apropie iarna, nicio amărăciune nu va mai avea permis de liberă trecere, va veni un anotimp de alb îngheţat şi va fi linişte, în sfârşit linişte...
Fragmente din gânduri fără reazăm se năpădesc şi le alung spre o mare de alb infinit şi fac loc viitorului de care mi-e dor.

Văd o lume mustind a idioţi, îmbibată până peste limitele bunului simţ şi care tot se pare că n-a ajuns la saturaţie.

Televiziune destinată unor asemenea idioţi, cu producţii absurde şi de o penibilitate enormă, lipsă de bun gust peste tot, pe stradă, în instituţii, în familii, o anomalie generală...

Prietena mea îmi mărturiseşte modul jalnic, neprofesionist, inuman în care-a tratat un medic o femeie bolnavă, văd zilnic în locul în care-mi petrec multe ore din viaţă cum lipsa de aptitudini, de obraz, cu se spune în popor, este promovată şi aplaudată, şi, fără să vreau, mi-aduc aminte de versurile lui Barbu- "o lume turcită", urâtă...

Trăiesc absurd, literaturizând, nepotrivindu-mă cu tendinţele epocii, cu gustul mulţimii, cu ceea ce lumea consideră normal. Mă mai oripilează lipsa de circumvoluţiuni şi manierismul în care se încadrează colegii de generaţie...

Nu suport zgomotul îngrozitor din cluburi, fumul gros de ţigară, vorbăria fără simţul reaităţii, părerile despre toate şi , obigatoriu, unicele demne de luat în seamă, persoanele care îşi trâmbiţează omniscienţa şi îţi flutură pe sub nas suficienţa tâmpă şi jalnică...
Bărbaţii singuri, trecuţi de treizeci de ani, sunt fiinţe ciudate: îmbină grotescul cu scabrosul... Deseori am constatat asta. Fără să absolutizez constatarea mea, desigur, mă văd nevoită să îmi dau singură tot mai multă dreptate, pe zi ce trece. Nu e dificil să îmi justific afirmaţia, deşi e foarte neplăcut...

Prima întrebare pe care-o pun e legată, cumva, de starea ta civilă. Interesul pentru inelarul mâiinii stângi e direct proporţional cu mărimea pe care-o porţi la sutien. Dacă răspunsul e da, devii dintr-o dată anonimă, dacă e nu, devii, la fel de rapid, dubioasă, căci nimic nu pare să-i mulţumească şi începe un interogatoriu extrem de plictisitor , care-ţi şterge orice urmă de zâmbet...

Mai toţi se adresează cu apelativul "păpuşă", îţi diminutivează prenumele, privesc lasciv şi devin , subit, cocoşi... Doamne, ce plictiseală! Cum să nu preferi tovărăşia inteligentă a unor femei care au în vocabular mai mult de 150 de cuvinte?

În seara asta ies cu prietenele mele, să mâncăm ciocolată, să stăm la poveşti- ce contează că multe dintre ele sunt tare amare?... să uit de faptul că lipsa de perspectivă este singura certitudine.

despre binecuvântări

Să ţii în braţe un copil e o binecuvântare. Să creştinezi o făptură omenească neajutorată, să te simţi măcar câteva clipe în viaţă mulţumit că ai făcut măcar atâta fărâmă de bine pe lume e un noroc pentru care merită cu prisosinţă să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-e dat să-l trăieşti.

Azi am ţinut în braţe o minune cu ochii albaşti care se cheamă, de azi, fina mea. I-am ascultat inima mititică bătând, am îmbrăcat-o în haine albe de prinţesă şi m-am simţit o privilegiată că am putut să fac asta.

Sunt atât de rare pe lume momentele în care putem să ne depăsim mediocritatea şi egoismul, încât mi se pare că astfel de clipe de graţie ar trebui imortalizate nu numai în memoria aparatului foto, ci mai ales în memoria inimii. Căci zi de zi suntem mai egocentrici, mai preocupaţi de propria personă, de propriile neajunsuri sau dorinţe, mai grăbiți, mai inumani. Nu mai avem vreme să spunem un cuvânt bun, să ne albim cugetul cu un gând imaculat, să ne aruncăm un pic masca cea de toate zilele pentru a pătrunde pâna la noi lumina. Orbecăim în bezna din noi, în hăţişul de gânduri arborescente, în mocirla de resentimente şi frustrări până când ostenim că nişte animale hăituite.

Capul cade in fiecare seară pe perna viselor suprarealiste tot mai greu şi dimineaţa e o povară în plus trezirea şi luatul de la capăt tot mai mecanic.

Robotizând, trecem printre lucruri şi oameni şi, aşa cum spunea poetul, nu le mai facem dreptate nici măcar observându-le "care-i mai adevărat şi care-i mai frumos"...

Vine apoi o zi în care ţi se mai întâmplă câte ceva bun şi, dacă-ţi permiţi, îţi iei liber de la goana nebună care ţi-a devenit o a doua natură şi începi să-ţi pui întrebări. Ce dacă răspunsurile nu ai timp să ţi le decriptezi, e bine şi-atât : că stai cu sufletul tău alături şi îţi aminteşti că n-ai făcut nicio fărâmă din el, că nu-ţi aparţii nici măcar cât un fir de nisip. Şi n-ai cum să nu mulţumeşti.

O zi în care-ai contribuit şi tu cu ceva ca un pui de om să devină creştin e un prilej magnific s-o faci. Şi să te bucuri că ţi-ai reamintit că, de fapt, rostul tău de om nu e să umbli încrâncenat, ci să râzi şi să te bucuri, mulţumind mereu.

Îmi vine zilnic să te-ntreb: ce faci, suflete? Îmi vine zilnic să-ţi reproşez de ce nu mă-ntrebi nimic, de ce nu-ţi pasă ce-am făcut, cum îmi e, cum a fost nu ştiu ce drum sau întamplare, ce gânduri mai am sau alte baliverne pe care şi le spun oamenii ca să dea un semn că le pasă, că sunt umani, că se implică s.a.m.d.... Şi-o mai fac, uneori, deşi mi-e tare silă de răspunsurile pe care le primesc, căci recunosc în ele deşertul.

Mă necăjesc zilnic cu detaliile sordide ale existenţei condiţionate de identitate, moştenire genetică şi alte nenorociri, de-mi simt sufletul tot mai greu de poveri pe care n-am cui să le împărtăşesc încât să le simt mai uşoare...

Şi , de fapt, nici nu vreau să le spun oricui, căci sunt lucruri pe care nu le poţi spune decât unui suflet din aceeaşi plămadă cu a sufletului tău...

Şi nici nu aştepţi de la altcineva nimic, pentru că ai nevoie , de fapt, să-i spui doar unui singur om de pe toată planeta şi el să te-audă, să te-nţeleagă ...atât.

Când eram copil aveam visuri ridicol de înfumurate. Îmi doream, de pildă, să ajung celebră, să se uite lumea la mine admirativ, mai exact să caşte gura ca la circ şi să mă aplaude frenetic. Evident, o tâmpenie pe care, când am realizat-o, mai exact când i-am realizat grozava stupizenie, am considerat-o una dintre bizareriile adolescenţei pe care nu ţi le înţelegi niciodată...

Mai mult, m-a făcut să mă gândesc serios la narcisism şi la alte chestii deloc plăcute. De fapt, nici nu ştiu sigur dac-am recunoscut-o vreodată, dar , ce să mă mai codesc, e timpul să mi-o asum şi pe-asta: e a mea şi pace! Îmi permit acum, odată cu trecerea anilor s-o privesc cu îngăduinţă şi zâmbet în colţul gurii şi să-mi zic: ei, eram mică! Deşi, cu aceeaşi sinceritate spun că n-o consideram o copilărie deloc pe-atunci!

Mi-a venit în minte asta azi când, obosită de efortul de a acoperi toate, de a încerca să-i mulţumesc pe toţi, m-am întrebat: de fac toate astea?

Azi, când stau zi de zi în faţa oamenilor, în altă postură decât cea imaginată în naivitatea copilăriei mele, recunosc că nu e chiar un lucru dezirabil să fii tot timpul observat, judecat, disecat cu inflexibilitate de ceilalţi. Viaţa într-un fel de vitrină e obositoare când ai lucruri în ea care nu-ţi plac, de care nu eşti chiar mândru , pe care nu vrei să ţi le mai reaminteşti nici măcar ţie.

Şi nu vorbesc neapărat de lucruri ruşinoase, ci de un anumit fel de intimitate pe care, deşi îl meriţi, îl merită tot omul, de altfel, în ultimul timp nu ţi-l mai permiţi.

de toamnă rece

Tot felul de gânduri îţi vin în cap lâng-o sticlă de cola şi-o prietenă bună, cu care împarţi totul, şi bucurii, şi tristeţi, şi dezamăgiri, şi stupefacţii şi visuri imposibile, sortite eşecului, pe care te păcăleşti cu încăpăţânare c-ai să le realizezi...

Toc mărunt, cu Den, fiecare ştire halucinantă despre oameni pe care-i cunoaştem şi nu-i credem capabili de orori, fiecare nouă absurditate pe care-o întâmpinăm pe lângă oameni execrabili şi ne este amândurora mai uşor... sau, cel puţin, pentru moment, aşa pare....

O prietenă bună e un lux indispensabil, pentru că lucrurile tind din ce în ce mai mult spre anormalitate şi trebuie să rezişti aberantelor întorsături de situaţie - cum altfel?- decât lângă o fiinţă dragă cu care să încerci să afli rostul şi menirea lumii...

Mi-am canalizat energia tot mai mult, în zilele din urmă, spre tot felul de nimicuri, am dat prea mare importanţă oamenilor de doi bănuţi, am pus prea mult suflet în dispute inutile cu minţi bolnave şi înverşunări fără niciun rost, încât am ajuns ca singurele momente în care ne simţim la adăpost sunt acelea când putem să ne deschidem sufletul.

E nevoie de mărturisire, e nevoie de încredere în sufletul de alături cu care să rezonezi, e nevoie de emoţie în lume, altfel ne îndreptăm spre un viitor autist şi copleşit de gri.

E nevoie de oameni dragi , de familie, de amintiri care să te ţină la suprafaţă, de puncte de reper, de regăsirea identităţii pe care-am abandonat-o în acest veac alienat şi însingurat.

Tot mai des oamenii se schimbă în aparenţă fără motiv sau, cel puţin, fără motiv plauzibil pentru mintea mea, încât se ajunge ca până şi cei pe care până mai ieri îi considerai umani să se poarte ca într-un film de Hitchcock, năucindu-te şi punându-ţi la o serioasă încercare răbdarea şi înţelegerea.

Doar lângă prieteni simţi că te recunoşti, că încă mai stau în picioare reperele tale morale, judecăţile tale despre bine şi rău, despre drept şi nedrept, despre cum şi ce înseamnă să fii om.

O seară precum cea care-a trecut, cu o prietenă bună, cu plăcintă aburindă în faţa calculatorului, cu poze şi amintiri depănate în râsete sau nostalgii e ca o insulă de normalitate în nebunia generalizată.

Celei mai iubite Ane, un gând de dragoste și recunoștință

De Sfânta Ana totdeauna mă va lega amintirea mătuşii mele, cea mai minunată femeie pe care-am cunoscut-o. A fost pentru mine mai mult decât o mamă: un model, o inimă atât de mare, cât să încăpem în ea toţi: copii, nepoţi, prieteni, necunoscuţi şi toţi copiii pe care-i vedea. Şi-a dorit foarte mult nepoţi şi, atâta cât a trăit, Dumnezeu nu i-a îngăduit să-i aibă, Cristian s-a născut câteva luni mai târziu după ce ea s-a mutat dincolo, între stele şi îngeri.

Toată copilăria mi s-a părut o fiinţă extraordinară şi aşa şi era. De o inteligenţă ieşită din comun, dublată de o bunătate şi o generozitate ca a nimănui altcuiva pe lume, mătușa mea, cea căreia toți îi spuneam ”tanti Anişoara”, era o femeie minunată şi o doamnă desăvârşită.

Cu casa mereu plină de oaspeţi şi de flori, cu mesele întinse şi cu inima deschisă, cu zâmbetul care lumina şi dădea speranţă şi curaj, perfectă din cap până-n picioare, mătuşa mea a ştiut să mă iubească în felul acela în care mi-am dorit întodeaună: făcându-mă să mă simt înţeleasă şi dându-mi încredere.
Privirea ochilor albaștri și blânzi, glasul cu care-mi spunea pe nume sunt acele urme în inimă inconfundabile, care m-au făcut ca zi de zi să privesc orice femeie mereu prin comparație.
Felul în care glumea și râdea chiar și de necazuri, modul în care trata cu ironie blândă prostia și răutatea, în care trecea peste toate cu zâmbet, curajul de-a rămâne perfect umană în orice împrejurare ar fi câteva dintre lucrurile pe care aș fi mândră dacă le-am învățat de la ea, măcar a mia parte. 

Multă vreme de când a plecat dintre noi, nedrept de devreme, lăsând de-a dreptul un gol imens, de neumplut de nimeni, de absolut nimeni, o zăream parcă pe stradă şi uitam să mai respir. Deşi ştiam că nu e, că nimeni nu mai merge pe lume aşa dreaptă şi mândră, că nimeni nu mai e întotdeauna impecabilă şi elegantă, demnă şi strălucitoare cum era ...

Nici acum nu vreau să cred că nu e acasă, că nu o găsesc la masă, lângă cafeaua incredibil de dulce şi de bună, la masa plină de actele ei de contabilitate, cu ochelarii pe nas şi cu telecomanda alături.... De când a plecat nu mai pot merge în casa în care-a trăit... pur şi simplu... pentru că locul acela vreau să trăiască veşnic în inima mea aşa cum l-am ştiut: plin de ea, de fiinţa ei dragă şi specială.

De Sfânta Ana e ziua ei, e ziua celei mai iubite şi mai bune Ane din lume. Şi ştiu că ştie acum cât de mult, cât de mult a fost iubită.

Blonda, chiorul şi piticul

Am primit cu mare plăcere, zilele trecute, invitaţia lui Stefan Lupu, prietenul nostru de ceva timp, să-i vedem piesa la Cotroceni. Desigur că n-am ezitat în a-i răspunde cu dragă inimă, în parte pentru că, la fel ca toată lumea, am fost tentată să îmi dau singură un răspuns întrebărilor pe care mi le-am pus văzând atâta tam-tam la televizor pe seama piesei lui, pe de cealaltă parte pentru că îl ştim pe Ştefan de atâta vreme şi am vrut să-i fim alături ca prieteni în aceste momente extrem de importante pentru el şi cariera lui

Îl ştiam pe Fănel, aşa cum îî spunem toţi, mai degrabă ca actor şi mai puţin ca regizor. Cochetasem în adolescenţă cu teatrul şi îmi amintesc că, atunci când l-am cunoscut, m-a fascinat faptul că facea parte din acea lume în care eu îmi dorisem nespus să ajung, dar care-mi rămăsese, din pricina meandrelor necunoscute ale hazardului, inaccesibilă.

I-am admirat mereu determinarea şi perseverenţa pe drumul acesta deloc uşor, în ciuda numeroaselor obstacole şi eşecuri, aşa cum îi admir umorul molipsitor şi mi-e simpatică privirea inteligentă din spatele ochelarilor, aşa cum mi-e drag pentru modul special în care e prieten şi tată al unor fetiţe minunate şi soţ al unei femei frumoase şi speciale.

Prima reacţie când am auzit de cenzurarea piesei a fost de bucurie că un târgoviştean a ajuns de notorietate, a doua, firesc, de ciudă că iar i se pun beţe-n roate. Cu atât mai mult mi-am dorit să merg să văd piesa auzind că o persoană fără niciun fel de pregătire în domeniu şi bun simt elementar îl acuza pe Fănel de imoralitate şi lipsă de profesionalism.

Astfel că ieri am văzut-o în sala de spectacole a palatului Cotroceni, unde stăpânul vremelnic al acestuia, "barcagiul şef", ca să-l citez pe Fănel, l-a invitat să joace, promitând că va veni alături de soţie să vadă spectacolul, fără să se ţină de cuvânt, însă.

Spectacolul a fost chiar mai bun decât m-aş fi aşteptat, plin de nerv, făcut cu profesionalism, jucat de actori excelent. (Poate doar blonda a fost puţin cam afectată, dar, deh! aşa-s toate blondele, doar!)

Textul, în ciuda aluziilor politice inerente şi care, în mod evident, au supărat multe "sensibilităţuri" , a fost scris cu talent, cu urme vizibile de vaţă şi suflet, cu ironie amară, pentru că în spatele lui sta tot năduful lui Fănel... Şi, de ce nu?, al nostru al tuturor în această ţară tristă şi copleşită de neruşinarea "pohtelor ce-au pohtit" o mână de oameni fără suflet, care demonstrează cel mai feroce egoism şi cea mai implacabilă nepăsare faţă de orice principii, în afără de binele personal.

N-am putut să nu mă gândesc la Caragiale, la răsul lui vitriolant, la văzul lui enorm şi la simţul monstruos care ne-au rămas ca unică salvare uneori. Păstrând proporţiile, desigur!

N-am putut să nu mă gândesc la Maiorescu şi la modul în care a pledat întru posteritate, în numele artei pure, al esteticii ei mai presus de orice vremelnică dominaţie a epocilor istorice, a fluctuaţiei moralei publice sau a "enteresurilor"...

Artă adevărată am văzut în piesa lui Fănel, la spectacolul în care, timp de mai bine de un ceas, am iesit sufleteşte din somptuoasa sală a reşedinţei prezidenţiale şi ne-am transferat într-un tărâm fermecat, din care cele ale lumii mici, ale fiecăruia dintre noi, au fost date uitării.

Paradoxal, căci piesa e, aşa cum spunea cândva Sorescu, "îngropată în realitate până-n gât" ...

Am fost mândră de realizarea regizorului şi dramaturgului Ştefan Lupu, a prietenului nostru Fănel, a unui dâmboviţean, a unui român. Care-a ales să spună nu indiferenţei, letargiei generale şi să se salveze naufragiului general prin artă. Adevărată, îndrăznesc eu să spun...

all about loving ...Bon Jovi

Aseară am fost, ca şi ceilalţi peste 50000 de oameni, să-l văd pe Bon Jovi, ale cărui melodii mi-au bucurat adolescenţa.

Mărturisesc fără ipocrizii, nu sunt o amatoare de astfel de distracţii plebee în aer liber, printre necunoscuţi, în hărmălaie, să te calci pe picioare în îngrămădeală ş.a.m.d. ...

De asemenea, nu mă număr nici printre fanii înfocaţi ai cântăreţului, aşa că aşteptările nu mi-au fost, în atare condiţii, superlative. Însă realitatea a depăşit cu mult aşteptările mele, făcându-mă ca, după experienţa aceasta, pseudovedetele de pe sticla autohtonă să mi se pară şi mai puţin suportabile decât de obicei.

În puţine momente am văzut un profesionalism atât de desăvârşit în vreun domeniu din viaţă.

Obişnuiţi pe la noi cu treaba făcută de mântuială, sub domnia lui "merge şi-aşa!", cu falsificarea neruşinată şi ostentativă a aproape tuturor zonelor culturale şi artistice, profesionalismul adevărat şi respectul faţă de public dovedite de artiştii de la Bon Jovi merită nu numai aplauzele primite din toată inima, dar şi un moment de reflecţie mai îndelungat.

Punctualitate şi talent, dublate de dăruire şi empatie deosebite, toate s-au putut dovedi aseară timp de 3 ore de excepţie.

Dovedite de Jon Bon Jovi şi de ceilalţi membri ai trupei, ce au tratat cu căldură şi sinceritate mulţimea de oameni care cântau cu ei versurile melodiillor care merită cu adevărat aprecierea de hit.

Am văzut, atât cât mă ajută simţul realităţii pe care mi-l revendic într-o cantitate încă apreciabilă, că oamenii au fost trataţi aşa cum merită să fie trataţi spectatorii care plătesc un bilet, îndură căldura şi alte neplăceri inerente să vină să asculte un artist pe care-l iubesc.

Am văzut că muzica adevărată se cântă live, că vocea remarcabilă rămâne remarcabilă şi reuşeşte să transmită emoţie şi să electrizeze peste 50000 de oameni, că artistul adevărat dă tot ce are mai bun la fiecare spectacol, ştie să respecte valorile poporului căriua îi cântă şi să-i fie recunoscător pentru admiraţie... am văzut tot ceea ce credeam că nu mai există, ademenită de minciunile pe care le trăim în ţara noastră atât de tristă în vremea din urmă...

Am văzut suficiente ca să mă transform dintr-o relativ indiferentă şi ocazională ascultătoare a muzicii lui Bon Jovi într-o admiratoare fidelă, căci mă declar câştigată de valoare , de muzică bună, de ţinută artistică impecabilă şi de vedete în adevăratul sens al cuvântului.

Toate , motive pentru care-l iubesc pe Bon Jovi...

Azi am renunţat la o parte din viaţă, la o parte din suflet, la amintiri dragi şi cumplite, totodată. Mi le-am vândut, pe toate, pe speranţa unui viitor mai alb, mai drept, mai îndurător. Pe chezăşie.

Mi-am plâns lacrimile la pieptul unui om pe care, oricât aş încerca, nu-l mai regăsesc la fel cum l-am iubit, cum l-am crezut, cum l-am dorit.

Sunt pe lume dureri mai mari decât ale mele, sunt pe lume lacrimi mai amare şi despărţiri mai definitive, mai dezechilibrante. Şi n-am dreptul să mă plâng.

mI-am zis mereu: sunt un om bun şi nu ştiu să mint ... şi nu-mi place să mint şi nu vreau să mint!!!

Mi-am zis mereu: nu merit atâta suferintă, atâta dezamăgire, atâta zbatere de suflet, atâta viaţă pe muchie de cuţit. Mi-am zis mereu: mi-e greu şi nu înţeleg de ce mă laşi, Doamne, să-mi fie totul un amalgam între agonie şi iluzie. Mi-am tot zis mereu tot felul de prostii şi n-am crezut în Tine îndeajuns. Am deznădăjduit şi m-am speriat de mult prea multe ori, ameţită de toate evidenţele care mă ispiteau s-o fac. Greşeli pe care le regretă inima când vine, dezvelită de orice mască a conformismului, în faţa icoanei . De aievea sau doar din suflet.

Greşim mereu, mereu, ca un şir neîntrerupt de fluturi care se tot aruncă bezmetici spre lumina orbitoare a lămpii, deşi le arde aripile...

Nădejdea de care vorbea Pavel e sâmburele de lumină din noi, care nu are voie să piară niciodată.

Seară cu gust sec de imposibil. Trebuie să te obişnuieşti, trebuie, şopteşte îngerul de pe umărul drept. Noapte de Sânziene, fără răspuns, fără întrebări, fără nimic. Doar cu evidenţe indenegabile. Necesarul punct al unui delir de suflet, de speranţe fără temei, de naivităţi impardonabile în atare condiţii negre.

Îmi tot spun prietenii că se va face lumină în curând, că eclipsa asta cumplită nu are cum să mai dureze mult, că sa va întâmpla ceea ce dospeşti de mult dedesubtul pleoapelor flâmânde de alfel de lumină, dar evidenţele îţi spun că nimic nu ma schimba nimic.

Niciun mister, doar o realitate bleagă şi stearpă, aşa cum ţi-a confirmat-o ieri un glas care nu te mai iubeşte demult şi nu-ţi mai permite nici măcar , de dragul unui trecut scurt, dar drag, să-ţi faci iluzii şi să nu te simţi inutilă.

Fetele, când cresc mari, trebuie să se confrunte cu deziluzionanta şi cruda realitate şi s-o accepte, aşa cum îşi acceptă imaginea din oglindă, aşa cum acceptă că nu-şi pot schimba părinţii, trecutul, genele, nimic din ce e mai presus de ele şi definitiv.

Exerciţiu necesar ca să ...ca să ce, Doamne? ....

Vară, vară cu prea puţin aer în piept, cu căldură înăbuşitoare, discuţii interminabile cu Den până la ore sfâşiate de noapte, agitaţie obositoare la serviciu, final de multe. Destule întrebări asupra modului în care te privesc ceilalţi, pe care îi ghiceşti mai puţin inocenţi decât îţi place ţie, în ignoranţa ta castă, să-i crezi.

Te străduieşti să pari puternică, să mergi mai departe printre tot soiul de umilinţe şi eşecuri, nu prea ştii unde s-o apuci, ai obosit, dar continui în virtutea obişnuinţei şi-a exerciţiilor de disimulare constante- cred că tot un fel de psihoză...:)

Am citit undeva ca fericirea, conform unor specialişti din ăştia anonimi e apreciată drept o tulburare majoră de personalitate, aşadar fericirea, conchidea tot articolul ăla cinic, este o stare considerată anormală "din punct de vedere statistic"... Niciun gând nu mai e în stare să apară după aşa ceva......

Epuizarea ca urmare a banalităţii cotidiene şi a vieţii cu program este cauza pentru care scrisul mă ademeneşte tot mai rar. Este şi aceasta o stare specială, căci altfel nu rămân decât câteva platitudini firave, precum unele dintre cele pe care le înşirui pe aici.

Nici nu ştii de unde să începi şi unde să termini, e un exerciţiu atât de gratuit şi de inutil, încât abia dacă îndrăzneşti să-l mai faci. Te gândeşti că pe lumea asta se scrie profesionist, cu adevărat, că oamenii au gânduri coerente şi lucruri importante de spus, iar tu nu ai nimic, decât un fel de amestecătură ambiguă, ca şi când gândul încă nu s-ar hotărî: să se nască sau să rămână doar la stadiu de tentativă? ...

Stau prost cu ordinea , sunt dezordonată ca vara, ca florile care cresc în grădiniţa mamei într-o explozie sălbatică şi derutantă. Îmi pierd şirul încă înainte de a materializa ideea sub forma cuvântului, ca şi cum s-ar scrie şi s-ar şterge, concomitent şi la infinit în sufletul meu urmele de gânduri plăpânde.

Vara îmi tulbură undeva, în profunzimile fiinţei mele, un fel de echilibru cumsecade la care lucrez cu îndărătnicie, căci, mărturisesc, sunt încăpăţânată în a încerca să nu ies în evidenţă.

Nici nu ştiu sigur dacă asta e o consecinţă a modestiei sau a unui mod de educaţie extrem de conservator cu care ai mei m-au deprins. Cert e că tendinţa mi-a devenit deja mult prea proprie şi, aşa cum mai stau câteodată cu Den de vorbă, nu cred că îmi face prea mult bine din punct de vedere social, căci azi, în timpul în care numai cei ambiţioşi şi care dau straşnic din coate se fac remarcaţi, nu e deloc la modă să "stai în banca ta", căci devii, realmente, neînsemnat.

Neîndoios, nu tânjesc la vreun fel de glorie rizibilă şi obscură, ci vreau doar să am tihna necesară pentru a mă ocupa mai mult de lucrurile la care mă simt restanţieră de atâta vreme: să-mi citesc noile cărţi care mi s-au aglomerat în bibliotecă, să fac pentru mine lucrurile pe care mi le doresc şi nu mi le îngădui din mult prea multe cauze exterioare... şi lista e lungă.

Iunie însă ma nelinişteşte peste măsură, pentru că simt o presiune ciudată, ca şi cum energii puternice, care s-au abţinut până acum, explodează deodată şi-n afară şi-n interior, încât vraiştea pune stăpânire pe toate ale mele, de la casă până la obiecte şi gânduri, pe care nu le mai pot ordona şi le privesc neajutorată cum capătă o existenţă a lor.

Altfel, vara, în fiecare noapte strâng în braţe un vis altfel intangibil în realitate, îl plăsmuiesc din substanţa imaterială a imaginilor dindărătul frunţii şi el capătă contur de imagini cărora dimineaţa, le simt absenţa dureros, aproape fizic. Şi ziua se urzeşte sub tirania de foc a unor virtualităţi care plutesc peste orele lungi, la şcoală, pe stradă, acasă- mai ales acasă, în singurătatea nesuferită a unui apartament de bloc în care parcă nu mi-e niciodată suficient de cald.

În lunile din urmă îmi doresc tot mai mult să-mi schimb atât casa, cât şi mobilierul, iar alegerea, când va fi, va fi cu siguranţă albul, de la uşi până la mobilier şi podele. E în mine o nevoie de nou şi de curat, de început ...de "de la capăt", impecabil, cum ar fi trebuit şi n-a fost...

Cred că orbitoarea lumină de iunie ar înnobila albul odăilor mele şi a lucrurilor ce le-ar popula, încât mi-ar fi , dintr-o dată, cald şi bine, iar starea asta perpetuă de veghe s-ar sfârşi odată pentru totdeauna.

Eeeei, dragii moşului, cum spune un text drag din Cărtărescu, dar asta e încă atât de departe de posibilitate, încât nici nu ştiu... decenţei mele i se face jenă până şi s-o spere...

Trăiesc uneori coincidenţe stranii, ce-mi stârnesc, din nou, aceleaşi întrebări şi aceleaşi bătăi de inimă care-mi confirmă nite prezumţii considerate de ceilalţi nerezonabile.

De pildă, Den, prietena mea care se încăpăţânează să se considere cea mai sceptică şi mai realistă persoană, total rezonabilă în relaţiile cu ceilalţi, fără "abilitatea" mea păguboasă de a mai funcţiona ghidată de naivităţi de copil mare, a fost tentată zilele trecute să se plece în faţa unor evidenţe care-mi dau dreptate mie şi credinţelor mele absolut nerezonabile!.

Extrem de analitică din fire, am obiceiul de a căuta o explicaţie pentru toate lucrurile care se petrec, pentru că am învăţat din nişte tipuri de experienţe că nimic nu este întâmplător pe lume şi că toate lucrurile şi acţiunile omeneşti au o cauzalitate clară, uneori materială, alteori de-a dreptul neverosimilă, dar întotdeauna extrem de reală.

Dilema intervine atunci când , în ciuda unor strădanii de a mă ralia omenirii civilizate şi, deci, incredule în semne şi minuni, nu reuşeşc să găsesc ca singura validă decât tot o raţiune misterioasă şi inexplicabilă din punct de vedere logic cuminte.

NU, n-am veleităţi de oracol, nici aplecare către ocultism , nici simpatii pentru parapsihologi (îi găsesc pe unii dintre ei de-a dreptul nişte şarlatani de toată jena), ba, aş zice, intuiesc deseori- nu fără tristeţe, recunosc!- motivaţii foarte pământene în acţiunile convivilor mei.

Şi, cu toate astea, ajung uneori la convingerea că trăim lucruri inscrise, într-un mod inexplicabil, într-un soi de fatalitate care ne urmăreşte, oricât ne-am strădui cu mijloacele inteligenţei şi ale civilizaţiei să le ignorăm, ba chiar să le respingem.

Ce probabilitate există ca o paradigmă să te urmărească în mod constant, fără să fii certificat drept nebun sau obsesiv, ba, dimpotrivă, să te laşi cu totul angrenat în uniformizanta şi conformista realitate, încât să le dai chiar şi visurilor celor mai dragi un pic de vacanţă?... Probabil că una foarte mică, iar dac-ar fi să fac o raportare... ştiu şi eu? să zicem... demografică... probabilitatea ar scădea simţitor, către infim.

Acest soi de întâmplări care m-au urmărit , mai ales în ultima vreme şi cu referire strictă la geografia inimii mele, îmi readuc cântecul pe care m-am străduit să uit că-l învăţasem, disperat şi nebunesc, adolescentin şi naiv: tic-tac, tic-tac...

Ei, da, se pare că n-am reuşit să nu mai cred în minuni, în acel glas tainic care-mi şopteşte că ele se întâmplă, numai să ţi le doreşti suficient de tare... Şi e-n mine atâta ardentă dorinţă, atât de covârşitoare nevoie de ele, că viaţa trebuie să mi le aducă, chiar de-ar fi să plătesc cu singurul material care la mine se pare că e inepuizabil: cu suflet.

printre amintiri...

Sunt unele clipe pe care le trăieşti menite să se amprenteze atât de puternic în memoria sufletului, încât le simţi pecetea peste ani şi ani, intactă, de parcă n-ar sta sub sub stăpânirea implacabilă a timpului. Azi am retrăit unele dintre ele, cu intensitatea pe care ţi-o dă anii de flacără şi avânt ai adolescenţei.

Am fost la Nucet, la liceul meu, care împlineşte azi 110 ani de existenţă. Am urcat treptele cu emoţie , ca de fiecare dată, deşi mă aflam acum în postura destul de intimidantă de invitat şi-a trebuit să vorbesc publicului într-o ipostază oficială, de fost elev al liceului care-a dat lumii acum un dascăl...

Treptele acelea le-am urcat şi coborât de nenumărate ori, dincolo de ele era pentru mine răcoarea bătrânei clădiri în care mi-am legănat visurile emfatice ale acelor ani, în care m-am îndrăgostit pentru prima dată de un băiat cu ochii verzi, în care am clădit o arhitectură de suflet de care nu am reuşit să mă dezic niciodată....

În liceul meu am învăţat gustul primelor melancolii, la umbra castanilor am explorat de-atâta ori cerul cu vrăbiile şi himerele viitorului meu necunoscut, am citit poezie şi-am gustat din liniştea de catifea a toamnelor ruginii cum nu mai există nicăieri, pentru că ochii care le puteau observa atunci frumuseţea, acum nu mai ştiu sau nu mai au timp să le privească.

Arborii vechi din curte erau la fel de verzi şi neliniştiţi, ferestrele înalte ale clădirii ridicate în urmă cu mai bine de-un secol din ordinul ministrului de-atunci al "şcoalelor", Spiru Haret, ascundeau în spatele lor alte chipuri de elevi, profesorii mei, mare parte din ei, păreau neatinşi de cursul firesc al anilor, iar inima mea dezvelea, sub fiecare bătaie, câte-o amintire de liceean...

Ani de liceu cu parfum de melancolii şi tăceri mai grave, ani de liceu care s-au strecurat atât de repede prin sita timpului şi ne-a dat vieţii naivi şi nepregătiţi pentru nişte vremuri pe care nu le imaginam atât de capricioase...

Aminiri în blugi şi adidaşi cu şireturile fosforescente, amintiri cu colegii mei gălăgioşi şi neastâmpăraţi, cu domnul diriginte la orele- care-mi păreau nesfârşite- de matematică, amintiri din perioada practicii la fermă, plimbându-ne prin pădure sau susţinându-ne colegii, pe stadion, amintiri cu profesorul meu de literatură în sala de clasă în care-am dat examen de admitere şi-n care-am ascultat pentru prima dată înregistrări de la cenaclul Flacăra sau vocea lui Tudor Gheorghe cântând versurile lui Labiş , toate au dat năvală peste sufletul meu şi mi-au făcut această zi , încărcată de emoţie, încă o zi specială din viaţa mea.

La televizor, conversaţia primului ministru cu nişte ziarişti respectuoşi, decenţi, oripilaţi de cinismul şi lipsa de responsabilitate a premierului. Nici nu ştiu de ce m-am uitat: aşa, ca să am de ce să mă simt consternată. Un ziarist îi pune o întrebare primului ministru: "Dumneavoastră, dacă aţi fi medic la ţară, nu aţi accepta, să zicem, o găină, vine omul şi... ştiţi cum e la ţară..." răspunsul... previzibil, nu? Doamne, ce oameni, ce circ, ce ţară tristă!!!

Scuze peste scuze. Trist...

Dimineaţă de primăvară, soare mult şi blând, copacii pe care-i zăresc pe fereastră au prins verdele crud în ramuri, şi-l fâlfâie în adierea tânără a vântului... O zi frumoasă se anunţă, o zi frumoasă.

Mi-am făcut planuri să merg acasă la mama, să văd dacă prunii mei, pe care i-am plantat acum puţin timp, au prins viaţă... Mama zice că au muguraşi, la fel şi cele câteva mlădiţe de liliac, şi-o cred şi mă bucur, dar vreau să mă conving, ca Toma... De-aş putea avea motive de a tinde să cred şi celelalte, pe care mi le doresc cu încrâncenarea respirării!!!...

Mi-am amintit că-n vis îmi zâmbeai şi-mi spuneai nu. Ca întotdeauna, zâmbetul inimii mele, ca-ntotdeauna.

Mă rog în fiece zi pentru o minune, pentru un alt drum şi pentru o altfel de trezire, dimineaţa. Răspunsul până acum e tot nu, dar nu mă las, în perseverenţă nu mă-ntrece nici Catharine Hepburn, în "The African Queen". Ia te uită, ce gând nărăvaş! Îl iau de urechi şi-l pun la colţ: deocamdată.

evadare

Ca şi cum ferestrele s-ar fi deschis, briza primăverii şi parfumul florilor de zarzăr năvăleşte şi acum în amintire. E primăvară, e dimineaţă fără imperative stringente, e linişte, sunt toţi pe aceeaşi pleoapă albastră de timp răbdător, nu s-a întâmplat încă nimic irecuperabil, nicio greşeală...

Sunt multe aşteptări, stiloul albastru aleargă repede pe pagina albă de jurnal, viitorul e încă plin de promisiuni luminoase, am doar 17 ani şi milioane de zei puternici sunt de partea mea...

Dor şi acum de clipele acelea, de prietena de peste drum, cu care împărtăşeam toate speranţele, gândurile, credinţele şi cuvintele bune, de cafeaua dulce pe-atunci, băută în ceaşca albastră, în curte... Croşetam naivităţi, flecăream câte-n lună şi-n stele, ne făceam planuri, schimbam rochiţe, număram oamenii insignifianţi care treceau, ascultam vrăbiile şi invidiam personajele de telenovelă....

Azi nimic nu mai poate fi repus la locul lui, prietena mea n-a mai ieşit din casă de ani, ţintuită la pat de-o suferinţă înfiorătoare, cuvintele ei nu se mai desluşesc, nu le mai poate rosti, iar eu nu am inimă s-o chinuiesc să-i cer să vorbească... Şi mă doare atât de tare s-o văd aşa, încât o vizitez rar, mereu pe fugă, de parcă mi-e frică să-mi regăsesc schingiuită copilăria şi adolescenţa de-un timp vrăjmaş şi crud...

La mama nu mai am răbdare pentru nimic, în odăile în care altădată eram stăpână absolută nu mai regăsesc decât trecerea timpului, frigul şi o tăcere care-mi ţiuie în urechi, insuportabil de trist... Timpul a trecut pe nesimţite , a furat tot şi nu l-am putut prinde pe tâlhar, să-i reţin comorile de linişte şi speranţă...

Mi-a lăsat, în schimb, o cută pe frunte şi amărăciunea nedumerită a de ce-urilor fără răspuns...

Încă o zi în care absurdul gândirii oamenilor, răutatea care le spintecă privirile te lasă fără respiraţie, te îngenunchează învins şi singur.

Încă o zi în care nu poţi să laşi să treacă, încă o zi în care strângi lacrimile în pumni, inutile şi dureroase ca naiba.

Nimeni nu se schimbă, nimeni nu se schimbă, nimeni nu se schimbă, nici măcar tu, rămâi aceeaşi caraghioasă tristă şi sensibilă, care nu-şi află nicăieri locul.

Despre locuri, linişte şi apartenenţă.

Nu ştii cum e - liniştea e ca bomboanele , în bâlci, pentru un copil sărac: inaccesibilă. Rămâi şi te uiţi la ea de departe, cu ochi flămânzi, cu sfială nătângă , jinduind-o mereu, deşi ştii că n-o s-o ai niciodată din cauza unui şir lung de ... cauze amare şi exterioare, pentru care nu eşti vinovat, dar le suporţi. Nicăieri acasă, de parcă pământul n-ar fi apt să-ţi dea un loc numai al tău, în care să nu-ţi mai fie teamă şi să nu mai aştepţi ceva-ul acela ca o ameninţare schizoidă...

Despre pedepse , îndurare şi compasiune.

Toate le merită cei ce ţi-au făcut rău, toate palmele grele date de soartă, gândeşti impulsiv şi egoist, dar nu te poţi împiedica să-ţi fie milă în faţa suferinţei şi fricii de durere a celorlalţi. Durerea te doare întâi pe tine, nu le poţi dori decât binele, cu toate că e-n tine un proces mai ceva ca la Nuremberg, iar acuzarea are câteva capete incontestabile...

Despre prostie, limitare şi nepotrivire.

Le vezi zilnic în privirile oarbe de-alături şi mai încerci, sisific, să le faci să vadă, să se vadă. Zadarnic...

Dspre orizont şi obsesii.

Imanenţă...

Un fel de insomnie. Ca o rugăciune, altfel. Încă întrebări, nimic sigur, doar speranţa dementă. Note la pian, răzleţe , lumina albă, strălucitoare, operă, America- doăsprezece ceasuri din noapte, o tastatură şi zece degete inutile...

Pisica pe acoperişul fierbinte, rochia albă a lui Liz, zborul final al unei perne prin faţa obiectivului camerei şi dureri vechi, redeşteptate, odaaă cu aceleaşi întrebări care nu au un răspuns atât de clar. Oboseală pe gând şi pe toate gesturile , care apar ca din fum, molcome, fără viaţă, fără sens.

Şi-aşa o poftă să construieşti cerul şi totul, de la-nceput!...

O nouă zi printre poveştile de pe ecran, printre oameni vii, cu drame şi acelaşi tip de probleme ca ale tuturor, doar că poveştile acelea au soluţii.

Soluţia, soluţia, soluţia, ca să nu risipeşti timpul - o luptă disperată cu nisipul din clepsidră, cu inexorabilul secundelor care se scurg, de la o vreme, vrăjmaşe.

Pe rafuturile din bibliotecă, aşezate cuminţi, unele lângă altele, cărţile mele îmi zâmbesc prietenos. De-ar fi să aleg, dintre toate bunurile posibile, le-aş alege fără îndoială, le-aş lua cu mine oriunde aş merge... Chiar dacă poveştile dintre paginile lor frumos colorate sunt îndărătul frunţii mele, căldura lor tăcută şi sigură e o certitudine la care nu-mi permit să renunţ. Nicio cochetărie şi niciun fel de egocentrist imbecil, doar necesitate

Şi mai ziceam că azi e ziua de linişte, în care las grijile să respire puţin!...Ei, mai nimic!

Ochelarii stau strâmb pe nasul de lemn , dăruit de fetele mele cu umor. Lumina bate şi ea strâmb în imaginea lor piezişă, e cald şi e bine.

Va fi şi clipa când somnul va veni fără temeri de niciun fel. Nuu, zău? râde strâmb îngerul negru de pe umărul meu stâng. Îi dau un pumn şi-l trimit la plimbare. Desigur!

doi

Muzica fără început şi fără sfîrşit, ca un lanţ în jurul inimii. Promisiunea clipelor ce se vor înşira unele din altele, la infinit, dulci-amare, ca magnoliile tinere ce nu s-au desfăcut.

Vîltoarea vântului într-o după-amiază de toamnă, într-un oraş vechi şi fără nume, pe străzi cu miros de praf şi eşarfe fluturînd în vânt, două mâini una în alta, singură certitudine a nemuririi în deplină efemeritate.

Un pic de poezie, unu plus unu făcând mereu unu, imposibilul posibil în ochii care-au văzut marea, ploaia, norii, lumea, dar care privesc unii în oglinda celorlalţi ca şi cum acum ar fi descoperit privitul...

Doi...

despre slăbiciuni şi alte cele

Cer senin, ca-ntr-un cântec de Dan Spătaru, lumină din belşug şi primăvara, în sfârşit! Nu-i atîta verde cât mi-aş dori, dar speranţa lui este indenegabilă. Trecerea de la palton la haine subţiri este un antidot al depresiei. Urmele unei dureri de cap lasă dâre întunecate în peisajul acestei zile de primăvară, altfel minunate, astfel inutile...

Suflete, doar speranţa îmi îngăduie să văd primăverile viitoare, fanteziste şi altfel decât orice-am mai trăit....

Suflete, am atâtea poveşti să-ţi spun!... Le strâng în mine plăpânde şi subţiratice, ca filele unei cărţi rare, şi le migălesc zi de zi în tainiţa inimii, pentru că-s scrise cu tot ce am mai bun şi mai frumos în fiinţa mea patetică şi desuetă, recunosc.

Nici nu ştiu cum ar fi, câteodată cred că nici n-aş îndura atâta fericire, m-aş chirci uimită ca proştii în faţa minunii atât de puţin plauzibile şi-aş lăsa-o să se strecoare printre degete, ca stropii de lumină, fără s-o opresc, neîncrezătoare în posibilitatea existenţei ei aievea.

Uneori, ne dorim ceva atât de mult, atât de intens, cu toate puterile, încât ea singură, imaginea din visuri a dorinţei, ne dă puterea de a merge mai departe, devine energia care ne face să trecem printre lucruri şi oameni care se comportă ca şi ele şi să ne strecurăm fără ca toate ale lumii să ne atingă, pentru că înaintăm ca pelerinii spre Mecca sau spre pământul sfânt, călăuziţi doar de puterea gândului. Apăraţi ca-ntr-o carapace de toate, nici nu mai observăm că timpul trece şi ne irosim fără rost, doar pentru cu nu putem altfel...

Spăşiţi în faţa unei atât de depline bucurii, ce răsare numai din proiecţia de fum a himerei, nu mai avem îndrăzneală să şi cerem ca ea să devină realitate...

Când în mintea mea, restul timpului mai organizată şi raţională, reapar realităţile pe care le ştiu, care mă constrâng şi pe care, la infinit, le urăsc, visurile se aşază nătânge la colţ, vinovate de trufia de a exista aşa prohibite...

Circumstanţele mă năucesc, îmi taie zi de zi aripile, ca apoi instinctul de conservare sau cine ştie ce nebunie îndărătnică o mai fi şi asta, să mă facă să reiau iarăşi truda sisifică a de le cârpi cu visuri din ce în ce mai interzise, mai zdrenţuroase, mai fără soţi de izbândă...

Şi trec zilele şi mi se stinge de tot primăvara târzie din vine şi ... ha-ha!... ce nerozie, mi-amintesc de Coşbuc şi de copilărie ...

Acum mulţi ani, când eram şi eu o adolescentă ca toate celelalte, mă preocupa foarte mult modul în care am să-mi organizez viaţa , de parcă toată s-ar fi condensat doar în clipele acelea, care căpătau o importanţă nemaipomenită.

Mă preocupa până într-atât ceea ce gândeau ceilalţi despre mine, încât nu o dată am făcut greşeli de care acum mă jenez, deşi nu-s decât nişte copilării, dar toate, cernute acum prin sita timpului, capătă o altă dimensiune decât o aveau atunci.

Atunci, o catastrofă era faptul că nu eram în centrul atenţiei vreunui băiat care-mi plăcea, că nu ştiu ce cuvânt al meu ar fi putut fi înţeles greşit, că minunata ea reputaţie ar fi putut fi distrusă pe vecie sau cine ştie ce alte banalităţi... Prin prisma timidităţii mele de şcolăriţă, toate luau proporţii apocaliptice, toate deveneau dureroase şi enorme...

Acum, când anii mi-au mai limpezit un pic priveliştea asupra a toate, deşi nu m-a scăpat de timiditate, realizez cât de mult am greşit şi cât de severă cu propria-mi persoană am fost deseori.

Ani în şir mi-am legat viaţa de oameni cu care nu aveam mai nimic în comun, ani în şir mi-am legat sufletul de nişte ochi albaştri în spatele cărora se ascundea vidul, şi nu ţinutul cu creste înalte de simţire sau luncile verzi de omenie, cum îmi făcusem iluzii...

Ani în şir mi-a fost teamă să nu-i pierd pe cei pe care-i iubeam, uitând că pe toţi aceia care meritau iubirea mea nu i-aş putea pierde vreodată, pentru că nimeni din cei care te iubesc nu vor putea pleca de lângă tine, aşa cum nu te vor putea minţi, dezamăgi, răni, uita...

Uriaşe naivităţi am experiat şi deseori, când le conştientizez, mi-e ruşine de mine, deşi nu comit laşitatea de a mi le renega şi n-am ipocrizii inutile...

Azi, când primăvara îmi bate-n geam şi-mi arată cât este de frumoasă şi, în acelaşi timp, de inutilă pentru mine, care-o risipesc în casă, am nişte certitudini destul de amare şi nicio soluţie practică, încă...

Dar întrezăresc speranţa şi mă rog de gândul bun, care să vină să ilumineze toate, odată cu primăvara. Am auzit că Dumnezeu îî răsplăteşte pe cei care speră şi perseverează în speranţă...

Vis cu ochii deschişi

Iubesc duminicile, dimineaţa de catifea, cafeaua caldă, visele care se prelungesc şi în realitate, printre genele de lumină strecurate pe fereastră. Iubesc senzaţia aia de "acasă" pe care ţi-o dă un film vechi, cu Alain Delon, în faţa televizorului. Azi, Zorro şi bomboane de ciocolată, soare primăvăratic alungat de nori ce prevestesc ninsori, eşarfe colorate şi zâmbet până la urechi după cuvinte dragi cu prieteni de suflet.

Decorez, în visele mele, spaţiul în care Şeherezada să spună poveşti sultanului ei cu zâmbet de aur şi tandreţi de miere.

Scenariu de duminică: printre trandafiri şi parfum de iasomie, mătasea turcoaz foşneşte la atingere, aroma cafelei fierbinţi, să alunge toate nălucile, se strecoară cu o nouă certitudine, zâmbetul sufletului pereche intră pe uşă odată cu dimineaţa, cu viaţa, cu tot ce ai visat vreodată, certitudinea că promisiunile s-au împlinit... Bună dimineaţa!

Ei, ce zici?...

Nimic original. Reclamele de la televizor, în aşteptarea episodului din serialul unic pe care ma străduiesc să-l urmăresc, mă obosesc peste măsură. Rutina de la muncă tot mai mare, aceleaşi gânduri încarcerate, iarna care nu se mai termină şi frigul ăsta de nesuportat!...

Perspectiva lui mâine tot mai curând, orele de odihnă tot mai firave şi insuficiente. Tânjirea de a opri ceasul şi a zăvorî uşa în urmă.

Nimic original, dar picătura chinezească...

lebăda neagră

Aseară, în grup, am fost la film, s-o vedem pe Nathalie Portman, împinşi de curiozitatea de a înţelege motivația Oscarului sau, mai mult, de dorința de fi împreună. În ciuda oboselii acumulate după ziua prelungită cumplit, peste așteptări, astfel încât n-am putut ajunge decât foarte târziu. Cina și mai târzie, Shalimar și vitrine multicolore.
Filmul e... Nathalie Portman, rămâi cu impresia chipului ei transfigurat, extrem de expresiv, cu forţa stranie a unui vis împlinit și ... cam atât. A, și muzică, desigur. Ceaikovski. Alb.
Ne-am întors veseli de la ultimul film al zilei, prin mallul imens, dar gol. Delicatețea de pe ecran ne-a urmărit și acasă și în visele cu alb. M-a făcut să mă gândesc la o poezie bacoviană, Balet: "Lunecau baletistele albe/Degajări de puternice forme/ Albe în fața lumii enorme/ Lunecau baletistele albe..."
Azi sunt multe de făcut şi mă îndrept spre necunoscut- o zi fără serviciu. Aha!

Gheaţă pe străzi, pe maşină, pe acoperişurile caselor, pe suflet. În gând, un vers dintr-o poezie a lui Adrian Păunescu, cea mai dragă: "La mine-n suflet este vifor şi vin nebuni să facă schi"... Singurătate binecuvântată de sâmbătă, linişte, cald, dor de lenevit între perne, cu cartea în braţe. Obligaţii domestice care se împotrivesc. Mă împotrivesc şi eu: le amân.

Vis de primăvară zăvorâtă sub zăpezi, cu trupuri firave de ghiocei tremurători în vântul subţire şi tăios peste dimineaţa cu nostalgii ale vremurile când eram doar copil la părinţi.

mă gândesc la oamenii făcuţi doar să strivească credinţele celorlalţi, să nege convingeri plăpânde ca ghioceii sub zăpadă, dar fremătătoare de speranţă. Tânjesc adjectivizând şi colorând în verde crud şi alb cuminte toate realităţile. Ce-ar fi dacă...?

Dimineaţă, inima îndrăznea iar : tic-tac, tic-tac... Cadenţei timide, în ritmul celor două silabe inaccesibile, i-am spus un nu rezonabil şi obosit.

duminicale

Am prea multe de făcut, aşa că nu cred că voi avea vreme să termin mai nimic aşa cum îmi place mie: adică bine, dacă nu perfect. Din aceste sarcini obligatorii, mai toate sunt ale şcolii, căci munca profesorului nu se sfârşeşte în cele cateva ore de la şcoală, cum spun neaveniţii (asta pentru că mi-am amintit de vesnica replică idioată, pe care o aud chiar şi de la cine nu m-aş fi aşteptat, pentru că aveam ceva pretenţii, vezi bine, e persoană dotată intelectual, cică: " Ce te plângi, dragă, doar stai cel mult 6 ore la şcoală, apoi vii acasă, ai timp pentru tine, ai vacanţe....ş.a.m.d.)

Sfârşit de săptămână în care stau şi lucrez la rapoarte de analiză, situaţii statistice, număr, cataloghez, distribui, calculez procente şi alte cele... Cartea m-aşteaptă pe noptieră începută de joi, răspunsuri laconice la telefoanele mamei, coloană vertebrală dureroasă la propriu, ochi obosiţi, senzaţie de frig la peste 23 de grade... peisaj duminical.

Îi spuneam prietenei mele noaptea trecută, târziu, că mi-aş dori să lucrez într-un birou 10 ore pe zi, dacă e cazul, dar timpul de acasă să-l am numai pentru mine, să fac doar ce vreau eu, să mă uit la filmele mele, să-mi citesc cărţile şi să încetez să mă mai simt veşnic în contratimp, veşnic vinovată că nu am mai făcut nu ştiu ce altă zădărnicie, căci , de la un timp, tot ce fac pentru atât de banalizata-mi profesie pare în van...

Pe fereastră, printre crengile ninse de , probabil, ultima zăpadă a iernii, ziua se prelinge silnic spre neant. Iau din nou hotărâri că mă voi schimba, că voi deveni mai puţin amabilă şi îngăduitoare cu lipsa de responsabilitate, cu fofilarea celor din pricina cărora acum nu pot să fac ceea ce trebuie.... În fine, decizii pe care, la fel de probabil, nu mă va lăsa inima asta (nici nu ştiu cum s-o mai numesc!) să le respect...

Duminica a trecut şi şi-a pus amprenta seacă de epilog peste urmele săptămânii de iarnă, care se estomează în halatul meu albastru, în albastrul pliculeţului de ceai cu lămâie, în cerneala cu care-am scris rânduri frânte, fără destinatar.

Lumea mea în culori extravagante se diluează şi ea sub atingerea timpului neted, fără nimic mai bun.

Vis cu ochii deschişi

Seară caldă, cu muzica adolescenţei mele, cu prietena mea şi cu versul lui Bacovia. Karaoke. Râsete în ciuda vecinilor, tristeţi fardate cu zâmbete anemice, pretinsă superficialitate, cataloage de mobilier şi decoraţiuni interioare, ceai de portocale... Gust amar şi strângere de inimă.

Mă doare că pentru puţinii oameni de lângă sufletul meu nu pot face nimic, că nu găsesc în noianul de cuvinte care mă locuiesc niciunul care să mângâie şi să alunge tristeţea ochilor prietenei mele. Mă simt neputincioasă şi inutilă, nepricepută şi parcă mi-e ciudă pe mine. Cu toate că înţeleg şi ştiu în sinea mea că, uneori, un aparent rău ajută mai mult decât un făţarnic şi primejdios bine, nu mă pot abţine să vreau pentru cei dragi mie o cale mai uşoară, deşi mie căile uşoare-mi sunt străine.

Pe biroul roşiatic aurul brăţării mele luminează cald, prefigurând viitorul... Va fi aşa cum speri, nu-i aşa, sufletul meu, nu-i aşa? O să se-nduplece cine sau ce acum e de neînduplecat şi senzaţia asta secătuitoare, de perpetuă nesiguranţă, fuga asta de animal hăituit n-ai s-o mai regăseşti decât în Kafka, nu-i aşa, sufletul meu, nu-i aşa? ...

O dimineaţă în alb, aşternuturi albe şi trandafiri roz pe noptieră, lumina prelingându-se printre mătasea perdelelor, primăvară, aroma cafelei şi soare mult, mult, cât pentru o mie de nopţi furate somnului ... Vis consecvent, curat ca un crin.

Gânduri frânte, inconsecvente, disparate, se întretaie pe un portativ sticlos de suflet străin.

Februarie rece, hâd, cu luminile ochilor înrourate, suportând vorbe grele şi nemeritate într-o parcare de supermarket şi povara închisorii de acasă. Zi ca o corvoadă, viaţă la fel. Coordonate ale sufletului smuls din normalitate, condamnat la o trăire ca şi cum te-ai târî, absurd şi silnic, în oraşul gri, printre oameni bizari şi murdari, cu feţe pictate grotesc, cu suflete croite grotesc, de cine-ştie ce medii ...

Privire sumbră, ca printr-un geam fumuriu, către tine, către rostul tău, către răspunsuri cerşite mereu unui cer de plumb. Vocea mamei, neajutorată, nevinovată şi îngrijorată la un telefon pe care-l dă cu sufletul, în fiece zi, că nu poate altfel. Regreţi că nu-i spui decât despre amărăciunea din tine, deşi ştii că n-are niciun rost să-i spui, dar nu mai poţi...

Galben şi verde şi albastru greu... te ridici dintre cioburi şi te aduni. Imperativ şi orb, ca o corvoadă. N-ai voie să rămâi jos, n-ai voie să nu mai poţi. Încă!

Piesa nu s-a terminat, ultima scenă se amână, cortina nu s-a lăsat , circul e în desfăşurare... Redundant, dar se pare că e obligatoriu aşa. Scrie-n scenariu şi porunca e poruncă.

14 februarie

Dimineaţă în roşu: bluză roşie, buze roşii, unghii roşii... în ton cu roşul inimii, cu sentimentul nemărturisit decât aici, cu nebunia temerară a tinereţii pe care n-am uitat-o.

În stradă o maşină galbenă, o femeie taximetrist cu bucle blonde, în clasă fete blonde cu lumini albastre ... Citeşti scrisorile lui Eminescu către dulcea lui doamnă, Veronica, să ilustrezi tema iubirii cu aspecte particulare din viaţa omului Eminescu, printre elevi forfotă, ascunzând în bănci telefoanele mobile cu mesaje de dragoste, zâmbete amuzate, printre colegi proteste: "Ce tot atâta Valentin, domnule? O sărbătoare comercială!"

Zi de februarie rece, cafeaua aburindă, bomboane de ciocolată, telefoane obligatorii, program strict de viaţă, gânduri întortocheate. Recapitulând: am vorbit despre dragoste, paradigmă mitică, ideal şi neîmplinire, şi-am încercat să-mi amintesc ce cred despre dragoste, cine sunt şi spre ce mă îndrept. Nu-mi plac răspunsurile pe care-am reuşit să le întrevăd la prezent, tocmai de aceea nu vreau să mi le repet şi nici să iau decizii. Perspectivă plumburie ca şi cerul de azi.

În aer simt primăvară, deşi calendarul îmi spune că-i numai o părere, căci e vânt tăios de februarie, iar duminica e ameninţată de perspectiva unei zile de luni interminabile, în care nimeni nu are chef de muncă, doar e 14 februarie şi omenirea e invadată de inimioare, de roz, de declaraţii şi de iubire. Peste tot, doar la tine nu! Ei, hai, îţi spui curajoasă, noaptea toate pisicile par negre, iar în sihăstria camerei tale orice gând are tendinţa de a se exacerba.

Aşa că te refugiezi într-un roman de capă şi spadă, ca să-ţi aminteşti de vârsta cea fericită, când lângă personaje pitoreşti credeai că viitorul va fi, obligatoriu, romantic şi roz. Şi ce dacă n-a fost aşa, şi ce dacă? Tot mai există în tine în tine rezerve de speranţă şi tot mai plăsmuieşti în dosul frunţii un scenariu care pare valid, în ciuda a toate.

Dor de verde, de adolescenţă, de Otilia Cazimir, de plimbările cu prietena tuturor reveriilor şi melancoliilor tale prin pădurea care-şi aştepta cântecele, poate şi dor de scris.... Oricum, sătulă de comercial, de zgomotoasa manifestare a superficialităţii.

de la o vreme, probabil îmbătrânind, realizezi că o mare parte a eşecurilor se datorează nu doar celorlalţi, ci şi alegerilor tale greşite, unei anume nehotărâri din propria ta fiinţă, care nu ştie să spună un "nu" hotărât lucrurilor pe care nu le vrei în viaţa ta.

Propria laşitate e cauza tuturor relelor de mai târziu, pentru că nimic nu rămâne neplătit.

O zi cu prieteni, rummy, ceai cald, cataloage de modă, veşti bune, cremă cu margarete, cutii de cadouri roz, o seară leneşă şi caldă, în ciuda oboselii acumulate printre cataloage şi note şi priviri uneori dezamăgite în faţa notelor mici.

Tot mai obosită, dor de vacanţă şi de-o binemeritată pauză, dor de citit cărţile mele, dor de roz... La tv, chelia preşedintelui printre huiduieli, pe canapea maimuţa lui Coco... nimic important...

Nu ştiu nimic despre multe, încă privesc realităţile vieţii laice cu ochi de copil, încă trebuie să aflu despre ele trăind. N-am citit destul, n-am trăit normalităţi prea multe, n-am termen de comparaţie încă pentru multe ...

Trăiesc zilnic lângă oameni pe care nu-i cunosc îndeajuns, care se ascund inocenţei sau, mai bine-zis, poate, ignoranţei mele, nu ştiu nimic , nu înţeleg multe şi mă tem că pe multe nici nu voi avea şansa să le aflu...

Încă citesc despre viaţă şi oameni reali, care-mi par inaccesibili şi departe, tocmai pentru că mă izolez pe frântura mea de Atlantidă, sortită pieirii dacă... Cu atâţi de dacă pe lângă mine, vrăjmaşi, mă sufoc într-un fel de viaţă de provincie insuportabilă şi inacceptabilă.

Cum ar fi dacă, într-o zi, dezbăraţi de prejudecăţi absurde în care-am crescut, am fi liberi, am fi amorali, am fi egoişti şi inatacabili, încât ne-am permite ceea ce în filme şi-n cărţi e viaţa cea adevărată.

Ce înseamnă adevăr? Ceea ce trăim, ceea ce ne doboară în fiecare zi şi ne destramă, apropiindu-ne de moarte sau ceea ce ne-ar putea înălţa spre scopul nostru cel adevărat? Dacă adevăr e ceea ce trăiesc azi şi acum, atunci nimic nu-i adevărat, nimic nu-i bun şi frumos, nimic nu-i cu sens, totul e anapoda şi grotesc. Dar lumea cică are sens, e făcută să aibă sens, şi gust şi de toate, e făcută să fie spre adevăr, şpre bun şi spre frumos...

Şi-atunci, ce mai poate rămâne adevărul, ce şansă mai are , decât aceea de a fi plăsmuirea visării nostre, elanul spre firesc şi bun, spre zâmbet şi împlinire?...

Atunci, ceea ce trăim nu-i decât un coşmar anapoda, din care trebuie, trebuie, trebuie să ne trezim...

Gânduri pentru fiecare zi: Conferinţă despre “Martiri”, susţinută de Dan Puric la Ateneul Român

Gânduri pentru fiecare zi: Conferinţă despre “Martiri”, susţinută de Dan Puric la Ateneul Român

Liberalizarea teatrului

După spectacol la teatru, o cucoană Chiriţă actualizată, contemporaneizată, vulgarizată excesiv, în concordanţă cu cerinţele societăţii semianalfabete în care vieţuim. Textele cupletelor manelizate, gesturi vulgare, în delirul unei săli obişnuite să râdă doar la un gen de umor absurd, grotesc , gen "vacanţa mare" sau nu ştiu ce show-uri televizate isterice şi insuportabile.

Tot mai acut mă încercă un sentiment al neputinţei în faţa haosului generalizat, în faţa nonvalorii şi a golănismelor proliferate până şi de adolescenţi de 15-16 ani, care se ridică din sală înainte de sfârşitul spectacolului, care nu ştiu să aplaude, care nu ştiu să... Doamne, ce lungă e lista!

Gust amar, al tristeţii fără leac, de om care se simte tot mai singur şi tot mai străin lângă cei de lângă el...

Mă necăjesc cu nişte teze proaste, mi-e ciudă că-s proste, pentru că-s ale copiilor mei, pe care-i iubesc, pe toţi 31, mai toţi mult mai înalţi decât mine, inteligenţi şi foarte frumoşi, dar leneşi şi indolenţi...

Dimineaţă, la cea mai frumoasă liturghie de Sfântul Ioan, cu ochii în lacrimi şi cu un dor de tata de-mi stingea luminile sufletului, un dor de mă durea când respiram... Nimic, de-atâţia ani, un mare pustiu ce nu se umple cu nimic... Oare i-oi fi cântat vreodată tatei "la mulţi ani!" când eram copil? Nu-mi mai amintesc, asta nu-mi mai amintesc, deşi e atât de important... Ştiu doar cum sună cântările de la slujbele de pomenire, de-acolo îmi amintesc fiecare cuvânt ca o lovitură de bici...

Îi preţuim prea puţin când sunt, nu-i înţelegem, îi condamnăm pentru umanitatea lor care nu ne convine, căci ne-am făcut mari, suntem mândri şi ne ruşinăm de imperfecţiunile lor... Când nu mai sunt, ne e dor de râsul lor, de ideea existenţei lor acolo, undeva, şi realizăm cu oroare sensul cuvântului iremediabil.

Toate, sub acelasi cer răbdător cu noi aşa cum a fost şi cu ei...până la un moment dat.

Fericirea este o coajă de nucă plutind, cel puţin la mine, pentru că e mult prea dependentă de circumstanţe şi e, din acest motiv, în perpetuă instabilitate şi stare de asediu.

Utopia pe care o credităm cu prea mult în decursul goanei nostre nebune în jurul ceasului necruţător, care ne-apropie de marele şi inevitabilul final, e, în fapt, o altă efemeridă. Uneori, până şi o durere de cap ţine mai mult decât starea asta confuză şi relativă pe care-o încerci arar... şi , cu siguranţă, te face să te simţi mai pregnant uman.

Habar n-am cum se declanşează mecanismul interior care te resuscitează subit, ce resorturi interioare saltă fragmentele sufleteşti zăcânde în amorţire şi resemnare şi-ţi înduc în conştientul plutitor impresia că eşti fericit.

E de-ajuns un cuvânt, o senzaţie, o iluzie, o impresie, o minciună sau doar o speranţă nebună...

Oricum, pe mine mă face să răspund aiurea la întrebări, să privesc minute în şir în gol, să ies pe balcon când, de fapt, vreau să mă-ntorc în sufragerie, să am reacţii întârziate la gânduri înflăcărate, să-mi simt inima bătându-mi nebuneşte ..nici nu mai ştiu dacă-n piept sau dincolo de el, căci e mare, imensă, rotundă şi tic-tac-ul ei e ca un bubuit de tobe la o petrecere cu mii de decibeli şi mă mir cum n-o aude tot blocul, tot oraşul, toată umanitatea ... Binecuvântată ignoranţă!...

Din vina filmelor

Mărturisesc, iubesc filmele, sunt parte din viaţa mea încă de când am învăţat să citesc. Când eram mică, să văd un film la cinematograf era o bucurie pe care-o aşteptam cu sufletul la gură, pentru care merita orice sacrificiu. Mirajul personajelor de pe pânză m-a cucerit, încât uitam de foame, de frig, de aproape orice, trăiam cu bucurie şi cu emoţie poveştile alb-negru sau color şi le duceam cu mine, ca să mi se întipărească în suflet pentru totdeauna.

Mai târziu, în faţa televizorului, o fetiţă urmărea Telecinemateca sau cine-ştie ce film până la ore târzii, cu îndărătnicie, chiar şi când toţi ai casei dormeau sau o dojeneau că nu doarme, că mâine trebuie să se trezească pentru şcoală sau alte asemenea baliverne...

Am văzut atâtea filme, încât pot spune că acum sunt în stare să fac diferenţa între un film bun şi unul prost, pot să discern între valoare şi nonvaloare, pot să-mi fac şi eu "lista mea", cu poveşti nemuritoare, pe care nu mă pot sătura să le revăd mereu şi mereu, ca şi cum ar fi prima dată.

Ani la rând, mi-am altoit viaţa, frumos, cu imagini şi scene memorabile, cu visuri din scenarii imaginate de alţii, dorindu-mi să le transform şi în realitatea vieţii mele, creîndu-mi, la nesfârşit, pe pânza visărilor mele, propriile scenarii pe care le puteam modifica după plac, numai să ajungă mereu la happy-end... Şi ajungeau, acolo ajungeau... numai acolo, din păcate...

Din vina filmelor am fost, poate, supărător de idealistă şi, probabil, intolerabilă pentru ceilalţi, din vina filmelor inima mea nu s-a mulţumit cu puţin, nu a făcut rabat de la utopia perfecţiunii... Chiar dacă viaţa s-a încăpăţânat să mă contrazică până acum, ba chiar să mă umilească să trăiesc printre oameni fără visuri şi fără lumini, chiar dacă prietenele mele îmi spun că sunt păgubos de nerealistă, mă încăpăţânez să evadez din realitatea cu oameni mici, să fug spre poveste, să sper că, odată şi-odată, poveştile mele vor coborî de pe pânză sau de pe ecran şi vor deveni realitatea tangibilă, aşteptată nostalgic şi încăpăţânat... cu aceeaşi încăpăţânare de copil, de care n-am reuşit încă să mă dezbăr...

Am încercat experimentul cu prietenele mele bune, sperând ca în ele să găsesc un companion suficient de interesat și, desigur, desuet ca şi mine, căruia să-i împărtăşesc din minunile mele de celuloid... Mă tem că n-am reușit: au găsit filmele mele de suflet prea lungi, prea nerealiste, s-au plictisit şi s-au refugiat la o ţigară, în bucătărie, la butonarea telefonului mobil, la nenorocitele de ştiri - mai toate rele- sau chiar au plecat neinteresate spre alte realităţi mai... profitabile, toate din zodia cotidianului necruţător al mileniului al treilea, fără iluzii şi fără timp.

Visez, încă mai visez un prieten cu care să stau, umăr lângă umăr, în faţa ecranului (mare sau mic, e irelevant!), să savurăm aceleaşi filme în alb şi negru sau mai noi, super tehnologizate si pline de efecte speciale, dar cu sens şi cu suflet făcute, să vibrăm la aceleaşi poveşti, să lăcrimăm uşor caraghios, dar cu efuziunea sinceră a copărtaşilor la o fărâmă de sublim la câte-o scenă melodramatică sau la câte un cadru genial surprins, să ştim fără cuvinte de prisos despre ce e vorba, să înţelegem şi să simţim la fel, să fim noi şi filmele şi ...

E un vis ridicol de încăpăţânat şi lipsit de speranţă...