„Vitrion, Năică!”

    Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură și de alchimie, Albert cel Mare, viitorul papă Ioan al XXI-lea. În Evul Mediu, despre care știm, totuși, atât de puține, în ciuda abundenței studiilor existente, omul era conștient de faptul că face parte dintr-un întreg, că este interdependent de regnuri și căuta să le deslușească misterele. Era mistic și, în același timp, curios, curiozitatea fiind un atribut al spiritului său rațional, cu care cerceta lumea, căutând s-o înțeleagă. Fără îndoială că tot această curiozitate l-a îndemnat pe enciclopedistul Albertus Magnus să scrie, pe lângă tratate teologice sau astrologice, încercând să explice determinarea destinului uman de către astre, și manuale de grădinărit sau texte alchimice, prin care descria modul de obținere a vitriolului din combustia calcanitului or a atât de căutatului alaun.

Rar în formă pură în natură, despre acidul sulfuric obținut pe cale chimică știm că are efecte nocive atât pentru mediu, cât și pentru om. Fiind extrem de coroziv în contact cu țesuturile umane, produce răni grave pielii, ochilor sau, inhalat, este toxic pentru căile respiratorii. Rezumând, am spune că arde. Arde tot, deși nu suportă combustia.
Asemenea vitriolului pot fi, uneori, anumite stări prin care trece sufletul omenesc în chinul experierii unor întâmplări ale viețuirii considerate a fi traume majore, precum abandonul, respingerea, neacceptarea, critica nemeritată. Toate, forme ale neiubirii, în fond, căci singură iubirea poate să hrănească și să regenereze, ca o apă a vieții, orice ființă, nu puține fiind cazurile în care oamenii care se simt iubiți se vindecă spontan de orice rană or încalcă legile profane ale naturii: trec prin foc și nu se ard, beau otravă și supraviețuiesc toxicității fără niciun fel de consecințe...
Durerea așteptării deșarte a unor răspunsuri sperate, a unor semne că ești dorit, necesar este vitriolantă, nocivă, corodând fibra sufletului adânc și rănindu-l de tot grav, strivindu-i mugurii firavi ai aripilor care păreau că-i cresc din nou, de la lumina speranței. Și, ciunt din nou, parcă descalificat de experiențe, sufletului nu-i mai rămâne decât să se jelească într-o litanie veche, reînnoită necesar cu forța dementă a furtunii dezlănțuite pe o mare mereu vrăjmașă:
„Te-am așteptat, strigă sufletul, cu o fărâmă de nădejde absurdă ca toate visurile mele, știind că n-am dreptate, împotmolindu-mă în mlaștinile neputincioase ale deplorabilei neiubiri, un drum bătătorit fără demnitate, cu mândria învinsă de prea multe ori, atârnând pe pământul care mă rabdă, netrebnic ca și învinsul de mine.
Lacrimile atâtor ani de înfrângeri au vestejit obrajii, au săpat șanțuri ireversibile, tinerețea s-a predat umilită în fața inexorabilei oglinzi, spatele s-a curbat tot mai mult ducând miliarde de tone de durere, umerii s-au prăbușit de-atâtea căderi din cer...
Fericirea e întotdeauna la alții, o pasăre, cum spune poetul, care fâlfâie albastru din aripi prin fața ochilor și se-ndepărtează într-un zbor ca un rictus pe o față bătrână, de femeie respinsă pentru fantomele altor femei, competiție acerbă, inegală, în care-a pierdut, oricum, de la început...
Te-am așteptat, totuși, în ciuda a tot, căci sunt un copil mare cu lecțiile neînvățate, strigă sufletul. Nu vreau să nu pot să-nțeleg că nu mi se cuvine și aleg mereu rău, retrăind același coșmar, redeschizându-mi, cu obstinație dementă, același răni mustind de puroaiele altor așteptări în van, fără rost, sângerând din noi inutil de durere și hâd...”
Deși nu suportă combustia și nu e obligatoriu englezesc, ci poate fi și neaoș, căci tristețea e la fel și pentru o lady, cât și pentru ”nebuna” Mița Baston, amanta care „i-a fost întotdeauna fidea” infidelului amant, vitrionul arde „momentan tot, tot”, Năică...