Bucuria muzicii -Aida Rom 27.02.15 - Pappano, Harteros, Kaufmann, Semenchuk, Tézier

Am stat toată ziua ca pe ace, fără să-mi pot găsi liniștea. Am făcut naveta între pat și bucătărie, m-am învârtit prin spațiul infim al garsonierei mele, ca într-o colivie. Afară ploaie, vreme incertă, în suflet emoții pentru elevii mei , care mâine vor da examenul de bacalaureat la limba și literatura română, pe care-i știu emoționați și speriați. 

N-am putut să citesc un rând, mi-au zburat, pur și simplu, literele pe pagina cărții, nici cu mama n-am avut răbdare să vorbesc mai mult de două minute. 

Am prins cam jumătate din Ivanhoe, cel din 1952, văzut și revăzut de multe ori, cu multe stele în distribuție, în ciuda aversiunii mele de a mă uita la un film început, chiar dacă l-am mai văzut de câteva ori până atunci. Am revăzut-o pe iubita mea Joan Fontaine, o lady Rowena blondă și melancolică, pe Elizabeth Taylor tânără, într-o Rebeccă picturală, m-am desfătat cu o poveste eroică și clasică, să uit de vremea de afară și de neliniști. Și de gânduri care nu-mi dau pace...

Apoi, pentru că tot a fost ziua poveștilor eroice, am văzut pe Mezzo, cu intermitențe, căci a trebuit să răspund unor telefoane, o transmisiune de la Paris a Aidei lui Verdi. Somptuoasă, o combinație de modern și tradițional, acțiunea mutată un pic în alte timpuri, cu mult auriu și voci bune.
M-a nedumerit un pic combinația de regi egipteni și straie preoțești catolice, statuete cu însemnele creștine, cruci înflăcărate și discursul păgân, plus manechinele de plastic îngrămădite unele peste altele, spânzurate pe scenă sau aruncate pe trepte cam âi fiecare act, dar n-am avut prea multă vreme să zăbovesc asupra detaliilor, din pricina muzicii foarte bine cântate și a schimbărilor destul de dese de decor... Mi-a plăcut pasiunea lui Amneris, mi-a plăcut patosul aproape cast al Oksanei Dyka, augmentat de fâlfâirea din imensele gene false și de negrul vestimentației. 

Argentinianul Marcelo Álvarez mi s-a părut un Radames convingător și melodios, în ciuda masivității sale, care mie nu-mi este pe plac. Celeste Aida a sunat un pic cam chinuită, cu mare efort cântată sau poate așa mi s-a părut mie după ce-am auzit-o cântată dumnezeiește de Kaufmann. După Kaufmann, nimic nu mai poate suna la fel, zice Den- și bine zice! 

Finalul operei, nemaipomenit de frumos și sfâșietor de trist, muzica splendidă m-au emoționat nespus. Dulcele adio de la lume, pe care și-l iau îndrăgostiții în capcana mormântului, pregătirea lor de a accepta moartea împreună, sacrificiul Aidei, care, în locul vieții fără iubitul ei, acceptă să moară alături de el, nu pot decât să te emoționeze până la lacrimi. Muzica divină a lui Verdi!...
O operă splendidă, care învinge, glorioasă, timpurile, un balsam pentru suflet... 

Acum, pe Național Geografic sunt imagini cu niște păsări albastre, într-un fel de deltă din spatele căreia se profilează romantic Veneția, cu păsări albe care înghit peștișori, cu vapoare care se plimbă pe o apă albastră și înspumată... 

O lume frumoasă, o amestecătură de abject și sublim, bucăți de cer și de iad...

Cu căștile în urechi, ca să nu deranjez vecinii, ascult finalul splendid al Aidei, interpretat în concert, anul acesta, la Roma, de Jonas Kaufmann și Anja Harteros. Am revenit la finalul operei, am revenit la Kaufmann, care e de neuitat. Vocea lui sensibilă și dulce eternizează un Radames convingător, îndrăgostit de frumusețea Aidei, de dorul căreia suspină în mormântul care-l înghite de viu... 

Mi-e și ciudă pe mine, uneori, că-s așa... Mă gândesc că vecinilor mei nu le pasă dacă deranjează pe cineva niciodată, căci băiatul vecinei de la șase joacă fotbal în casă, izbind mingea de podea și zguduindu-mi plafonul, vecina, însăși, țopăie în fiecare dimineață cu tocurile pe gresie, la șapte fără un sfert, trezindu-mă obligatoriu, că vecinei de palier îi duduia mașina de spălat rufe azi noapte la douăsprezece, exact peste nervii mei de insomniacă, iar minunatului de vecin de la patru îi cântă țiganii până la ore târzii din noapte, cu decibelii la maximum... 

Ce rău le-ar putea face muzica splendidă? Poate i-ar mai sensibiliza, dar... e un dar prea frumos, pe care nu mă îndur să li-l fac, n-ar avea cu ce să-l aprecieze... Îți trebuie și pentru muzică un fel de suflet dintr-o plămadă care se găsește mai rar într-un bloc cu locatari care își aruncă gunoiul direct de pe geam, de la etajul șapte... 

Și-apoi, și iubirea pentru muzică e tot un fel de dragoste intimă, pe care nu merită s-o întinzi pe gard, cum bine zicea deunăzi maestrul Dorel Vișan, ca pe rufe, ci s-o ții doar pentru tine, într-o discreție reverențioasă, ca un fel de cuminecătură în zi de duminică a sufletului... 

Macondo...

Plouă. Până acum jumătate de oră vedeam un cer vânăt, ca tumefiat. Acum plouă zgomotos, aud ploaia din casă, mă uit la florile din jardinierele de pe balcon și aștept să mi se răspundă la un telefon, în interes de serviciu.

Am citit dimineață un articol de pe blogul lui Mirel Palada și am ascultat Metallica. M-a convins, așa de tare mi-a plăcut ce-a scris. Apoi pomenea de Macondo și mi-am amintit cât de mult mi-a plăcut Un veac de singurătate, ce carte fabuloasă!...

Am ascultat Nothing else matters și cred că muzica se potrivește perfect cu ploaia de-afară. Azi noapte am dormit pe-o jumătate de canapea, îmbrăcată, incapabilă de-a-mi mai face patul, cu gânduri încețoșate și contradictorii- probabil o premoniție a zilei de azi. Vară buimacă, tomnatică... 

Muzica parcă ar curge lent, obsedant, ca și ploaia... De afară se-aude-un huruit al unui motor, prin spatele blocurilor- o zi perfectă!

Dacă n-aș avea atâtea de făcut azi, aș pleca prin ploaie, să evadez puțin din monotonie, dar trebuie să-mi îndeplinesc obligațiile profesionale și familiale. 

Ziua se târăște prin ploaie, prin cenușiu, ca și cum i-ar fi silă ei de ea însăși. 

Aș vrea să citesc, am răgaz să citesc vraful de cărți pe care mi le-am comandat și mă așteaptă. Macondo, vraja tărâmului fabulos, mă cheamă cu un ecou dulce, reamintit de postarea lui Palada. Sunt un om al cărților, definitv al lor. Nepotul meu, venit dis de dimineață să lucrăm împreună teste de bacalaureat, mi-a privit amuzat reacția de bucurie când am primit cărțile și a constatat că mă bucur de parcă aș primi un cadou. Nu am putut să-l fac să înțeleagă că, pentru mine, cărțile sunt chiar un cadou. Pe cei care nu sunt molipsiți cu microbul lor, care nu le-au gustat fascinanta atracție, nu-i pot face să înțeleagă.

Vorbesc acum cu nepotul meu despre reperele spațio-temporale ale acțiunii dintr-un fragment și gândul îmi zboară la Macondo.

Cum ar fi dacă am avea toți Macondoul nostru, de ne-am putea permite, fiecare, luxul unui ținut fabulos, fantomatic, în care să poți recupera, la nesfârșit, toate greșelile comise, să poți îndrepta tot ce stricăm, tot ce n-am făcut bine?

Marele actor - marele OM

Am citit azi o suită de interviuri cu actorul Dorel Vișan. L-am văzut zilele trecute într-un interviu la o celebră emisiune de televiziune, a unei supraapreciate moderatoare,  dar ceva din cuvintele omului mi-au plăcut, mi-au mers la suflet. A fost o descoperire splendidă, un dar de Sânziene, al Sfântului Ioan Botezătorul, a cărei naștere creștinătatea a prăznuit-o ieri. Deși m-a indignat tupeul moderatoarei, pe care se pare că numai eu l-am remarcat și numai mie mi s-a părut nelalocul lui (mă și întreb: ce-o fi cu lumea?), marele actor a strecurat, printre nenumăratele și impertinentele intreruperi ale cucoanei care își etala enorma prostie, câteva vorbe splendide, câteva mostre de înțelepciune și de profunzime sufletească rară. 

De fapt, interviul ăla l-am revăzut de mai multe ori și încă mai e loc de reflecție pentru ce-am auzit. Adică, îl voi revedea. Ba, mi-am îndemnat stăruitor și prietena să-l vadă și, până la urmă, mi-a urmat sfatul. Cred că n-a avut nimic de pierdut. 

Azi am aflat că e ziua lui, așa scria pe facebook, că la televizor, la vreo emisiune, în afară de politică jalnică, de mahala, nu ai ce să vezi- de-aia nici nu mă mai uit de mult la nimic, în afară de vreo transmisiune de operă sau la vreun film... 

Am citit câteva interviuri și m-au emoționat toate. Un om special, cu o trăire profundă, cu o sensibilitate și un simț al măsurii exemplar! Un bun simț al omului de la țară, care crede în valori perene, respectă ritmul etern al naturii, își conștientizează efemeritatea și slăbiciunea omenească și înțelege ce înseamnă cu adevărat Dumnezeu. Ce păcat că asemenea oameni sunt așa de rar văzuți, promovați! 

Mă gândesc că o să înțelegem asta când va fi prea târziu, așa cum o face neamul ăsta de atâta amar de ani. O să procedăm, când nu va mai fi printre noi, la fel cum facem în ultimul timp în mod obișnuit, în stilul nostru românesc isterico-ipocrit: o să se vorbească două-trei zile la televizor, o să dea înmormântarea la televizor, o să cheme vreo câțiva cunoscuți, care să spună picanterii sau, eventual, o să împroaște memoria dispărutului cu noroi, tot la televizor și-o să uităm de el, tot la televizor....

”O, țară tristă, plină de humor!” spunea Bacovia cândva... Tare potrivit mi se pare versul ăsta și cu realitatea la care mă refer. 

Zicea Dorel Vișan, într-unul dintre interviurile pe care le-a dat unor ziare cu tematică rurală, cred, căci se referea la întoarcerea la natură ca la o cheie a vieții simple, echilibrate, ceva și despre ignoranța în care trăim și superficialitatea cu care tratăm toate fenomenele. 

Dintre care, cultura cred că i se părea domeniul cel mai profund rănit de efectele valului de ignoranță și superficialitate în care se bălăcește societatea contemporană. Cred că așa motiva retragerea din teatru, pe care, făcut așa, neprofesionist și cu actori lipsiți de talent, nu-l mai aprecia.
Ahtiați după modernitate cu orice preț, oamenii au năvălit să dărâme tot ce era tradiție și normalitate și au împrumutat fără noimă și fără o minimă cenzură critică modelele occidentale, improprii modului nostru de a fi. 

Și chiar dacă problema sună oarecum perimat, căci a mai fost tratată de iluștri predecesori, de la Kogălniceanu sau Maiorescu încoace- să tot fie câteva generații- se pare că societatea românească tot nu s-a lecuit de mania imitației și de formele fără fond, și le împropriază întruna, de-a valma, fără discernământ... 

Mă uit în jur și văd peste tot mostre din prostul gust promovat ca etalon. Ce ușor acceptăm prostul gust, în vestimentație, în comportament, în relațiile inter-umane și ni se pare normalitate! Ce ușor ne adaptăm, ce ușor uităm de tradiții, de frumos, plecându-ne, ca trestia, în fața unor valori străine!  Zice maestrul Vișan într-un interviu:  ”Băieții au pantalonii până la glezne, mestecă gumă sau chiar cocaină. Simțeam că viața are sens! Or noi, cei de acum, nu mai dăm sens vieții. Dăm sens altor lucruri, care ne transformă în oameni bolnavi.”  Ce simț al realității pe care mulți dintre noi nu-l avem! 

Nu știu de ce, dar se pare că orice mare personalitate culturală veritabilă, nu din cele prefabricate de presă sau de snobismul vreunor pretinse elite, ci acelea reale, iubite și validate de oameni, este și un mare Om, în egală măsură. Te umpli de lumină în jurul lor, te umpli de energie curată când îi vezi pe scenă sau chiar la televizor, pleci acasă mai bogat,  cu sufletul plin de darul pe care ți l-a făcut. 

Acum, depinde de tine, doar de tine, dacă-l iei și-l ascunzi sub obroc sau îl pui în candela inimii, să lumineze curat și să-ți folosească... 

paradox la 38

După ziua mea chiar începe vacanța. Vacanță, adică nimic de făcut. Cel puțin pentru o perioadă. Sunt așa de obosită și de obișnuită să n-am nicio clipă de răgaz, încât în după-amiaza aceasta de nimic-de-făcut parcă nu-mi găsesc locul. Ieri, de ziua mea, a plouat dramatic și disperat. O ploaie care nu s-a mai oprit, exasperantă. Mi-am început dimineața cu vocea prietenei mele la telefon, urându-mi toate cele, apoi m-au sunat nepoții și fosta cumnată, apoi au venit mama și toate rubedeniile, ca să îmi fie ziua plină, ca să nu fiu singură. Mi-am amintit toate aniversările în casa părintească, în mijlocul rudelor, clipe însorite, de veselie și mi-a fost un pic dor. De tata, de mamaie, de copilărie, de cozonaci și soare orbitor în curte și caprifoi...

Mi-am ostoit dorul cu sărutările nepoțelului meu, Andrei. E un erou de doar 4 ani și jumătate, care mi-a făcut cel mai dulce cadou: mi-a spus, ghiduș și solemn, concomitent, cum numai copiii o pot face, în poziție de drepți, toată poezia învățată sârguincios pentru serbarea de la ”grădi”și mi-a cântat entuziast ”la mulți ani, Cămițo!” :)
A mâncat tort și prăji, mi-a făcut poze și selfieuri- tot un fel de poze, și-astea, dar mai cu schepsis! - mi-a zâmbit, a făcut trăznăi, de-a supărat-o pe maică-sa, vară-mea, a umplut casa și mi-a făcut în suflet soare și cald, în ciuda ploii de-afară, care cădea cu înverșunare. M-a bucurat, m-a făcut să mă simt în sărbătoare, mi-a încălzit inima, ca și ochii mamei, iubitori și blânzi, de fiecare dată...

Da, bucuriile simple sunt cele mai frumoase. Deși, nu știu de ce, am simțit, în mijlocul neamurilor iubitoare și adunate cu drag în jurul meu, că mă despart de ceva, nu știu prea bine de ce, poate de-o etapă importantă, fără să știu prea bine cum, dar sigur...  Senzația aceea cunoscută, ca și cum te-ai dezbrăca pentru totdeauna de o haină pe care-o tot purtaseși, până la uzare, dar ți-era dragă, că era a ta, așa de a ta, că devenise parte din tine... 

Un fel de melancolie mă-ncearcă de atunci, fără să-i înțeleg prea bine motivația... N-am scăpat de ea nici alături de prietenii mei, mai târziu, când ne-am întâlnit la masă și la glume, nici după concert, lângă șampanie și prietenele mele, puse pe glume și destăinuri, cum le stă bine unor prietene adevărate... 

Mereu sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru prieteni. Pentru că-i am, pentru că le pot destăinui lucruri, pentru că pot face planuri cu ei, pentru că le pot cere sfat, pentru că îi pot avea lângă mine în clipe de bucurie sau deznădejade, pentru că mă pot bizui pe empatia din privirea lor, pentru că mă fac să mă simt așa de bogată și pentru că uit, alături de ei, că sunt o femeie singură, cu o căsnicie ratată, cu inima făcută, de prea multe ori, ferfeniță, cu răni încă nevindecate, cu dureri tăcute, cu speranțe timide, care tocmai ce-a împlinit 38 de ani și simte că viitorul e... cam gol... 

Nu-mi amintesc să fi plouat așa în vreun an, de ziua mea. Nu-mi amintesc să mă fi simțit așa de puțin tristă, în vreun an, de ziua mea. 

Azi, cum îi spuneam unui amic, e vremea melancoliei, a melancoliilor fără leac și fără scop. Râdea de mine și-ncerca să mă-nveselească, poate credea că fac vreun bilanț.... Bilanțuri nu mai fac de mult, ce să mai pun în balanță? Dar mă simt cam ca de 38...  Un elev de-ai mei, zilele trecute, îmi spunea că am vârsta mamei lui... Ăsta chiar e un motiv serios de melancolii... :)

Am muncit serios în ultimul an, cu sinceritate, așa cum o fac mereu, cu suflet, cu dedicare, fără să aștept nicio răsplată. Voi munci, probabil, la fel de mult și în viitor, doar că altfel. 

Nu mă voi mai lega așa de mult de oameni, sper, căci sunt tare ușor de rănit- eu, nu ei... Sau, cel puțin, despre mine vorbesc acum... Iar eu detest să rănesc pe cineva, detest, detest... Căci e prea mare povara din suflet pe care ți-o dă vinovăția...
Nu privesc spre trecut, cum se tot tem unii, care par că-mi știu ei gândurile și mă atenționează cu condescendență de pericolul unei astfel de atitudini, atotștiutori, nu-mi mai este inima agățată de fostul soț- stați fără grijă, l-am iertat și ne-am iertat reciproc demult, nu mai are niciun sens să vă risipiți ironia în van! Am putea fi chiar un fel de amici, dacă nu mi s-ar părea absurdă o asemenea ipoteză... 

Nu sufăr de nicio remușcare, nu am niciun regret, nu simt lipsa niciunei marote din trecutul meu, mi le asum și bunele și relele, sunt suficient de sănătoasă să nu mă plâng nimănui, doar lui Dumnezeu, de-o fi cazul, m-am împăcat cu singurătatea-mi matură și inofensivă, care-mi ”doarme”, așa ca-n versurile lui Arghezi: ”culcată-n somn alături”, ”nu mă sfiesc de dânsa, nici ei nu-i e rușine,/ că fuge să se-ascundă de lume lângă mine”...
Am și nevoi firești, am frici și neliniști destul de comune, am certitudini orgolioase, știu cât valorez, știu cât pot, știu exact ce vreau și, mal ales, ce nu mai vreau. 

Sunt un om trist și fericit, totodată - un paradox pe care-l trăiesc zi de zi, fără să-l pot explica inteligibil, dar extrem de serios, de intens și de real.

O colegă mă întreba azi dacă iubitul prietenei mele, prietenul meu și, în același timp, al fostului meu soț (ce amuzantă și pestriță e realitatea, nu-i așa? ),  care apare în fotografiile de ieri și din alte clipe de relaxare lângă mine, este perechea mea. Am râs amuzată când i-am explicat, iar acum mă amuză și mai tare amintirea dezamăgirii ei când i-am spus să nu-și facă iluzii, că nu-i al meu și ... nici n-aș vrea să fie! I-am citit în ochi compătimirea și lipsa de speranță și... m-am amuzat, într-un fel...
Ei, da, sunt o femeie singură. De ce trebuie să-mi fie rușine de asta? De ce trebuie să fiu compătimită? Singurătatea în sensul propriu al termenului e o alegere, uneori o alternativă pentru ceva mult mai grav: singurătatea în doi. Ori eu am experiat-o, pe-asta în doi, și pot spune cu mâna pe inimă că nu cunosc și nu cred că voi cunoaște vreodată ceva mai cumplit!!! 

Sunt un om cu prieteni, deci sunt un om bogat. 

Sunt un om cu surori de suflet, nu de sânge, căci așa a vrut Dumnezeu, să n-am surori sau frați pe lumea asta: prietenele mele sunt surorile mele. Cu care mă contrazic, mă îmbrățișez, mă enervez, mă confesez, mă simt ca-ntr-o familie. Și ce bine e! Și ce puțină nevoie de compătimire am, căci știu sigur că nu mulți au asemenea prietene! 

Sunt o femeie de 38 de ani care trăiesc singură, fără să am cui spune vreun cuvânt când deschid ușa, că să-mi aduc aminte și de Paler- nu de alta, dar ca să-mi reamintesc să-mi mai crească stima față de propria persoană cu un gram, că știu de Paler și sunt, vezi, Doamne, cultă!-  iar asta nu e chiar așa de rău, și sțiu sigur, căci am termen de comparație. 

Sunt un om cu multe tristeți și amărăciuni, dar cu curaj, chiar și când sunt îngrijorată. Și sunt fericită. Că acum e soare, că acum ascult muzică în căști, că am mamă pe pământ, încă mai am, că azi cireșele sunt încă dulci, că am încă o mulțime de cărți și de filme de văzut, că prin sufletele copiilor pe care i-am învățat carte am lăsat o urmă, cât de infimă, că sticla mea din cea mai pură apă din lume (așa zic ăștia în reclame!) se odihnește lângă mine, pe pătura verde brotăcel, că florile de la prietena și sora mea sunt violet ca-n ilustratele de pe facebook, că am halat roz cu inimioare și că ... sunt iubibilă, domnilor, chiar sunt! :)

Nu-mi amintesc să fi plouat vreodată în preajma solstițiului de vară. Totdeauna de ziua mea a fost cald, caniculă în toată regula. Mă uit întristată la vremea de-afară și mă gândesc că mâine, de ziua mea, va ploua și voi fi nevoită să stau mai mult în casă.
De ziua mea mă gândesc la tata. La cum era... Și nu-mi mai amintesc multe... Unde se duc amintirile, unde se  ascund chipurile oamenilor dragi în tainița minții, de nu le mai putem găsi mai ales atunci când ne e dor?

Perfidie

În dicționarul explicativ al limbii române, cuvântul perfidie este folosit pentru o trăsătură de caracter a oamenilor sau faptă ”care denotă răutate, viclenie, necinste, în ciuda aparențelor binevoitoare”. Mai ales ultima parte a definiției de dicționar îmi dă acum, la ceas târziu, când ar trebui să dorm, dar nu pot, foarte mult de gândit. 

Văd zilnic printre noi oameni a căror trăsătură de caracter - poate cea mai evidentă - este perfidia. În ciuda tuturor strădaniilor acestora de a o masca, în spatele zâmbetelor viclene și a vorbelor măsluit amabile, ochii, din care se revarsă adevărata față a sufletului lor, îi trădează. 

Văd zilnic în jurul meu oameni împovărați și sluțiți sufletește de cine știe ce porniri vindicative, neiertători, care nu se gândesc decât cum să-ți demonstreze că îți sunt superiori, chiar dacă nimic din darurile cu care i-a înzestrat natura nu-i ajută în acest sens. Pentru că știu că nimeni nu poate să ocupe în lumea asta locul nimănui, nu poate nimeni să joace decât rolul lui, căci fiecare e unic și poate fi frumos! Și nu, nu suntem în competiție cu nimeni!!! 

Sensibilă și copil mare cum sunt, nu pot să nu simt repulsie și, deseori, după ce-mi trece supărarea - căci orice supărare-aș încerca, îmi trece repede! :) - un soi de tristețe cvasifilosofică pentru caricaturizarea umanității din ei...
Mă dor adânc toate manifestările de răutate, de lipsă de toleranță, de neiubire. Mă dor chiar și atunci când sunt îndreptate asupra celor cu care nu am niciun fel de relații de amiciție, doar așa, pentru că sunt om și nu pot trece indiferentă printre oameni și prin viață. Cu atât mai mult când sunt îndreptate asupra mea... și sunt, destule..., dar asta-i altă poveste... 

Omul perfid este azi cel mai adaptat individ la mediu. Se oploșește pretutindeni, lingușind păcălește cel mai ușor, câștigă cel mai iute adepți, chiar și printre bieții nevinovați... Omul perfid face întotdeauna rău în mod premeditat, este mereu mânat de țeluri obscure și nu iubește niciodată pe nimeni, în afara propriei persoane. ( Îmi trece prin minte că, de fapt, are doar iluzia că se iubește... dar asta e, și ea, altă poveste ș.a.m.d....)
Perfidul și zavistnicul este destul de inteligent să disimuleze, dar nu suficient, încât să-și dea seama că sufletul omului se vede, se face simțit prin moduri invizibile și necunoscute, dar imbatabile, și că nimeni nu poate păcăli la infinit pe cei din jur. Că ulciorul nu merge de multe ori la apă, cum se spune-n zicala populară, că nimeni nu poate trișa la infinit... 

Perfidia iese la iveală, în ciuda strădaniilor perfidului de a-și ascunde, precum un criminal nepriceput, urmele faptelor sale... 

Inima, cel mai bun radar din piepturile noastre, percepe cu acuratețe tot. 

Mă gândesc că tentativa mea de reflecție făcută cu laptopul pe genunchi e chiar justă: de ei chiar trebuie să-mi fie milă! Așa cum mi-e milă de strădaniile lor patetice de a ieși în evidență cu orice preț, de a căpăta atenția de care s-au simțit, pesemne, văduviți vreodată... De a face prozelitismul scroafei cățărate în copac, care-și caută adulatori...
Săracii de ei, atât de străveziu le e sufletul, deși îl încotoșmănesc bine sub vorbele mincinoase și zâmbetele false, schimonosite... 

Azi niște ochi m-au surprins privind consternată parada de prostie și viclenie a unei ființe umane... și-au zâmbit, probabil văzându-mi expresia. Fără să-i fi spus, a înțeles tot ce gândeam. Clar, ochii mei spuseseră tot ceea ce educația și bunul simț mă împiedicaseră să spun. 

Și mă gândesc: dacă ar înțelege oamenii aceștia cât de ușor pot fi citiți de cei din jur, oare ar mai face la fel? Oare ar sta, măcar o clipă, să reflecteze la ce le servește această inutilă prefăcătorie, oare s-ar schimba vreun pic? Evident, întrebarea mea e retorică... îi știu și răspunsul... 

Perfidia este o boală incurabilă și cu efecte pe toată viața, odată ce te-ai molipsit de ea...

Luna mea

Îi spun prietenei mele că iunie e luna cea mai stranie pentru mine, dar și cea mai intensă. Poate pentru că e luna mea, toată, toată, toată, poate pentru că-mi zic că numai eu știu s-o simt așa cum merită ea, nu știu... Cert e că iunie e luna mea și mi-o revendic cu lăcomie, de parcă numai eu sunt născută în văratica lună iunie. A cireșelor, a începutului de vacanță, a premiilor, a examenelor... Luna mea! 

În luna asta am trăit cele mai frumoase și cele mai nenorocite întâmplări. În iunie am trăit cele mai mari bucurii în copilărie: în iunie primeam mereu premiu la școală și, obligatoriu, primeam cărți de la tata, în iunie, de ziua mea, primeam mereu daruri și tot în iunie am trăit cele mai frumoase momente și aniversări cu prietenii. 

În luna iunie l-am pierdut, într-o fatidică zi de 4, pe tata și viața mea s-a colorat întru amărăciune definitiv, în luna asta m-am născut, într-un solar și ghinionist 21, acum... eeei, nu mai contează câți ani! :) Se cam echilibrează bucurii cu nenorociri, deci suntem în grafic. Ce mai, e luna mea! 

Sunt om al verii, mă dedic ei cu toată ființa și-o sărbătoresc cu mândrie în culorile veșmintelor, în zâmbetele pe care le arborez din primele zile de vară cu dinadinsul, în pofta de făcut lucruri extraordinare, de dăruit oamenilor din sufletu-mi plin de lucruri și sentimente de dat, de trăit pe nerăsuflate, ca și cum ai bea un pahar de apă rece într-o zi caniculară.
Snt un om al verii, sunt un om îndrăgostit de culori, de galben, de verde, de maci, de grâu, de năluci, de luna uriașă pe un cer spuzit de stele, de parfumul de caprifoi , de garoafele muticolore din glastră, cele mai dragi și mai credincioase flori. 

Mi-e dragă vara, mi-e drag soarele, mi-e drag parfumul de tei de la solstițiu, mi-e drag să îmbrățișez oamenii pe stradă, să le spun lucruri frumoase, să-i privesc în ochi, să-i fac să spere, să aibă încredere, să-mi fie dragi toți, să-i iert pe ticăloși, să-i ajut pe nefericiți, să-i încălzesc pe cei reci în inimă... Chiar dacă știu că aceasta, din urmă, nu-mi iese, nu prea are cum să-mi iasă, eu încerc ca nebuna... 

Sunt om al verii. Trăiesc și respir vara prin toți porii. Sunt fericită că e cald, că pot să port sandale, să-mi dau unghiile cu ojă, să țin ferestrele și ușile veșnic deschise, să port pijamale de mătase, să ud dimineața mușcata pe balcon, să beau cafeaua în ciripit de vrăbii, să mă bucur de atâtea lucruri simple, care umplu viața și o fac mai frumoasă...

Sunt un om fericit? Dacă noaptea nu pot dormi de gânduri incandescente, dacă încă mă simt adolescentă în interior, dacă încă îmi poate bătea năvalnic inima și dacă simt că-n ea e loc pentru nebunii frumoase, înseamnă că am toate șansele să devin.