Sunt drumuri pe care pornești uneori și despre care știi de la început că nu te duc nicăieri, dar o faci, pleci la drum, mergi pe ele cu inima de mână, nu conducând tu, ci lăsându-te dus de ea, în pofida rațiunii care-ți spune neîncetat: nu e bine, nu trebuie, oprește-te, nu ai ce căuta! 

Așa cum sunt momente în care, deși știi că ți-ai asumat acțiuni care-ți vor aduce, inevitabil, suferință, totuși nu te poți opri să te nu te doară alegerile tale. Și nu te poți opri și să-ți ceri dreptul la nesuferință. Și la alinare. Și la fericire, cred, deși fericirea este așa un cuvânt de mare și de gol, ca din povești de adormit copiii, încât  ți-e acum și teamă  să-l mai gândești, darmite să-l mai speri posibil să ți se întâmple, după așa un șir de șuturi în ... sau de alegeri greșite, dacă vrei, dar tot un drac e... 

Sunt momente în care ce e posibil să faci este...  să curgă niște lacrimi.  Chiar dacă știi că nu trebuie, pentru că ești responsabilă de tot ceea ce ți se întâmplă și nu ai pe cine să dai vina, de plâns tot nu scapi. Deși ți-e rușine și știi că nu e elegant, n-ai cum să te împotrivești și să zâmbești tâmp, ca-n citatele motivaționale. Și asta nu e deloc teatru ieftin...  e ceva omenesc, căci nu poți să fii puternic când te simți făcut cioburi. O fi din cauza firii tale slabe, de femeie în care nu s-a făcut încă foarte clar renunțarea la naivități și speranțe definitorii pentru altă vârstă, pe care cartea de identitate și oglinda le strigă în gura mare drept vetuste și ridicole. Ori o fi la fel pentru fiecare femeie care se mai amăgește că se poate ca, de data asta, ceea ce a început ca un joc în două bătăi de inimă să nu fie din nou un teatru ieftin și sordid...  

Sunt momente în care, pur și simplu, nu știi încotro să te duci ca să nu te mai doară, nu știi să fii puternică și să iei decizii sănătoase, așa cum nu știi să faci nimic ca să mai îndrepți ceva. Și, cel mai grav, nu știi cum să găsești puterea să te oprești. Deși ești măcinată de regrete și de tot soiul de alte neghiobii: vinovăție și silă de compromis, oboseală ori penibilul și inutilul retorism: ce-a fost în capul meu? Adevărul e că în capul tău este o constatare amară: ne place să credem în minciuni frumoase, să ne amăgim, din vanitate, că imposibilul se poate să ni se întâmple tocmai nouă, deși statisticile o infirmă cu obstinație. Și pentru că pieptul nostru în care bate inima îndrăgostită este prea firav, nu poate rezista marilor înălțimi ale adevărurilor absolute: iubirea nu te face să plângi, nu se teme, nu dă înapoi, nu renunță. 

Există adevăruri pe care nu le poți purta singură. Pentru că, de regulă, pentru astfel de adevăruri, e nevoie de doi. 

Este un nou început de an școlar, căci pentru profesori anul începe odată cu şcoala. Cum sunt profesor, nici pentru mine nu este o excepție.  Cu doar câteva luni în urmă, un asemenea început de an școlar ar fi fost inimaginabil. 

Este cel mai trist dintre toate, căci se va desfășura în condițiile de carnaval bizar, cu cei câțiva copii cărora le va fi permis să-și cunoască profesorii, urmând un ceremonial distopic, care, dacă n-ar fi atât de trist și pe alocuri grotesc, ar fi de un comic irezistibil: cu interzicerea oricărei apropieri între elevi și profesori, cu părinții așteptând pe la porțile școlilor,  nu cumva să contamineze aerul din jur, cu trasee și dezinfectanți și, mai ales, cu chipurile ascunse sub măști. 

Începutul acesta de an școlar este nu doar cel mai bizar, dar și cel mai greu de suportat dintre toate, atât pentru mine, cât și pentru ei, elevii mei de clasa a noua, pe care-i primesc astăzi și care nu vor putea să-și vadă unul altuia zâmbetul și emoția primei zile de școală. 

În fiecare dimineață a ultimilor 22 de ani din existența mea de profesoară m-am trezit cu o senzaţie binecunoscută, dar atât de greu de explicat: un fel de înnoire interioară, amestecată cu teamă şi emoţie. Emoția reîntâlnirii, a unui nou drum pe care să-l parcurgi alături de oameni care așteaptă foarte mult de la tine și pe care, cumva, uneori chiar autodepășindu-ți limitele, nu ai voie să-i dezamăgești. Poate de aici și teama că nu vei reuși, pentru că un lucru știi sigur: n-ai voie să-i dezamăgești. Căci dezamăgirea înseamnă să le frângi aripile încrederii în oameni și-n normalitatea binelui în care au nevoie să creadă, pentru a fi puternici, întregi sufletește. Este o uriașă responsabilitate și, oricât ai încerca s-o minimalizezi sau să nu ți-o asumi, ea rămâne. 

Și emoția este dublată și pentru că în fiecare an îți reamintești, privind printre petalele multicolore în ochii frumoşi ai adolescenţilor pentru care devii suprema autoritate pe tărâmul şcolii, de eleva introvertită şi curioasă care-ai fost cândva. Și de speranțe, și de așteptări și de încredere. 

Anul acesta atipic,  sub ”sabia lui Damocles” a virusului care-a desfigurat, încet-încet, orice urmă de normalitate pe care-o cunoșteam și care ne asigura confortul emoțional și ancorarea în firesc, nu reușesc să mă amăgesc că va fi totul bine și să-mi ascund sub mască toate semnele de întrebare. 

Fără ipocrizii, pornesc la un nou drum cu nădejdea că închistarea în reguli și cutume păguboase nu va reuși să fie mai puternică decât capacitatea oamenilor de a înfrânge orice adversitate, în numele unui ideal. Iar educația este unul dintre ele, unul veritabil, pentru că numai ea poate să înlăture întunericul. 

Să avem cu toții, elevi, părinți și profesori parte de cât mai multă sănătoasă normalitate! 

Zăresc un prinț călare...

Prin școala primară noi, copiii, aveam un joc care trebuie să-mi fi plăcut tare mult, de vreme ce nu l-am uitat. Cu trecerea anilor mi s-au șters din memorie multe din întâmplările și jocurile copilărești, dar acesta se pare că a rezistat, prin cine știe ce sinuozități ale memoriei afective... Poate pentru că se înscria în paradigma compozițională a tuturor poveștilor cu care-am crescut, cu un prinț, o fată, niște probe și-un final fericit? 

Nu mai știu care-i era cu adevărat numele,  dar ceea ce e sigur era că se desfășura pe echipe, de fete și băieți, iar scenariul respecta toate momentele subiectului epico-dramatic. 

Scenariul era relativ simplu: cele două echipe, de fete și de băieți, ținându-se strâns de mijloc erau poziționate față în față. Una dintre echipe, cea de fete, începea jocul, înaintând într-un fel de pas vioi, asemănător mărșăluitului soldaților, cu cântec la unison, spre cealaltă: ”Zăresc un prinț călare, călare, călare...” 

Ultimul cuvânt era scandat repetitiv pe ritmul melodiei sincronizate cu pașii, iar, în final, era încununată de către fetele care se întorceau la locurile lor, bătând în pământ cu tocurile pantofiorilor, cu un onomatopeic i-ha-hei! 

Mă gândesc acum, nu fără zâmbet, că simplista coregrafie semăna foarte mult cu unele dansuri de la petrecerile din musicalurile comice ale lui Stanley Donen, Vincente Minelli or cine știe ce musical western cu fete nurlii și cowboy robiți de ocheade galeșe aruncate la dansul din padoc.

La fel, i-ha-ul era, pasămite, împrumutat din același registru al crescătorilor de vaci și cai din America de Nord, vehiculat în producțiile anilor '40, când moda presupunea să transpună spectatorul în poveștile imaginate în universul preriei americane. 

Zidul mișcător al fetelor, după constatarea evenimentului, continua detectivistic: ”Ce caută prințu-aicea, aicea, aicea?...” și se întorcea la locul inițial, punctând cu călcâiul în podele acutul ”i-ha-ho!”. 

Prințul, previzibil ca orice prinț, căuta iremediabil, din vremea poveștilor și până în prezentul fetițelor  înveșmântate nu în rochii de bal, ci în șorțulețele uniformei de școală primară și cămășuțele pepit, nici mai mult, nici mai puțin decât... să se-nsoare, și făcuse un drum lung așa, ”de-a-ncălare pe un cal”, cum zice poetul,  musai pentru a-și alege mireasa. 

Numai că nici pețitul nu era tocmai o treabă ușoară, căci, trecând examenul intențiilor în fața alaiului de străjere curioase ale miresei, odată nominalizată aleasa, prințului îi era dat să treacă un examen mai... prozaic. A se observa că fetele știu de mici că mireasa nu se dobândește doar așa... pe frumoșii ochi princiari. ”Și ce-aveți să-i dăruiți, dăruiți, dăruiți?” era chestionat nefericitul prinț, a cărui generozitate, cât și inventivitate erau analizate de năzuroasa domnișoară și suratele ei...  

Astfel că, se treceau în revistă de la cele mai năstrușnice și mai naive ofrande, indicând imaturitatea prințului, precum cățelul de pluș mititel și jucăuș sau cine știe ce alte fleacuri ritmate, până la cele mai romantice daruri, ca batista de mătase, inelul cu diamant ori șiragul de mărgele, care-l reduceau pe prințul candidat la însurătoare la banala condiție de bărbat aflat la bunul plac al unei femei interesate și tare mofturoase. 

Țin minte că domnișoara, de cele mai multe ori, refuza darul, dacă băiatul propus de echipa adversă nu-i era pe plac, punându-l în situația de a-și vedea împlinite visurile de ”însurătoare” la sfântul așteaptă: ”Domnișoara nu primește, nu primește, nu primește...”, îi strigau triumfătoare "cerberii". Dacă însă băiatul îi cam plăcea, după ce se consulta de formă cu emisarele ei, acestea anunțau verdictul favorabil: ”Domnișoara îl primește.” și... sincer, finalul jocului nu mi-l mai amintesc, dragi copii mari... a trecut așa de mult timp de-atunci!  

Într-o logică de om mic, în șorțulet albastru peste cămășuță pepit, foarte probabil jocul se termina cu plecarea perechii princiare în voiajul spre fericirea care ține până la adânci bătrâneți, în uralele și i-ha-heiurile corului de fetițe satisfăcute că și-au dus la bun sfârșit sarcina de ambasadoare matrimoniale. 

Sau poate după vreo logică mai plauzibilă în lumea copiilor mari, rezonabili și fără iluzii, prințul se sătura de atâtea refuzuri și piedici și pleca în lume cu o norocoasă mai puțin năzuroasă, lăsându-le pe cele mofturoase sau, mai rău, pe nepoftitele la nuntă, cu ochii în... soare.  Nu știu... nu mai știu... scenariile, dragii mei copii mari, sunt posibile toate, căci timpul ce-a trecut de când jucam acest joc de pețit e foaaaarte lung... 

Între timp, nu doar rochiile, care au luat locul uniformelor și cămășuțelor pepit, au suferit câteva transformări, ci și acuitatea vizuală, încât nici prințul călare nu se mai zărește demult la orizont, căci în lumea copiilor mari și fără povești se întâmplă că ne aflăm într-o grozavă criză de prinți! Abia dacă se mai găsește câte un jalnic figurant, cabotin uzurpator de statut, platoșă, scut ori alte semne distinctive princiare. 

Dacă mă gândesc bine, perspectiva s-a modificat așa de tare, încât nu se mai zărește la orizont nici calul pe care se grăbea prințul la însurătoare, nici măcar fantoma calului... I-ha-hei! 

Dar despre prinți plecați în pețit și o întreagă herghelie de cai din poveste vom mai istorisi, dragii mei, și data viitoare, căci astăzi răgazul poveștilor s-a sfârșit. Ce zvon se aude?  Din amintire, vorbele cântecului și răsunetul pașilor fetițelor strânse pe după mijloc, înainte și-napoi, pe parchetul vechi, mirosind a petrol, dintr-o sală de clasă de școală primară, mă cheamă grabnic să mă prind în joc: ”Zăresc un prinț călare, călare, călaaare...”

”Unde s-o fi tipărind viața asta, că e plină de greșeli inadmisibile?”

Mărturisesc: gândesc livresc, spune povestitorul.  O fac demult și recidivez în formă calificată. M-am obișnuit, în timp, să radiografiez rapid în minte situațiile și să le asociez câte-un vers sau o formulare pe care, întâlnite în cărți, mintea mea a refuzat să le uite.  

Celor pe care urmează să vi le schițez mai jos le-am asociat o poezie a lui Marin Sorescu, ”Pe sub ușă”. 

Motivez: pentru că, la fel ca în poezia soresciană, ziarul viețuirii ni se strecoară pe sub ușă și-l citim fiecare direct proporțional cu gradul de alfabetizare în care ni se găsește sufletul. 

La rubricile în care suntem personajul principal zăbovim mai mult, la altele aruncăm doar o privire titlurilor și trecem mai departe... 

Pe scurt, două subiecte din pagina cu informații ”externe”.

Primul titlu: Intoleranța la gluten. 

Subiect despre care se știe superficial și care se tratează și mai superficial. Boala nu se rezumă doar la ce se știe: nu ai voie să mănânci pâine sau produse din cereale, ci este o boală cu manifestări extrem de neplăcute, ce face viața greu suportabilă, chiar invalidantă. Și variante de hrană sunt extrem de limitate, căci mai toate alimentele conțin, într-o formă sau alta, datorită procesării și contaminării de la aditivi, gluten. În plus, "variantele" sunt costisitoare. 

Decorul: la colț de stradă. Personajul principal: Pensionară. Și mamă.  Martorii: două necunoscute, cărora femeia le povestește, cu lacrimi de durere și neputință, despre necazurile ei. 

Despre cât de tare poate să afecteze această boală viața unui om, propria fiică.

Despre cât de greu este să-și poată duce viața cu demnitate.

Despre cum așteaptă de la guvernanți o speranță, o mărire a pensiei, ca să poată trăi mai ușor, ea și fiica bolnavă, aflată în imposibilitatea de a-și câștiga singură pâinea... Pâinea  aceea fără gluten, prea scumpă ca să și-o poată permite din pensia amărâtă a mamei, așa încât fiica nu se îndură s-o cumpere... 

În fața unor străine care-i ascultă păsul, mama povestește și plânge. Nu-și poate stăpâni lacrimile, căci sunt din acelea izvorâte din cele mai adânci dureri pe care le comportă condiția umană: ale mamei pentru copilul bolnav. 

E povestea unei fete care, trecând prin șocul emoțional sever de a-și pierde tatăl, și-a pierdut și sănătatea. 

A unei fete care, slăbind văzând cu ochii, din cauza imposibilității de a acumula nutrienți, specifică bolii, a pierdut pentru totdeauna posibilitatea unei vieți normale odată cu diagnosticul implacabil și cu tratament pe viață : dietă fără gluten. 

A unei fete care, din cauza denutriției și altor complicații, atât de slăbită și lipsită de energie, nu-și va putea lua o slujbă niciodată, nu va avea niciodată în poveste decât rolul eroinei triste a unor umilințe interminabile prin spitale și pe la ușile comisiilor de stabilire a incapacității de muncă. 

Fără lacrimi de compasiune nici povestitorul nu poate să scrie conituarea tristă a poveștii, pe care-o știe: autoritățile nu au considerat că boala este suficient de serioasă, încât să poată obține certificat de încadrare în grad de handicap accentuat, așa că nu i-a oferit eroinei poveștii posibilitatea de a primi lunar, din partea statului român, câțiva bănuți. 

Bănuți din care și-ar fi putut cumpăra pâinea aceea scumpă, pe care azi nu și-o poate permite, așa încât azi, în sacoșă, mama nu duce decât cele două borcane de castraveți inscripționați pe etichetă că sunt fără gluten... 

Lacrimile mamei și-ale povestitorului se înscriu în acele „tratative” de a încerca să iubești lumea în ciuda absurdității ei. 

Al doilea titlu: Luxul apei. 

Decorul: Stația de taxi de la Mega Image. Personajul principal: un tinerel de doar 23 de ani,  taximetrist. 

Taximetristul a mărturisit clientei încărcată cu o sacoșă de dulciuri inutile și nesănătoase, care-a aterizat în infernul din mașina cu ușile larg deschise și se simte în pragul șocului termic, că o înțelege.

Și lui îi este foarte greu și suferă de căldură, dar n-are de ales. Trebuie să facă taximetrie, deși nici apă nu bea, nu și-o poate permite. Explică liniștit că ar putea să cumpere apă în sticlă mare, dar se încălzește și este nevoit s-o arunce, pentru că n-o mai poate bea. În sticle mici, cât s-ar putea consuma fără să se încingă în mașina supraîncălzită, i-ar trebui prea mulți bani să cumpere atâtea sticle, așa că preferă să rabde, să bea când apucă... 

Politicos, decent, deși din tricou pe unul din brațe se vede un tatuaj, menționează fără scop, doar să-și verse oful, că a slăbit 5 kg în ultimele luni. Este frapantă resemnarea și liniștea din vocea lui... ca un paradox al unei maturități sufletești în flagrant conflict cu tinerețea lui, căci pare aproape un copil... Privirea lui, după ce-a coborât, i-a rămas agățată cumva de suflet povestitorului, ca o imputare și ca un semnal de alarmă. 

Ea și lacrimile mamei strecurându-se pe sub masca vizibil refolosită au îndemnat condeiul să aștearnă pe hârtie rezumatul știrilor externe: 

Un copil muncește zile întregi în căldură, fără a-și permite luxul de a cumpăra o sticlă de apă. 

O fată bolnavă își sună mama și-o roagă să cumpere doar două borcane cu castraveți fără gluten, de aproape 8 lei...  

Poveștile n-au final... sunt doar cioturi de povești care-ar fi putut să fie și niciodată nu vor fi... 

Sunt ca ele prea multe și prea dese. Și sunt toate pline de greșeli. Și poate că, fiind așa de multe și de dese, ne-am obișnuit și le acceptăm fără să le mai citim, fiindu-ne uneori de-ajuns doar titlul.

Oricum, ziarul viețuirii nu are spațiu de-ajuns și pentru povești cu morală. 

”Unde s-o fi tipărind

 Viața asta a mea( a noastră?)

Că e plină de greșeli
Inadmisibile.” - Marin Sorescu 

”Mafie, bre, în toată regula, ce mai!”

La supermarket aștept cuminte la coada care s-a format la casa de marcat. În fața mea stă un bătrân, ochi vioi peste masca regulamentară, așteaptă liniștit la rând, ca și mine. Are puține produse în coș. 

În fața lui, la o oarecare distanță, o ființă umană de sex feminin: pantaloni scurți, tricou fără mâneci, de culoare incertă, rucsac spânzurat pe spate, păr cânepiu tuns scurt, pălărie din paie model Trilby, ochelari. Se uită în stânga și-n dreapta, cu evidentă ostilitate față de banda neagră de cumpărături, pe care nu știu cum de s-a îndurat să trântească o sacoșă de bumbac și un baton de ceva nedefinit... 

Prezumtivele bombe biologice, reprezentate de ceilalți clienți care-și estimează din ochi prețul produselor din coșuri, se vede c-o neliniștesc teribil, altfel nu-mi pot imagina de ce-i scrâșnește dușmănos, pe sub mască, bătrânului din spatele ei: ”Păstrați distanța!” Cert e că i s-a părut că s-a apropiat, deci e periculos, pentru că, în virtutea vârstei, îl consideră suspect de a fi posesorul a milioanele de hoarde invizibile de microbi. Doar pentru că are păr alb... 

Deși poziționat departe de a-i sufla în ceafă ființei umane de sex feminin, bătrânelul o privește o clipă nevenindu-i a crede că lui i se adresează și îi răspunde ironic, pe același ton marțial cu care fusese apostrofat, cu un: ”La pământ!” Apoi zâmbește cu ochii licărindu-i deasupra măștii pe care, disciplinat, o poartă. Probabil ceva îi sunase familiar, ca venit din alte vremuri în care trăise, făcuse armata și îndurase multe ordine asemenea. Dădeau mărturie părul lui alb ca zăpada și expresia resemnată și calmă cu care aștepta la coadă. 

Ultragiată, ființa umană de sex feminin nu-i rămâne datoare, ci-i trântește acid: ”Nu, la rând!”, săgetându-l prin ochelari, satisfăcută că l-a pus la punct. 

Bătrânul o măsoară din cap până-n picioare o clipă cât veșnicia, apoi, în tăcere, se îndepărtează bonom și se așază la rândul din fața unei alte case de marcat. În urma lui spațiul urlă gol- de golul aflat în spatele măștii ce ascunde o ființă umană de sex feminin purtătoare de pălărie Trilby, rucsac spânzurat pe spate și ... dispreț față de virtualii infractori posesori de păr alb.  

Vin spre casă cu gândurile aiurea și traversez pe trecerea de pietoni concomitent cu un domn cam de 55-60 de ani, care-și flutură masca verzuie de-o baieră,  toropit de căldura amiezei. Poartă o cămașă cu mâneca scurtă, deschisă la culoare, și merge încet, paralel cu mine, pe trotuar. Recunoaște de departe o pereche care vine din sensul opus și se înveselește subit, îndreptându-se spre ei. Nu s-au mai văzut demult, pasămite, căci sună a surpriză plăcută glasul lui. Îl zăresc și ceilalți doi, un cuplu relativ tânăr, care  vociferează zgomotos, recunoscând în cel ce se îndreaptă spre ei, salutându-i prietenos, cu fața plină de zâmbet, o veche cunoștință. 

Cei doi tineri poartă măștile pe figură, tricouri mulate și blugi strânși pe picioare. Bărbatul mai tânăr, emanând o superioritate țipătoare, îi strigă celuilalt într-o exprimare hibridă, spaniolă de baltă și româna de uliță: ”Ola, Ola, pune-ți mascarila!” (sic!), făcându-i semne să stea la distanță. 

Domnul în cămasă, observând reticența celor din față, se oprește cam la un metru și ceva de ei, zâmbește înțelegător, le face pe plac, își pune demonstrativ masca și rostește, cu umor, o frază splendidă, care exprimă tot ridicolul situației:  ”Mafie, bre, în toată regula, ce mai!” 

Trec pe lângă ei cu simpatie subită față de domnul cel spiritual și-i las discutând mai departe, mascați pe stradă, sub arșița orbitoare, conformându-se unor absurde cutume. Oare ce-or mai avea să-și mai spună? Mi-i imaginezi pe cei mai tineri lăudându-se, probabil, cu succesele lor de peste hotare și pe celălalt răspunzându-le cu zâmbetul larg și înțelegător ascuns sub mască, salvându-se prin autohtonul și sănătosul  haz de nebunia generală. 

Ajung în casă și, în locul târguielilor, scot din punga de plastic reciclabil... un cuvânt: semeție. Nu știu cum s-a strecurat în locul ananasului, al brânzei ori al bomboanelor de ciocolată. Oare scenele tragicomice la care-am asistat, desprinse parcă din absurdul livresc, să fie de vină? Îl întorc pe toate părțile, îl cercetez circumspectă: nu-i al meu! 

De fapt, nu-i al nostru, nu ne caracterizează pe noi, românii, în profunzimea ființei noastre etnice, l-am împrumutat de la alții, ca și alte metehne - de la slavi, spune dicționarul. Noi doar l-am mai updatat cu nițică impertinență, cu nițică egolatrie, cu nițel tupeu, ca să intrăm și noi în rândul lumii „civilizate”... Olé! Olé!

Dau să-l arunc la coșul de gunoi, dar el cu niciun chip nu se dă dus! Face recurs: îmi reamintește sutele de gesturi nefirești care-l legitimează în ultimele luni, siluind în patul procustian normalitatea și umanitatea din noi. 

Analizez atent calea aceasta de atac, mă silesc banale acte ale vieții cotidiene la care tocmai ce-am fost martoră, precum și sutele de injurii proliferate la adresa bătrânilor de tinerii semeți, care uită un truism etern: că roata e rotundă și că... se rotește pentru fiecare. 

Născută din frici abisale și iraționale, semeția a devenit o armă de apărare prin care cumpărăm iluzia invulnerabilității. Atât timp cât putem scăpa noi, ne-o permitem, ba ne-o și justificăm. Egoul ne copleșește rațiunea, educația, uneori chiar bunul simț. 

Reminiscențe ale perplexității cu care-am fost martorul unor asemenea scăpări ale egoului din chingile normalității stăruiesc, ca un gust amar. Ca să-l uit, deschid laptopul și-l ascult pe academicianul Ioan-Aurel Pop într-un dialog cu părintele Constantin Necula. Blând, așezat, deapănă amintiri mai îndepărtate sau mai recente și-l aud mărturisind că s-a ”amărât teribil” când a văzut ”că trebuie să umblăm îndepărtați față de altii, că bătrânii sunt considerați vinovați mai mult de răspândirea bolii decât alții” și că și-a dat seama că, în aceste circumstanțe,  ”probabil, o etapă din viața noastră s-a dus.” Q.E.D. ...

Și toțuși astăzi îmi mențin decizia inițială. Smerenia noncombativă a bătrânului cu păr ca neaua din supermarket și condescendența cu zâmbet a domnului căruia îi plăcuseră filmele cu mafioți fac imposibil alt verdict. Mă înarmez cu vocabule latine ca speranță, toleranță, bună-cuviință și trimit, definitiv și irevocabil, musafirul semantic nepoftit acolo unde-i este locul: la coșul de gunoi al atitudinilor și-al vocabularului. 

Cred și eu, ca și marele savant Ioan-Aurel Pop, că a te da întru semeție e neproductiv și nerecomandabil, pentru că „ în viață este bine să-i înțelegi pe toți cei din jurul tău, și să-i încurajezi și să le dai speranță.” 

Desfac foșnitorul ambalaj de la cutia cu bomboane de ciocolată și mă pregătesc să fac față circumstanțelor.  Pe cutie scrie că-s cu cremă de whisky. Irish whisky.  ”Mafie, bre, în toată regula, ce mai!”

capcanele covidului și alte insanități

Dimineața de azi promitea mult: o caldă, binemeritată și normală zi de vacanță. Știrile otrăvite vehiculate peste tot însă, oricât te-ai străduit să le ignori, fac aproape fantastică paradigma normalității. 

Observ la unii convivi un fel de linciureală în obscurantismul unor noutăți apocaliptice: se distribuie obsesiv, cu o voluptate a morbidului care mă pune pe gânduri, numărul cazurilor de îmbolnăviri, numărul de morți, povestiri din cripta covidului. Toate, motivate de spiritul civic și dorința declarativă de a-i face pe ceilalți, considerați din start mai nătângi ori mai nărăvași, a conștientiza pericolul care-i paște.

De înțeles până la un punct, pentru că frica s-a cuibărit ca un vierme în inimi, îngrijorarea și suspiciunea ne locuiesc, întrebările referitoare la viitor au tot mai previzibil un răspuns cenușiu, pandemia e o realitate nu doar fizică, ci a trecut și în registrul psihologic. 

Atât timp cât situația a evoluat astfel încât virusul năbădăios are transmitere comunitară, iar contaminarea este doar o chestiune de timp sau de hazard, dramoleta aceasta pe social media pare o activitate sisifică sau, în cel mai bun caz, donquijotescă. 

Și mai tristă încă este atitudinea superioară și disprețuitoare față de poporul român, manifestă prin arătarea cu degetul și acuza iresponsabilității, argumentată și cu unele articole din presa internațională (scrise uneori la comandă, dar cui îi pasă?!!). Apetența unora pentru articolele în care națiunea este denigrată este o tristă constantă a verii vrajbei noastre.  

Pe toate paginile cu pretenții dai de postări incriminatoare la adresa românilor, care-ar fi cei mai răi, mai necivilizați și antiigienici de pe fața pământului, că n-ar vrea să poarte mască, să respecte regulile și să aibă grijă de sănătate. Cei mai disprețuiți sunt românii din mediul rural, de zici că la sat s-a născut, odată cu veșnicia, și insurgența. Și, cum îi stă românului bine să ia bășcălia pe post de umor, se vehiculează și ”glume” cum că, dacă s-ar putea, la noi nu s-ar respecta nici legile lui Newton... 

Ne rămâne să ne dumirim, cu mințile noastre scormonitoare și neostenite, qui prodest? 

Dezbinarea și găsirea țapilor ispășitori au fost soluții valide în inchizitorialul Ev Mediu, evul nostru se pretinde a fi civilizat, deci guvernat de alte principii: ale unității, coeziunii, solidarității.   

Ispita superiorității și infailibilității care ne-ar valida este adesea irezistibilă, dar, în egală măsură, este și piatră de poticnire pentru mulți. Nu cred că dreptatea este apanajul exclusiv al unora dintre inchizitorii moderni. E cineva impecabil, încât să vadă paiul din ochiul celuilalt? Încât să ridice primul piatra? E cineva mai român decât altul? 

Înțelegerea rațională a motivațiilor unui comportament social este preferabilă unei ”dreptăți” generatoare de falii între categorii de populație, falii care lesne se produc, dar anevoie se asanează. 

Cred, aproape cu obstinație, că nația română reală, privită curajos de la nivelul ochilor în ochi, nu de sus, nu e nici mai bună, nici mai rea decât altele și nu se comportă deloc mai rău decât alte nații în asemenea situații excepționale. 

Da, este demoralizată și confuză, în mare parte pauperizată! 

Da, percepe autoritățile mai ales coercitiv și mai puțin empatic și are nevoie de argumente cu mare forță persuasivă, pe măsura inteligenței ei genuine, ca să se conformeze întocmai regulilor! 

Da, are și destule defecte, dar nu într-atât încât să merite a fi pusă la stâlpul infamiei și judecată tocmai de fiii ei, cei care se presupune că ar trebui s-o apere și s-o iubească necondiționat! 

Și mai cred că schimbarea modului de abordare a unor realități neplăcute, detașarea de patima cu care ne poziționăm român contra român și puțină înțelegere nu ne-ar strica deloc. Mai ales că a avea dreptate cu orice preț nu-i cine știe ce scofală!  ”Numai tristeţea are dreptate” spunea cândva poetul și... nu ne îndurăm a-l contrazice.  

Îmi aduc aminte de o lecție la o clasă a zecea, demult, în care ne încumetaserăm să-l ”judecăm”, la un așa-zis proces, pe bietul Ion al Glanetașului! A fost un prilej de a observa, în germene, lipsa de empatie și solidaritate la care se pare că și astăzi rămânem corigenți. 

În dezbateri, o elevă susținea că nu Ion a fost vinovat de seducerea Anei, ci ea însăși, ”căci ea l-a poftit în casă, ba chiar l-a ademenit, a premeditat, că Baciu era beat și Ion, se vede, n-a mai avut scăpare: ce vină avu flăcăul, dacă fata și-a căutat-o cu lumânarea? doar nu era prost să spună nu!” 

Nicio urmă de solidaritate feminină, nicio urmă de compasiune pentru Ana nu avea fetița, doar acuze. În plus, argumentul suprem în apărarea lui Ion a fost că Ana ”era urâțică, deci merita să sufere!”

La fel, s-a afirmat că Glanetașu, umblând pe la porțile Floricăi, măritată acum cu George, ”își recăpăta ceea ce era al lui, de drept...”, pentru că ”iubirea” scuză totul, inclusiv comportamentul abject, care-o  împinsese pe biata Ana la sinucidere.  Despre George niciun cuvânt de empatie, personajul a fost  ignorat, ca și cum nici n-ar fi existat... 

Dincolo de anecdotica situației, rămân niște concluzii: hrănită zilnic cu emisiuni de scandal, cu agresivitate și cinism, nația trăiește în confuzia generalizată a valorilor, a emoțiilor, a reacțiilor. Cel mai ușor este a condamna, nu a înțelege, a găsi vinovați, nu a găsi soluții, a da cu parul, nu a da explicații.

La serbările dedicate Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, la Putna, în 2014, a avut un cuvânt părintele Dosoftei Dijmărescu, vorbind despre momentele istorice de solidaritate ale neamului românesc. Remarca sfinția sa faptul că la prima ediție, în 1871, românii au venit din cinci țări diferite, pe unde trăiau, spre a se uni simbolic lângă un reper național. Au dat dovadă atunci de acea solidaritate care unește și smerește, așa o rara avis în această vară  plină de zâzanie.  

 „Când cineva vrea să dezbine o țară ori o comunitate nu are nimic de făcut decât să arate fiecăruia cât de rău este celălalt – și atunci ei se dezbină de la sine”, spunea părintele Dijmărescu.

Astăzi, când pe facebook, pe bloguri și la televiziuni e cool să împrumuți din atitudinea caragialescă ”luptă, luptă și da-i, și dă-i și luptă, necusorule!” cu insurgenții covidului, mă tot gândesc la câtă dreptate avea părintele. Oare n-ar fi tocmai solidaritatea un remediu eficient în vremuri de pandemie?

  

Măceșe, ceai la plic

Aruncând o privire sumară în dicționar, observi că vocabula măceș are origine incertă. Având forma aproape identică unui cuvânt meglenoromâna, un dialect sudic al  limbii române, totuși proveniența cuvântului este îndoielnică. Banala plantă denumită științific rosa canina - popular trandafir sălbatic/ câinesc ori răsură - căreia i-au cântat ode poeții și de care au profitat din plin cosmeticienii, ne încântă cu florile ei alb-rozalii și astăzi, revanșă meritorie a unei origini fără pretenții de noblețe.

În copilărie, ne era interzis să mâncăm din fructele roșiatice, direct din lăstarii de pe marginea șanțului unde creștea un măceș pripășit, căci în miezul lor dulce-acrișor se ascundeau sâmburii acoperiți cu perișori alburii, despre care se credea că puteau provoca rușinoase mâncărimi și alte feluri de alergii sau înroșiri ale pielii.  

Măceșele coapte erau ingredientul din care o mamaie prepara o băutură astringentă, pe care o savurau cu lăcomie, după ce pândiseră procesul de fabricație destul de îndelungat, niște nepoți cu genunchi juliți în competiții prin praful uliței. 

Era o știință pe care-o deținea numai mamaia slăbuță și îmbrobodită, care punea în borcanul de sticlă transparentă fructele roșiatice-portocalii, zahărul și niscaiva alte marafeturi, peste care trântea niște flori de soc și acoperea totul cu capac. Din vreme în vreme, cu lingura de lemn de la Ioana, rudăreasa, amesteca prin amalgamul dubios de ingrediente care sfârâiau - o poțiune magică, pregătindu-se să devină băutura care pișca la limbă. Ehei, ce știau nepoții că  mamaia le oferea în pahar ditamai coctailul de vitamine, care țineau viruși, bacterii sau alte boli neștiute și nenumite la distanță?!

De altfel, doftoricirea asta empirică era apanajul tuturor mamaielor îmbrobodite din satul copilăriilor dintr-o vreme care nu mai este. De fiecare dată când se îmbolnăveau nepoții, îi puneau pe picioare cu remediile universal-valabile din arealul casnic: băi cu apă fierbinte în care trânteau câțiva pumni de sare grunjoasă, din cea din care se punea la murături, frecții cu spirt medicinal sau cu carmol, gâlcile din gât găbuite cu degetul înmuiat în gaz și o sumedenie de ceaiuri: de tei, de izmă, de sunătoare, de coada șoricelului sau de mușețel. 

Dintre toate, ceaiul de mușețel, al cărui miros i-a rămas nepoatei amprentat în memoria olfactivă, mamaia avea credința nestrămutată că funcționa ca un panaceu universal imbatabil pentru guturai, tuse, junghi, dureri de cap, de burtă, deochi sau lipsa poftei de mâncare, ce mai vorbă, mergea la orice! 

Fiert pe plită și strecurat prin tifon împăturit în patru, ca nu cumva să cadă vreun firicel din fiertura magică și să strâmbe din nasul insignifiant nepoata îmbufnată și pretențioasă, ceaiul călduț era băut fără zahăr și fără proteste. 

Preparat întotdeauna din florile culese de mâinile mici și harnice ale nepoților, uscate apoi în odaia de la drum, pe foi de ziar, la loc curat și răcoros, băut la indicațiile bâtrânei cu părul alb, împletit în două cozi strânse cu dichisuri de panglici la spate, acoperite de basmaua de văduvă de timpuriu, de la 50 de ani, ceaiul ăla amărui și înmiresmat  făcea adevărate minuni, căci totdeauna treceau toate, ca și cum le-ar fi luat mamaia cu mâna. 

Poate pentru că nicio clipă o mamaie nu se îndoia de efectul magic al plantelor ei de leac? 

Poate pentru că umbra făpturii slăbuțe a mamaiei și autoritatea vorbelor ei funcționau ca o lege nescrisă și imprescriptibilă în mintea nepoatei cu ochii mari, și rotunzi și negri ca niște nasturi de palton? 

Întrebărilor acestora, care se prind acum de căpătâiul fustei unei realități fără mamaie și fără copilărie, nu le găsesc nepoții nepricepuți  nici astăzi răspunsuri... 

Ele rămân în apele mișcătoare ale oglinzii unui trecut pictural și naiv,  în care se aud  glasuri de mamaie strigându-și pe nume, în liniștea uliței toropite la amiază, nepoții care nu se mai zăreau neam prin bătătură! Trecuți drumul, se strecuraseră în curtea grădiniței închise în timpul vacanței de vară, a cărei curte își legăna apetisante ierburile foșnitoare, înșelând vigilența bătrânei care-o păzea, ascunsă în sărăcia albă a căsuței ei de chirpici, pentru somnul de după-amiază, momiți de zumzete, de parfumuri și de gustul libertății. Mamaia îi găsea totdeauna și-i punea să culegă mușețel...

Tulpinile firave și verzui se încurcau printre degetele rozalii de la picioare, ieșite din sandalele cumpărate de la raionul de încălțăminte pentru copii al magazinului Muntenia, mânuțele lor harnice prindeau cu grijă și competență, unul câte unul, între degetul arătător și cel mijlociu, bumbii aurii, brodați pe margini cu laptele petalelor fragile, aruncându-le în pungulița în care se umezea, mângâiat de soare,  mormanul de corole mirositoare. 

Pictură naivă și dulce ca felia de pâine umezită cu apă și presărată cu zahăr, delicatesă primită ca răsplată pentru cumințenie și hărnicie. 

Deunăzi am constatat că în satul copilăriei nepoatei cu ochi mari, și negri și rotunzi ca nasturii de palton nu se mai găsește azi pe marginea șanțurilor benignul mușețel. Civilizația l-a extirpat, odată cu praful de pe uliță și cu tufele de măceș, care mai cresc azi doar în versurile lui Macedonski.  

Azi cumpăram măceșe și mușețel la plic,  insipide, cu gust de hârtie igienică și cu miros la fel de incert ca și etimologia vocabulei sus-numite. Civilizația ne-a dăruit copilăria asezonată cu tablete și jocuri pe ecranele smartphonului, ne-a adus diferite sortimente de ceai la plic cu arome surogat, dar ne-a furat, iremediabil, paradisul nespectaculos al pajiștii în care niște copii culeg mușețel, fir cu fir, cu degețele răbdătoare și conștiincioase, descoperind în mod nemijlocit viața pământului darnic și miraculos. 

Azi, constați că tot farmecul simplității parcă s-a pierdut, că totul a devenit un surogat de viață și de normalitate, azi există copiii ce n-au văzut niciodată cum arată mușețelul și abia dacă știu cum arată o vacă din cărțile cu ilustrații sau de pe ambalajul de ciocolată... 

Numai umbra unei mamaie îmbrobodite indiferent de anotimp, și aroma ceaiului de mușețel și fâlfâirea în soare a florilor roz-albe de măceș stăruie în plicul memoriei unei nepoate cu ochi mari, și negri și rotunzi ca nasturii de palton... 

 

”Fiți atenți la baobabi!”

Jurnal de front

Te trezești dimineața și zâmbești, recunoscătoare, soarelui care se întrevede printre nori, atât de dorit după atâtea zile ploioase. Mulțumești, în gând, lui Dumnezeu pentru lumina zilei și binecuvântarea unei noi deșteptări din somn, deschizi ușa balconului să intre aerul proaspăt al celor 6,50 ceasuri ale dimineții și pornești spre ziua care vine, disciplinându-ți inima, căci nu e potrivit să bată cu puterea asta -în definitiv, are-n buzunare 43 de solsțiții de vară! 

Ziua alunecă încet spre tot felul de provocări, îți vine pe alocuri să sufli-n pumni și să te iei la trântă cu toate felurile de gusturi: al vorbelor ieșite ca turturelele speriate de ciori, al gândurilor pe cicatrici, ca niște roți de car pe drumuri mocirloase, al  mugurilor care nu s-au mai făcut flori. 
Te căznești  să nu cazi din nădejde și din punțile dinspre inimă spre alte inimi, să înalți și cele mai ciunte visuri și să hrănești și cele mai anemice bucurii, ca să se facă mari, maaaaari cât ... roata cașului pe care l-a scăpat corbul în gura flămândă a vulpii...  

Cred că așa te pregătești să închei prima zi din restul celor în care n-ar mai trebui să existe memorie. 

Un singur gând, de la Paler: ”Uneori dacă aș putea să-mi amputez o parte a memoriei, cum îți amputezi un deget cangrenat, aș face-o.”

”Toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții”

În preajma comemorării lui Eminescu,  reflectezi cu tristețe la acest destin care s-a mistuit atât de rapid într-un foc parcă nelumesc, al propriei genialități. 

Destin este neologismul corespunzător la noi ideii de soartă, de forță supranaturală despre care se crede că hotărăște în mod irevocabil ce se petrece în viața omului. E un cuvânt pe care l-am împrumutat din limba franceză, care ni s-a părut, probabil, mai elegant decât cel de origine, de la strămoșii latini, sortis, poate mai potrivit nouă, mai ales având în vocabular și expresiile populare ”a arunca soții” sau ”a trage la sorți”, care presupun intervenția hazardului într-un mod vizibil, practic chiar.  

Credința în soartă nu ține neapărat de un fatalism specific exclusiv românului, ci este o atitudine universal valabilă, care ține de gândirea  magico-simbolică, indicând  dependența văzutului de nevăzut. 

Manifestarea românească a acestei credințe comportă însă câteva aspecte interesante, căci prin expresia „așa i-a fost soarta” românul reacționează în fața inexplicabilului morții năpraznice, a ceea ce nu poate nici înțelege și nici stăpâni, dar trebuie să accepte. 

E admirabil cum, socotit neinstruit, țăranul român a știut, instinctiv, că există ordine superioară în univers, iar acceptarea, deși mai totdeauna dureroasă, este singura cale de a merge mai departe pe un drum al vieții nu de puține ori foarte accidentat. Socotea asta datorie și lege, în fața nenorocirii se mângâia cum putea, timp rămas de oblojit rănile era puțin, căci grija vitelor, a unei case adeseori plină de copii sau lucrul pământului nu așteptau.

Sorții îi era rezervată și găsirea partenerului de cuplu, numit în tradiția populară „cel sortit”, la fel cum și consecințele alegerii erau puse tot pe seama aceleiași sorți, mai galantoană ori mai cărpănoasă. Cum în lumea țărănească oamenii anevoie se despărțeau, însoțirile fiind de cele mai multe ori pentru tot restul vieții, în cazul în care alegerea nu fusese prea fericită, cei doi se nevoiau unul cu altul, năduful rămânând a fi vărsat tot pe soarta cea rea, căci pe cine altcineva ar mai fi putut da vina? Și, oricum, la ce bun?    

Nu ne miră că, având origini țărănești și trăind în paradigma unui veac romantic și superstițios, tot în aceeași cheie a culpabilizării sorții gândeau și eroii celei mai celebre povești de dragoste din literatura  noastră: Mihai Eminescu și Veronica Micle. 

Fatalist din fire, Eminescu se considera pe sine ”unul din oamenii cei mai nenorociți din lume”, neiubit de nimeni afară de Veronica, ducând o viață „deșartă de bucurii”, în care se culpabiliza că ar fi atras-o,  ca într-un ”cerc fatal”, și pe aceasta. Iubind-o și fiind, la rându-i, iubit de Veronica, Eminescu era convins că a atras în mod ineluctabil și asupra ei ”ura cu care oamenii îl onorează”. Istoria ne-a demonstrat că a și avut dreptate! 

Deseori în scrisori poetul asociază ”nimicniciei” sale un destin orb și vrăjmaș, ba altădată, cu un umor amar, atribuie agravarea unor suferințe fizice, în care se pare că se afla când a creat Luceafărul, unui destin hristic, de eternă suferință: ”Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patemilor lui m-a dat din friguri în junghi.” 

Imposibilitatea de a fi împreună cu iubita, Eminescu o punea - cum altfel? - tot pe seama sorții neprielnice: ”fatalitatea că mi-i atât de dragă și atât de scumpă și totuși nu pot fi lângă ea.”

Veronica, fire neliniștită, ”presimțea deseori nenorociri”.  ”Superstiţioasă şi fatalistă după cum mă ştii ” îi scria ea poetului,  ”scrisorile tale sunt singurele, când tu nu eşti de faţă, care mă mai asigură şi mă mai liniştesc.”  Deloc surprinzător, dacă luăm în considerare viziunea ei despre viitor: ”câtă vreme mai ești susceptibil de o bucurie, te poți aștepta la cea mai mare durere.” 

Căzând în capcana de a o socoti pe acestă femeie inferioară lui Eminescu, mulți nu au putut găsi explicația cum oameni atât de diferiți ca fire și ca inteligență au putut fi într-un mod atât de fatal marcați de o  pasiune erotică? Poate că, de fapt, n-au fost chiar atât de esențial diferiți?! 

Recitindu-le corespondența, nu poți să înțelegi povestea lor de iubire doar raportându-te la circumstanțele istorice și la unele sincope de comunicare, fără a nu atribui și oarecărei fatalități un rol însemnat. În scrisori găsești, pe lângă efuziunile amoroase ori acuzele lipsurilor materiale, și suspiciunile, frământările din gelozie ori a intervenției unor terțe persoane. Deloc străine oricărui cuplu oarecare, dar care probează, prin deznodământul poveștii, preexistența convingerii amândurora că sunt sortiți unui „amor trist și nefericit”.

Doar adversitățile unui destin crud, ajutat de cerbicia poetului, au împiedicat-o pe Veronica de a-i fi de prea mult folos lui Eminescu în timpul bolii, astfel că poetul moare singur, iar la înmormântare este însoțit doar de la distanță de îndoliata lui iubită, nevoită să se ascundă de oprobiul public.  

Gestul ei fatal, din noaptea de 3 august 1889, când, disperată și obosită de a se târî prin lume fără omul pe care l-a iubit, înghite arsenicul ce-o va duce spre Eminescu în eternitate, e poate și el circumscris unei aruncări de sorți nefaste care i-a urmărit, oferindu-le, cum spunea Veronica, doar ”fericirile care nu te fericesc”. 

Destinul orb îi alege, poate, pe unii oameni cu o putere de a iubi care împinge existența la marginile riscante ale nebuniei, dar ei sunt cei care transformă a trăi în a te dedica unei ființe pe de-a-ntregul, uneori până la lepădarea de propriul sine. 

În căutarea unei fericiri iluzorii, pun toată energia unei devoratoare pasiuni, pentru că sunt convinși că răsplata așteptată e pe măsură: inima celuilalt, fericirea visată. Și fericirea e un țel așa de înalt și de firesc zidit în sâmburele de duh ascuns în ființa noastră, încât trece dincolo de ceea ce rațiunea acceptă ca rezonabil ori firesc. 

E un fel de circumstanță atenuantă a acestor oameni care trăiesc la limitele imposibilului, sfidând convențiile și condiționările de tot felul, care se încăpățânează să se agațe cu degetele de himera unui vis, fără a-i mai da drumul niciodată, chiar și când prăbușirea e ineluctabilă. După unii, aceștia sunt eroii. După alții, doar ratații - depinde de perspectivă...

Cei care năzuiesc spre un cer pe care majoritatea îl abandonează, din pricina asperităților și sinuozităților drumului până la el, acceptă riscul să nu-l atingă niciodată, căci nu garantează nimeni reușita în materie de fericire sau de... ceruri. 

E un dat, parcă de la începuturile lumii ”Căci scris a fost ca viaţa ta /De doru-i să nu-ncapă,/ Căci te-a cuprins asemenea/ Lianelor din apă.”, dar care nu poate deveni realitate decât dacă nu i te împotrivești. 

Probabil de aceea Veronica s-a încrezut în vedenia din fântână, ca oarecând Narcis, plătind prețul unor sorți răi, atât ei, cât și Eminului ei iubit...  Astăzi, asemenea credințe socotite iraționale, ridiculizate și aspru pedepsite, mai rău ca blasfemia din vremea închiziției, ori gestul Veronicăi ar deveni subiect de știri, disecat cu mefiența caracteristică unei lumi fără iluzii și fără naivități. Dar, cine poate afirma că știe adevărul? Și cine poate să-și asume riscul de a arunca, primul, piatra? 

Zahn-seide

Nu știu câți dintre noi cunoaștem bine limba germană, ba cei mai mulți habar n-avem de ea, așa că o să menționez de la început că termenul zahn-seide înseamnă mătase de dinți. E o structură elegantă pentru ceea ce noi numim banal ață dentară, denumire pasămite aleasă pentru anumite calități ale mătăsii: subțirime, finețe, continuitate a firului, cât și rezistență, pentru a o face utilă spațiilor extrem de înguste dintre dinți. 

La o simplă căutare pe internet, aflăm că utilizarea mătăsii pentru igiena dentară i se datorează dentistului american de origine iudaică, Levi Spear Parmly, din New Orleans, considerat inventatorul prozaicei ațe dentare. 

Nu vom cădea însă în capcana explicațiilor acestei invenții atât de utile, dar atât de insipide ca subiect, ci vom profita să ne legăm cu firul de mătase de alte realități mai aspre și mai puțin nobile, dar nu și mai puțin rezistente din existența noastră cotidiană. 

Și, pentru că tot vorbim despre ... fire, înnodăm firul vorbelor de azi de cel dintr-o postare anterioară, în care schițam în fuga condeiului câteva rânduri despre rolul gurii omenești. Înțelegem astăzi să ne revendicam superioritatea în fața animalelor tocmai prin faptul că gura este indispensabilă nu doar hrănirii, ci rostirii cuvântului, marca de recunoaștere a existenței noastre raționale. 

Cuvântul face pe om rudă a lui Dumnezeu, Cuvântul de la început, prin care, așa cum zice Scriptura, ”toate s-au făcut ; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.”( Ioan 1, 3) și a fost dat în dar omului de către Creatorul lui pentru a pune ”nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului”, cum aflăm din cartea Facerii (Facere 2, 20) și pentru a da slavă lui Dumnezeu, după cum spune psalmistul: ”Lauda Domnului va grăi gura mea şi să binecuvinteze tot trupul numele cel sfânt al Lui, în veac şi în veacul veacului.”( Psalm 144, 21). 

Gura ne este, prin urmare, motiv de mare fală, pentru că, prin glasul și cuvântul ei, omul se poate înălța și se poate mântui. Însă, în aceeași măsură, tot gura îl poate pierde pe om, prin cuvintele lui omul putându-se  face de rușine cel mai lesne, căci  ”din prisosul inimii grăieşte gura.”(Matei 12, 34), cum spune însuși Hristos. Primul om, Adam, s-a alungat din rai nu când a păcătuit, ci când s-a ascuns și a mințit; în locul recunoașterii greșelii, a dat vina pe femeie, iar femeia pe șarpe... Si se pare că n-a învățat nimic, cu această meteahnă rămânând până astăzi, dând mereu vina pe altcineva pentru slăbiciunile sale! Cum spune proverbul: năravul din copilărie n-are leac nici pe vecie! 

Deseori, graiurile gurii ies la lumină zdrențuite de dinții întunericului din om: strâmbe, rele, mincinoase și, în asemenea hal pervertite, mușcă din inima celuilalt - fratele, pe care i s-a dat poruncă să-l iubească, să-l îmbrățișeze ori, dacă nu poate, măcar să-l rabde. 

Pandemia recentă, cu regulile ei sterpe de distanțare ”socială”, a picat mănușă  pe neputințele omului de a-și îmbrățișa fratele de același neam și, uneori, chiar de același sânge. În numele ”protecției” s-a certificat și s-a justificat o impotență de care, în suflete, lumea este virusată în mod fatal demult, încât  distanța fizică n-a fost decât un semn al realei prăpastii emoționale.  

Acum, de la distanța regulamentară (citește: din fața tastaturii laptopului sau a telefonului mobil!), omul practică fără preget, rezerve sau măsură mușcătura cea de obște, prelingându-i-se, printre buzele otrăvite de veninul imprecației sau al invectivei insalubre, sângele neomeniei, neprieteniei, invidiei și vrajbei celei de toate zilele. 

Satisfăcut că l-a ”taxat” pe celălalt, cu care se află cumva prin arbitrariul circumstanțelor într-o adversitate oarecare, savurează gustul deșănțatelor vocabule emise în spațiul public,  spre reducerea la tăcere, umilirea sau anihilarea celuilalt. Ticluite în cămara minții înnegrite de resentimente și pizmă îl murdăresc pe ”dușman” așa de tare, încât, cum spune vorba din popor, nici toate apele din lume să nu-l mai spele.  

Dinții vrajbei sociale se ascut progresiv, sunt din ce în ce mai tăioși, anomalia cuvântului de la periferia limbajului devine obișnuință, ne lovim de ea zilnic pe facebook,  la televizor sau aiurea - transformată în slogan electoral și în mijloc de a-ți demoniza adversarul politic.  Este binecunoscut fenomenul halucinant al ultimilor ani, expresie a indigenței intelectuale și morale a unei societăți care nu găsește nimic mai bun decât să se coalizeze pentru a-și exprima nemultumirile în jurul unor  cuvinte extrase din rezerva fetidă a scabrosului, cu care defilează mândri, nevoie mare, ca și cum ar fi un titlu de bravură. Au căzut în această capcană nu doar „talpa țării”, fără pretențiile reflecției îndelungate, ci și fețe mai „crăiești”, cu statut de formator de opinie, personalități stindard ale mișcărilor și orientărilor ”rezistente” cu grătar. 

O infinită deversare de obscenități și de neghiobie devine cutumă și între cunoștințe, și între prieteni și în familii, ni se strecoară între noi și ia locul, găsit gol, al vorbelor de mătase, al cuvintelor ”cu mănuși”, al observației juste. Ne deprindem treptat să trăim cu anomalia, să n-o mai sancționăm, s-o acceptăm și s-o considerăm normală, în pandemia ignobilă a autosuficienței trufașe și oarbe. 

Civilizația înseamnă mătase, înseamnă iscusința creării de legături între lumi, de aducere a misterului  aproape, alianță și cooperare, chestiuni de finețe și diplomație. 

Mătasea politeții, eleganței și mângâierii foșnitoare, care se ascunde într-un cuvânt, poate câștiga inimi, poate clădi punți, poate fărâma zăvoare și poate, la fel de bine, igieniza... gura.

În lipsa ei rămânem numai dinți feroce, care sfâșie. 

Să reiterăm instinctul atavic, dovedit din antichitate ca generator al atâtor orori și anulări ale drepturilor - Homo homini lupus -  într-o societate și așa derutată și dezbinată, oare nu e sinonim cu reactualizarea unei paradigme falimentare? 

Capcana baciului moldovean și a bâtei ... în balta publică

Recursul la mituri ca elemente de rezistență ale unei culturi este un act de sanitate și de igienă cognitivă. Și colectivă. Protejarea acestora este obligatorie în vremuri de răstriște, de pandemie morală și intelectuală. Am zice mai necesară decât protejarea prin scutul măștii chinezești pentru viruși vremelnici, căci virușii sunt, până la urmă, neutralizați în mod natural de către imunitatea organismelor sănătoase, care luptă pentru supraviețuire, pe când valorile identitare rezistă numai dacă sunt asumate, perpetuate și apărate conștient de către o comunitate etnică. Pentru că ele conferă identitate, asigură memorie colectivă și orientare stilistică performantă. 

Cum în matricea stilistică a românilor, ca și a altor popoare latine sau balcanice, predomină stilul cultural afectiv, sunt potențate valorile tradiționalismului și ale credinței religioase, valori individuale puternice și extrem de rezistente, tocmai acestea sunt cel mai puternic amenințate în contextul atât de controversatelor tendințe de uniformizare, aduse pregnant în discuție în ultima vreme.  

Miturile naționale au făcut obiectul unor studii de excepție ale unor mari personalități pe care le-a avut cultura română - amintesc doar câteva nume: Alexandru Odobescu, George Călinescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt. Unul dintre ele, prezent în splendida baladă Miorița, și-a câștigat un statut privilegiat. Situată de Călinescu între miturile reprezentative ale neamului, care consacră un mod de existență pastorală și un profil spiritual românesc súi-géneris,  a făcut obiectul unor splendide analize și interpretări. S-au scos la iveală frumusețea stilistică și bogăția de semnificații deosebită, în special în ceea ce privește condiția neobișnuită și tragic enigmatică a eroului, reprezentativ pentru capacitatea de transfigurare a condiției umane de care dă dovadă poporul român. Un sens mai înalt decât paradigma obișnuită, care dovedește o timpurie conștiință a sufletului nemuritor și a unei existențe care transcende efemera viețuire în trup.

Consacrându-i valoarea și îngrijindu-se de a-i asigura rezistența peste timp, programa școlară a inclus textul acesta atât de frumos în manuale, nu pentru o superficială memorare de versuri populare, ci spre cunoaștere, studiu, înțelegere și voită neuitare în mințile și în conștiințele viitorilor adulți, cetățeni și patrioți. Și, mai întâi de toate, români, o nuanță extrem de necesar de a fi punctată. 

Este modul prin care operează școala românească, atât de blamat astăzi de cei care n-au prea iubit această instituție esențială, pe care se grăbesc s-o defăimeze, uitând că îi datorează extrem de mult. 

Este și modul prin care instituțiile statului și oamenii care le conduc ar trebui să protejeze patrimoniul cultural al acestui neam. O măsură nu numai necesară, ci și obligatorie pentru liderii prezumat de bună credință, meritorii, posesori ai unei bogate zestre culturale, cu un orizont vast și o vocație de lider, de păstor, de baci al turmei a cărei sănătate și integritate, fizică, dar și morală, se angajează s-o asigure. 

Urmând demersul nostru anterior, al mărturisirilor unor subiective înțelesuri ale cuvintelor, ne vom opri asupra personajului  central al baladei noastre, ciobănașul modovean, care a suscitat atât de nedrepte, uneori, bâte ale relelor înțelegeri și catalogări.  

Termenul baci are în dicționar etimologie necunoscută, așadar, ca și alte cuvinte cărora nu li s-au putut demonstra proveniența, ca abur, ameți, cioban, batal, ciomag, baltă, gard, ghies, măgar, năsărâmbă, sterp, sarbăd,  ș.a.m.d. e păstrat în zestrea lingvistică de la strămoșii daci. Vine, așadar, din timpuri străvechi, din care a străbătut, și el și îndeletnicirea, drumul  transhumanței pe plaiul - n-am cum să rezist ispitei livrești de sorginte blagiană, prea e frumos spus!- ”indefinit ondulat” în care ne ducem și noi existența.  

Recurgând tot la dicționar, aflăm că baci este ciobanul care are numărul cel mai mare de oi în turmă, este superior celorlalți păstori, are atribuții administrative și poziție privilegiată, dar și sarcini de o vitală importanță pentru această ocupație: e  însărcinat cu prepararea brânzei, urdei și untului, care constituie principala sursă de hrană a ciobanilor și care sunt și valorificate, pentru acoperirea altor necesități. Informațiile ne servesc spre acoperirea, măcar în parte a semnificației acestui cuvânt, ale cărui sonorități complexe, date de coexistența unei oclusive bilabiale sonore b și a unei africate surde c, spun ele însele povești misterioase, a căror deslușire integrală încă se lasă așteptată.  

Așadar, baciul este cea mai importantă persoană pentru turma lui și este, în același timp, direct și întru totul responsabil de buna ei administrare, necesitând un comportament responsabil și perseverent, așa cum este consacrat în tradiția păstorească de la daci.

Tot din timpuri străvechi străbate până la noi și o descriere fizică a străbunilor noștri, despre care știm că erau blonzi și roșcați, pe columna lui Traian apar bărboși, în ițari și cojoc, luptând cu determinare,  detalii cu oarecare semnificație, care nu i-ar putea califica nici pe departe niște pământeni blânzi din fire, molâi, placizi, poltroni sau slabi de înger.

Mai mult, nimeni altul decât părintele istoriei, Herodot, consemnează că geții, adică dacii locuitori la câmpie (!), sunt ”cei mai bărbați și mai drepți dintre traci”. Două atribute cel puțin interesante, dacă ținem seama că ocupațiile principale ale dacilor nu erau de natură militară, ci agricolă, așadar deloc emblematice ca potențial agresiv sau combativ. Bărbăția, tot dicționarul o definește recurgând la termeni caracteristici unui războinic tipic: curaj, putere, energie, vigoare și forță. Exponențiale, așadar, pentru un soldat, mai mult decât pentru un baci, fără a fi neapărat contradictorii. 

Ce l-ar fi putut determina pe istoric să definească astfel un neam, dacă nu evidența calității, prin care ei s-au făcut remarcați în coordonatele unui spațiu vast, pe care l-au stăpânit nu numai prin forța armelor, cât mai ales prin cea a spiritului? Ne simțim îndreptățiți să credem că dacii erau oameni abrași, care au ales voluntar să-și trăiască viața cu bărbăție, în virtutea credinței că sufletul lor este nemuritor.  

Dreptatea, echivalentul lipsei de fățărnicie, nepărtinirii și integrității morale- nu pierdem din vedere gradul de comparație folosit de Herodot, superlativul de superioritate! -  nu par a se înscrie, nici ele, în lista trăsăturilor definitorii unui tipar etnopsihologic fragil, susceptibil de pasivitate, indolență și fatalism, ci a unui neam care dă oameni capabili de să viețuiască superior și exemplar. 

Un neam care s-a manifestat creator, născând propriile mituri din contopirea existentei umane cu seva propriului pământ. Iar miturile, ca acte umane paradigmatice, sunt ”mai adevărate decât realitatea”, cum afirma cândva Blaga, ne conferă legitimitate pe aceste meleaguri și merită pe bună dreptate a fi cunoscute, iubite și ocrotite. 

Veți înțelege de ce am avut o revelație tristă în urma debitării în spațiul public a unor inepții de la cel mai înalt nivel, fiindu-ne clar că accepțiunea termenului de lider al unei comunități este astăzi flagrant uzurpată de posesorul unor asemenea mostre de limbaj și concepție: ”Avem o poezie, Miorița, vă spun sincer că susțin să fie scoasă din programa școlară. Nu numai fatalismul care există şi faptul că un om, deşi este înştiinţat că o să i se întâmple ceva rău, nu face nimic, mai sunt şi alte lucruri care nu cad bine. Sunt nişte chestiuni acolo care intră în subconştientul copilului care învaţă această poezie, care reflectă o mentalitate contrară unei societăţi care trebuie să evolueze, care trebuie să se dezvolte, care trebuie să bată cărări nebătute, trebuie să recupereze un decalaj moștenit nu din cauza noastră". 

Declarația aparține primului ministru de astăzi al României, echivalentul contemporan al păstorului turmei autohtone, cu responsabilitățile aferente unei astfel de poziții, dar în vădită neconcordanță cu acestea. Și totodată în ridicolă impostură, căci se pronunță într-un domeniu care-i depășește cu desăvărșire competența. 

Dacă mai adăugăm evidente dificultăți în utilizarea registrului standard al limbii române și a gramaticii normative, afirmăm că demnitarul nostru nu poate fi bănuit a avea în comun cu străbunul dac decât unele metehne mai puțin dezirabile, devenite celebre prin sancționarea lor aspră de către regele Burebista, care se spune că ar fi ars, în scop didactico-profilactic, toate viile. 

Întorcându-ne la prezentul cotidian, cu greu putem afirma că societatea românească este refractară la nou sau fatalistă în mentalități. Vedem cu toții cum idei noi, considerate progresiste, au prins destul de repede la români, care au împrumutat idei foarte la modă în societățile occidentale, recuperând ”decalajul” față de societățile occidentale, nu totdeauna cu un solid discernământ. Ba, uneori, ”bătând și cărări nebătute”, care ne-au adus o faimă nu de puține ori negativă... 

Mai mult, într-un studiu despre trăsăturile și valorile etnice atât evaluate, cât și integrate ale românilor dobrogeni, cei mai reprezentativi urmași ai dacilor de la Pontul Euxin, fatalismul, în sensul acceptării ideii de soartă și predestinare, se afla ca trăsătură națională pe un codaș loc 48 din 50. 

De asemenea, în percepția publică a altor minorități conlocuitoare, fatalismul a apărut ca o trăsătură încă mai puțin reprezentativă pentru români, fapt ce demonstrează cu asupră de măsură că, de la intrarea baladei Miorița  în conștiința publică, adică de mai bine de un secol de când, descoperită în munții Vrancei de Alecu Russo, a fost trimisă lui Alecsandri s-o publice, nu a avut niciun impact negativ asupra mentalităților românilor. Am spune chiar dimpotrivă, textul folcloric contribuind la îmbogățirea culturii naționale, servind uneori chiar ca sursă de inspirație pentru literatura cultă.  

Să afirmi că baciului din balada atestată drept tezaur inatacabil al culturii românești îi va fi fost definitoriu fatalismul, stupida inacțiune în fața unui pericol iminent și o mentalitate contrară principiilor evoluției este o inepție! Ea demonstrează un bagaj de cunoștințe precar și o înțelegere de nivel suburban a realității, menită, la fel ca și expresia utilizată de premier, să ”nu cadă bine” în conturarea profilului intelectual al acestui demnitar. 

Și credem că ar mai fi și „alte lucruri care nu cad bine”, precum imixtiunea neprofesionistă într-un domeniu nestăpânit, ignoranța crasă,  autosuficiența fudulă, vidul ideatic și lipsa de atașament față de România și valorile culturii naționale. Toate, de natura unei evidențe care nu i-ar face mândri pe aprigii daci, capabili de sacrificiul suprem pentru moșia și cerul lor,  de modul în care au evoluat intelectual și moral  urmașii  care au astăzi în posesie toiagul de păstor al națiunii. 

Preluarea unor idei false, foarte des vehiculate astăzi de unii năimiți, care încearcă distrugerea unor repere fundamentale ale culturii române de către un demnitar al statului român este în măsură a ne întrista, a ne îngrijora și a ne pune multe semne de întrebare. Deși jenante și descalificante, atât pentru individ în sine, cât și pentru poziția publică din care sunt emise, având în conștiința publică efectul plastic al  datului cu bâta în...baltă, genul acesta de afirmații reprezintă expresia unui mod de gândire periculos prin superficialitate și denaturare a adevărului. Ele sunt de natură a genera efecte dramatice pentru viitor, în special pentru tinerii care, victime ale degringoladei generalizate, animați de spiritul de frondă în virtutea vârstei lor, auzindu-le, ar putea lua în derizoriu însăși ideea de valoare culturală. Ori tentației deconstrucției este hazardat să cădem pradă, știut fiind că lesne este a dărâma, dar anevoie a construi. 

Parcă Burke spune undeva că este suficient ca oamenii să nu facă nimic, pentru ca răul să triumfe?

Un semnal de alarmă donquijotesc poate, un far în întunericul ce domnește peste marea de indolență se doresc a fi rândurile de mai sus. Sau poate o altă formă în care proiecția de lumină din mit a dacilor bărbați și drepți ne revendică. 

Bucuria cu majuscule

”Fă-te, suflete, copil
Şi strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moţ şi ciucuri,
Ca să poţi să te mai bucuri!”
T. Arghezi

Ca profesor, mai cu seamă ca profesor de limba română, existența mea este în mod ambivalent și indisolubil legată de copii și de literatură. Și, asumându-mi și unele stereotipii, deși tocite de o folosință prea des neconformă cu realitatea, de aceea și lipsite de credibilitate în ultima vreme, îndrăznesc să afirm că, în ceea ce mă privește, este la fel de indisolubil legată de bucurie și de iubire. Căci cred că nu poți fi Profesor dacă nu iubești, în mod real și fără emfază, copiii. Și, la fel, dacă nu iubești și nu te bucură mai întâi pe tine ceea ce predai. 

Pentru mine profesia mea este, fundamental, un mod de a conjuga verbul ”a iubi” la toate timpurile. La trecut, prin iubirea față de valorile culturii române, nelăsându-le pradă apei Lethe, la prezent, prin a-i iubi fără echivoc pe copiii pe care-i ajut să învețe, spre a se depăși și a mă depăși -or asta implică, obligatoriu, și un al treilea timp: viitorul, pentru că Profesorul seamănă azi sămânța luminii din el, ca să rodească lumină în Omul de mâine.

Ca profesor de limba și literatura română, poezia cea mai apropiată de sufletul meu este poezia lui Tudor Arghezi, căruia îi păstrez o dragoste statornică și nemincinoasă.  (Și căruia-i datorez, într-o paranteză fiind spus, reverență pentru fiorul neliniștilor metafizico-religioase ale tinereților mele ... și-o carte, un proiect ambițios, rămas doar la stadiul unei lucrări de licență la finalul universității, dar abandonat editorial în vâltorile circumstanțelor.)

Arghezi, poetul iubit deopotrivă de copii și de adulți, schița într-un Creion cea mai frumoasă definiție a copilăriei: spiritul ludic, candoarea autentică și infuza bucurie. 

Ca profesor, de  1 iunie, Ziua Internațională a Copilului, îți doresc, copile drag, să lași deoparte jocurile pe dispozitivele electronice și să alergi prin iarbă, spre soare, să te joci (fie și de-a v-ați ascunselea) cu o altă ființă omenească - reală, nu virtuală, oricât te-ar speria apocalipsa covidului - să râzi cu poftă, să crezi nestrămutat în frumos, imposibil și poveste, să-ți păstrezi inocența și curiozitatea, să citești, să te rogi, să respecți omenia din oameni, să iubești până peste marginile iubirii și să păstrezi în seninul privirilor zglobii plenitudinea unei clipe nepretențioase, de care numai un copil, ca tine, se bucură cum se cuvine!  

Fii bucurie ție și celor ce sunt privilegiați să te aibă și nu te uita pe tine, cel de acum, nici când vei fi adultul plin de responsabilități de peste ani! 

La mulți ani copile, Bucuria cu majuscule! 

 

Masca lui Zorro sau reflexul din oglindă

    Zorro a fost, în lumea hispanofonă, un erou de hârtie, un justițiar care-a luptat pentru drepturile celor mulți și, din această cauză, ca toți eroii care întruchipează, de fapt, niște dorințe universal inepuizabile, și-a câstigat faima pe mapamond.  Și nemurirea, căci vulpoiul mexican a fost întruchipat, pe rând, de nume celebre ale cinematografiei mondiale, apreciate astăzi mai mult sau mai puțin, etalonul variind în funcție  de evoluția gusturilor de-a lungul timpului. 

    Ceea ce reține memoria colectivă de la noi despre Zorro sunt chipurile lui Alain Delon sau Antonio Banderas, cele mai cunoscute și mai atrăgătoare exemplare masculine care l-au interpretat în filme arhicunoscute și, desigur, faptul că purta mască. Celelalte detalii se supraadaugă, precum ze-ul pe care-l făcea pe piepturile victimelor, semn distinctiv al animalului cu care se identifica ( zorro în limba spaniolă însemnând vulpe) ori pălăria neagră andaluză, dar asocierea esențială a personajului  Zorro este cu masca neagră purtată pe ochi.

    Masca era folosită de Zorro exact în sensul în care o definește articolul de dicționar : bucată de stofă, cu  care își acoperă cineva o parte a feței pentru a nu fi recunoscut, convenție generatoare a unui dublu efect: a proteja și a înșela, a ascunde și a seduce printr-o imagine falsă. 

    Masca lui Zorro îi acoperea acestuia ochii și fruntea, adică zonele superioare ale fizionomiei, simbolizând rațiunea atotcuprinzătoare, șiretenia și vigilența, atribute indispensabile în lupta cu răul, făcându-l astfel invulnerabil. Gura însă, un simbol al comunicării polifonice, îi rămânea descoperită. Gura cu care să să exprime acuzele la adresa răufăcătorilor, asupritorilor, bogaților nemiloși, fanfaronilor... Gura ca simbol al erosului, cu care donjuanul zâmbea frumoaselor señoritas or cu care șoptea vorbe înflăcărate, sub soarele torid al Californiei ... Și, nu în ultimul rând, ca simbolul exprimării libere a ființei raționale, care alege să lupte împotriva iraționalului și întunericului, sfidând iraționalul și întunericul care stă la pândă în el însuși.   

    Masca dezvăluia, așadar, o ambivalență pe care o purta în sine - alegere voluntară sau damnare?- eternă contradicție a firii omenești: erou și proscris. Ambele asociate vulpoiului, care în diferite mitologii este simbolul unui erou civilizator sau al unui ipochimen capabil, prin desele metamorfoze, să inducă în eroare, să ademenească, să farmece, să înșele și, în cele din urmă, să ducă în infern. 

    Ambivalență pe care ne-o regăsim în clipele de taină, când ne sondăm conștiința însă, preferând să ne punem peste suflete masca noastră cea de toate zilele, nu prea vrem s-o recunoaștem. 

    Erou te simți atunci când te bați pentru o cauză, fie ea și cu armele mai puțin convenționale ale cuvintelor, dar din oglindă te privește, răsturnată, imaginea alter-egoului șarlatan și vulpoi, când vorbele nu-ți sunt decât talgere zornăitoare, neacoperite de fapte. 

    Cu ochii creezi ancore care leagă- nevăzute -suflete, atunci când adevărul privirii tale sădește în celălalt  flori de emoție și adevăr, ce trăiesc perpetuu, dincolo de timp, în timp ce, tot cu privirea împinsă de gânduri ucigașe, pe sub gene, tâlhărește, înțepi platoșa de lumină de pe fratele tău. 

    Cu gura rostești jurământul de credință nevinovăției sau naivității din idealurile tinereților și tot cu graiul gurii apostaziezi în scuzele cu care te amăgești, în promisiunile pe care ți le încalci, în adevărurile încomplete pe care ți le servești- deplorabilă compensație!- ca să nu-ți recunoști înfrângerile de vis.  

    Mulțimea Ze-urilor trasate de Zorro pe pieptul victimelor le simți în lacrimile unei iubiri sugrumate de compromisuri, concesii sau dezertări, în căderea ireversibilă a aripilor de pe umerii plecați sub poverile remușcărilor pentru tot ce-ai fi putut să faci și n-ai făcut, pentru tot ce-ai fi putut să fii și n-ai fost... 

    Masca lui Zorro -reflexul din oglindă în care transpare sufletul tău așa cum nu vrei să-l știe nimeni...     Azi, când masca a intrat în firescul cotidian, căci umanitatea întreagă portă masca peste chip spre a se împotrivi încoronatului dușman nevăzut, ce se grăbește a secera înaintea secerișului, ai curaj să-ți sfâșii și masca lui Zorro cel ascuns în apele oglinzii? 

    Ai curaj să evadezi din capcana resentimentelor, a lașităților, a incertitudinilor și să-ți sfâșii masca de  pe chipul pe care ți l-a împrumutat Cel din slavă, care induce și te induce în eroare?

    Ai curaj să înfrunți, ca oarecând Narcis, apele și să vezi ce chip te privește din oglindă?   Ai curaj să suporți?...

 

asimptomaticii

Unul dintre cuvintele foarte prezente pe buzele tuturor astăzi este asimptomatic.  Prezent aproape în toate discursurile publice, în toate postările de pe rețelele de socializare ab nauseam, mai mult sau mai puțin potrivit, termenului devenit ”la modă” merită să-i acordăm puțină atenție, fără a avea pretenția că îi vom dezvălui altceva decât o etimologie... subiectivă. 

Este bine să precizăm ab inițio, ca să știm cu cine avem de-a face, că termenul ne vine de la greci,  adică aceia care sunt responsabili și de alte ... daraveri detectabile în vocabularul nostru cotidian: democrație, gargară, anapoda, economie, marafet, cartofor, patimă,  zâzanie, sparanghel, pedeapsă, poliloghie, dramă și, nu în ultimul rând, paranghelie...

Spune proverbul: ”Timeo Danaos et dona ferentes!”, adică să nu te încrezi în greci atunci când îți fac daruri, iar istoria ne invață că această mostră de înțelepciune este rodul experienței dezastuoase prin care au trecut credulii troieni. Procedând prin analogie și, mai ales, urmărind modul adesea nefericit în care zestrea grecilor, fie ea și lingvistică, a dat roade buclucașe, adeseori caricaturale în realitatea autohtonă, s-ar impune a fi mai cu băgare de seamă la abuzul... asimptomaticului. 

Mai întâi, ne luăm îndrăzneala de a pastișa proverbul strămoșilor noștri romani și a spune că in verbis... veritas, existând convingerea că în cuvinte se camuflează, de cele mai multe ori, adevărul. Puțini știm, poate, că sensul învechit al termenului despre care vorbim astăzi era de... coincidență, rezultat la greci din alăturarea lui syn( împreună) cu ptoma( lucru căzut). Coincidența, cu alte cuvinte, era percepută drept anormală, un semn vizibil în care se bănuia că se ascunde un aspect căzut, deci negativ. De aici până la sensul uzitat de medicină, prin care se definesc manifestări anormale, care sunt indiciile unei boli, nu a fost, se pare, o cale atât de lungă. 

Statistica, o știință astăzi foarte prezentă în spațiul public, a demonstrat că, în spatele unei serii de coincidențe se ascunde aproape întotdeauna o cauză, de cele mai multe ori ignorată. Așadar, cu cât sunt mai multe coincidențe (simptome), cu atât există mai mult certitudinea unei patologii (boli). 

Mai mult, prudenți trebuie să fim și în privința prefixului, provenit tot din greaca veche și având, și el, ghinionul de a poseda un statut negativ, desemnând o lipsă, o absență. Așadar, limba veche și-nțeleaptă a născut, printr-un aparent paradox, care nu este, în realitate, decât o simplă derivare parasintetică, o realitate pozitivă îndeosebi stabilă: asimptomaticul. 

Să nu ne grăbim, însă! Cum bine îi stă românului, prin venele căruia curge nu doar sânge nobil de Traian, ci și plasmă neaoșă de dac, profitând de circumstanțe ad usum Delphini, (al noilor Delfini, nota bene!) a reușit să transforme și această realitate lingvistică într-un motiv al disensiunilor colective în vremuri de pandemie. A făcut el ce-a făcut, încât și benignului asimptomatic i-a găsit nod în papură: de ce, adică, să umble asimptomaticul liber pe stradă? Asimptomaticul este o incertitudine, mai mulți asimptomatici liberi pe străzi sau chiar prin casele lor (sic!) reprezintă, neapărat, o serie de coincidențe care ascund, în spatele lor, conform tuturor statisticilor, o certitudine: pericolul social. Astfel că statul, care veghează și știe mai bine care este, cu adevărat, binele cetățeanului suspectat de inteligență asimptomatică, a meditat intens și din acest efort cognitiv a rezultat măreața idee că locul asimptomaticilor prezumați ca o amenințare pentru sănătatea publică este în spital. Spre a convinge populația reeducată prin argumentum baculum, reespectiv amenzile extravagante aplicate conform planului impus ”de sus”, să-și rezume existența la doar câteva instincte: cel gregar și cel de supraviețiuire, statul, zelos, a și venit cu o propunere extrem de”apetisantă” de spital, ca desprins din desenele animate: cutii de carton pe post de saloane, având drept ferestre fotografiile unor bucăți de cer albastru străjuind obstinat plaiul mioritic, și personal de servire un robot cu numele Escu. Robot cu care, spun unii, mai cârcotași, se pare că a comunicat excelent înșuși augustul Delfin autohton, constant observator preocupat de binele națiunii.
Devenindu-ne, în timp, hazul de necaz un fel de modus vivendi, ne-am putea constata in fragranti ca asimptomatici nedetectați, lipsiți de... celebrul ghinion național ce ne-ar face pasibili beneficiari ai tratamentelor care se impun în atare circumstanțe ale stării de alertă.
Am putea chiar să și rânjim în pumni de moartea caprei vecinului, că și acesta este un fel de sport național, nerecunoscut, dar practicat asiduu.
Am putea...  dacă n-am știi că, uneori, printre asimptomaticii ghinioniști, internați cu forța, se mai strecoară și câte unul care se încăpățînează să iasă din rândul oilor civilizate și docile. În care a mai rămas și altceva în afara instinctului de supraviețuire: verticalitatea omului liber. Aflată la terapie intensivă și ea, ca și țara, răsuflă greu, în ritmul unor inimi care bat altfel, inaccesibile auscultării urechilor tot mai surde ale acestei lumi.
O poți găsi în rezistența mută a unei bătrâne de 83 de ani, dintr-un sat uitat de lume, dusă la spital, în loc străin, departe de ai ei, care refuză hrana, preferând moartea.
E din ce în ce mai rară, în ultima vreme, într-o țară în care începem cu toții să devenim asimptomatici de empatie, blândețe, îngăduință, umanitate.

”binele (pe) care mi-l vor”

Despre sensurile cuvintelor și drumurile lor până la noi poți vorbi mult și în moduri accesibile feluritelor inteligențe. Continui astăzi să agăț în vârful peniței virtuale un alt cuvânt: degradare, neplăcut, însă impus oarecum de circumstanțe. Azi doar într-un crochiu, silindu-mă, cu un alt prilej, a-l descheia la șireturi mai pe îndelete și a-i dezvălui dedesubturile. Prilejuri vor fi, n-am grijă!

Sensurile verbului a se degrada includ nu doar figurativ ideea decăderii. Dintr-o stare de funcționalitate, dintr-o demnitate, dintr-o însușire inițial ideală la una palidă, slăbănogită ca intensitate, deteriorată. Degradării se supun toate câte există: popoare, cetăți, stăpânire, bogăție, minciună, valori, tinerețe, putere, iubire, iluzie, prietenie, sănătate... și viață. Toate, absolut toate, fără excepție, se corup, se degradează, se transformă, se ruinează, se pierd și pier.

Cel mai lesne se pervertește Binele, căci omenirea, nărăvită de a privi abstracțiunile cu un ochi foarte sceptic, are, în genere, o rezervă față de tot ce nu posedă formă concretă, nu ține de foame sau de cald. Cum raportarea la orice noțiune sau realitate se face prin prisma preaplinului și trufașului eu, binele este privit dintr-o perspectivă extrem de apropiată propriei perechi de ochi, în consecință diferit față de altă pereche de ochi din dotarea unui alt preaputernic ”eu”: doar că... al altuia.

Mai mult, cum natura lui definitorie este necorporală, Binele, spre a fi într-adevăr văzut cum se cade, necesită oarece măiestrie a unei alte perechi de ochi, purtați îndeobște pe... interior. Și cum aceștia suferă la specia umană adesea de o gamă largă de afecțiuni, chestiunea devine foarte delicată.

Relativizându-se după soiul deficiențelor de vedere, căci, așa cum spun doctorii, orice ființă poate fi afectată, în orice moment, de o problemă de vedere, mai inofesivă sau mai agresivă, conștient sau nu, Binele se pervertește, adică își pierde valoarea lui absolută, în funcție de limitările, diminuările sau sensibilitățile câmpului vizual al fiecăruia.

Așa se face că, vătămat fiind ochiul dinlăuntru, ochiul din afară e lesne înșelător, astfel încât vezi Binele și acolo unde nu este, fantasmagoric, trunchiat în cine știe ce întruchipări, mincinos.

Foarte adesea îl vezi în grădina celuilalt. Iar binele celuilalt îți pare, dintr-o dată, mai chipos, mai ispititor, mai plin de must și mai dulce la gust, te fură cu înfățișarea lui calpă și vrei să i-l furi.

Și-l invidiezi, și-i sapi gardul ca să-ți faci cărare și celălalt îți devine rival, ba chiar vrăjmaș, pentru că deține ceva ce tu jinduiești și nu ai, ceva ce crezi că, de vei avea în mâinile tale hulpave, în fața ochilor tăi bolnavi fără să știi, te va face mai frumos de privit, mai vrednic de poftit, de iubit...

Și, de ce crezi, ieșind ca furul din grădina celuilalt cu brațele pline, că ai acum destul din ceea ce-ai poftit așa de nesăbuit, ignorându-ți uneori chiar propria grădină, propriul pom pe rod, vrednic și dornic să dea must, de-asta ești, în lumina celorlalți ochi, cu care te încăpățânezi să nu vrei să te vezi, mai sărac, mai gol, mai răpănos și mai plin de amărăciune!

Căci deseori mărul roșu al Binelui de pe ramul vecinului e viermănos, și putred, și rău la gustare și nu-ți aduce dulcele visat, ci numai minciuna, așa cum s-a arătat ea ochilor tăi de tină și nevedere.

În vremurile acestea ingrate, abstracțiunile, siluite la măsurile strâmbe ale concretului, se îmbolnăvesc, se pervertesc. Comoara asta abstractă a Binelui, dorită de mulți precum cea mai de preț grămadă de arginți, o capătă doar cel ce nu dă pe comorile prețuite cu ochii lumești nici un bănuț găurit Și, la fel, o păstrează doar cel ce-o sporește, dăruind-o, paradox de care ne-a încredințat un exemplu dureros de concret, acum două mii și mai bine de ani!

Paradox care, așa cum îi stă bine oricărui paradox, se încăpățânează să ne dea cu tifla!

Și, că să nu fie tonul grămăticului prea grav, gravitatea fiind cea de care suspinăm ca de-un spin în talpă, vremea-i să zâmbim puțin. Deși după Binele acesta abstract toți alergăm de-o viață, tot Binele acesta abstract este și cel la care suntem dispuși să renunțăm, cu mărinimie, în fața oricui! Că-i adevărat, te voi convinge tot cu bănuțul găurit al cuvintelor ce definesc abstracțiuni, pe care, golite de sens, le aruncăm cotidian, fără să le punem mare preț.

Cine n-a spus măcar o singură dată unui prieten, vreunei persoane dragi, la cine-știe ce aniversare sau eveniment fericit: ”îți doresc tot binele din lume?!” Recunoaște, ai făcut-o, de nenumărate ori, nu-i așa?! Ba chiar te-ai simțit bine după ce-ai rostit inconștient sau automat cuvintele, ți-ai gratulat singur orgoliul că ești așa un om cald, și bun, și dezinteresat, atent față de ceilalți. Meriți și tu, la rându-ți, tot binele din lume... Serios? Care bine, că tocmai îl dăduși, cu grandilocvență, pe tot, celuilalt! Pe tot! Ție de unde să-ți mai rămână, că doar rezervele de bine ale planetei de la care puteai să ai și tu ceva așteptări tocmai le cedași și se îndreaptă vertiginos către destinatarul mesajului tău altruist. Adică tot în grădina lui...

Și iar ne-ntoarcem în cercul vicios, nu-i așa? Nu-i așa că, parcă, dacă stai să te gândești mai bine, nu-ți mai vine să scrii și a doua oară același mesaj, ba din binele ăla corespunzător pe cap de locuitor parcă ți-ai păstra și tu... o parte considerabilă? 😁

P.S. Știu, chiar de la începutul acestor rânduri ți-a sărit în ochi lipsa prepoziției și, nărăvit să-mi vrei binele cu de-a sila, vei fi arzând de nerăbdare să-mi atragi atenția că am uitat prepoziția și că nu-s decât o cabotină. Nu te obosi, păstrează-ți binele pentru zile când vei avea nevoie de el, n-am uitat-o, am pus-o doar între paranteze! Va fi doar un pretext pentru alte reflecții semantice din rândurile pe care nădăjduiesc să le citești la o cafea... săptămâna viitoare.