De soc, de cer, de inimă...

În vizită la mama, la casa copilăriei, unde-am crescut, adică acasă, casă... Ca să stau în curte la soare și să ascult vrăbiile, porumbeii, rândunelele, găinile, cocoșii, guguștiucii - zgomotele familiare și azi binefăcătoare. Ca orice lucru pe care, atunci când îl ai neîncetat, nu-l prețuiești îndeajuns, dar de care, când îl pierzi, ți se face dor.
Încerc să nu fiu lirică, dar e ceva în are care mă face să mă diluez treptat într-un caier de inactivitate și de lene dulce, care te duce, duce, duce... anesteziantă.
Văd zburând porumbei, fluturi, gâze și trag adânc în piept parfum tare, înțepător. Parfumul e al florilor de soc rostogolite de mama pe masă, lângă ceașca mea de cafea și sub un cer albastru, senin, pe care norii, ca niște bulgări imenși de vată de zahăr, dau un spectacol gratuit de frumusețe și te învață din nou să respiri, în lenta lor alunecare spre nicăieri, ca ieri, ca ieri, ieri... 

Se cheamă că trăiesc. Adică, iau o pauză de la zbuciumul dinlăuntru, de la tristețile trecutului care mă urmărește ca pe-o fugitivă ce sunt. Și fug, fug cu privirea la norii albi și diafani, FUG  un pic de amărăciunile gemeni, care nu se prefac decât în alte fărâme de amărăciuni mai mici, oricât le-ar fărâmița gândurile de noapte și de zi. Și fac exerciții de smerenie, de liniște, de tăcere, cere, cer... Cer cu ochii la cer, la gâze, la iarbă, la trandafiri, la cățel, la mâinile mamei muncite și îmbătrânite, alegând florile de soc... Cer ceva ce nu mai vine, o șansă, o nouă șansă... liniștea, pacea, pacea, cea pe care-o tânjesc de atâtea luni... 

Pe masă, lângă o cafea amară ca viața de om mare și fără noroc, e un munte mărunt de aur și parfum. Aur și inflorescențe aromate amețitor, decizii proaste, dar luate din inimă, înțeapă colțul inimii peticite... Printre tufele de trandafiri se apropie Lola, fără pedigree, dar cu pui vii în pântecele pe care și-l leagănă leneșă și apatică. Se cuibărește pe lăbuțele albe sub piciorul mesei la care scriu și gâfâie de căldură și osteneală, aruncându-mi priviri pline de reproș: n-o înțeleg și azi n-am mângâiat-o. Mă revanșez și mă iartă, apoi pleacă în mijlocul curții, pe iarbă, să se lăfăie cu burta albă la soare, tăvălindu-și blana neagră, strălucitoare, printre gâze și furnici, speriind o vrăbiuță, care fuge, țup-țup, spre suratele ei, ascunse sub umbra zarzărului. 

E un fel de liniște, spartă uneori de glasul monoton și trist al mamei, care se plânge, necăjită, de nesfârșite responsabilități, planuri, nemulțumiri, îngrijorată și pesimistă cum o știu de când lumea. Pe masă, florile se soc se lăfăiesc în soarele după-amiezii și-n pulberea fină de aur și flori, răzlețite din buchetele răvășite de degetele harnice ale mamei, se brodează, printre parfumul lor înțepător, o altă poveste în care trebuie, musai, să cred...

Am fost la tata la mormânt. I-am aprins o lumină și i-am mai povestit ce știa: că mi-e dor, că mi-e dor, că mi-e așa de dor...  și că doare. Încă doare la fel că nu i-am spus niciodată ce mult l-am iubit, că doare aprig că nu pot da timpul înapoi să-i pot spune, deși știu că știe... Că-mi pare rău că nu sunt cum am promis că voi fi, cum și-ar fi dorit și cum credea că sunt: perfectă. Și că azi și-n vremea din urmă mi-a fost tare greu, tare greu, tare greu... Că iadul e aici, fără-ndoială că aici e... 

Ne-am înțeles, reciproc, peste viață și moarte, peste regrete și ireparabil. Îi duc mai departe, spre nicăieri, poate, chipul, și privirea și zâmbetul. Mi-a dat din el mai mult decât a știut și mă recunosc nu numai în trăsăturile din fotografia veche, parcă din ce în ce mai mult și mai straniu asemănătoare mie, ci și în tristețile și melancoliile care ne-au legat pe amândoi: cea din privire, pe care i-am moștenit-o și i-o duc mai departe, cea din zâmbetul pe care-l însăilez pe chip deseori, cea de dincolo de ce nu știu, dar simt... 

Sunt copilul lui și asta voi rămâne până la sfârșitul veacurilor. Duc în mine încă, peste țărâna indiferentă, toate visurile lui pe care, foarte probabil, n-o să le îndeplinesc niciodată. Sângele lui, care-mi curge prin vene, va muri odată cu mine și nimeni n-o să ne ducă mai departe nimic din ce-a fost al nostru... Cu mine se stinge numele lui și se vor stinge, sper, toate rănile lui... și poate va veni pacea...
Din cer nu vine, inteligibil, niciun răspuns. Nu încă. Doar soare blând, cald, cald... Din mintea-mi glasurile se aud, deși mă străduiesc să le ignor, căci sunt încă întrebări fără răspuns, dureroase ”de ce”-uri fără rost, știu, fără rost, dar inima e încăpățânată... și-a iubit chiar și fără rost... Din soc vine doar parfum îmbătător de dulce, de dulce, de duce, duce, duce... Să ducă, Doamne, unde-o vrea, să ducă! Îmi atârn o floare la ureche, cum făceam când eram mică, și realizez că nu m-am schimbat chiar atât de mult de atunci... Așa că nu am altceva de făcut decât să aștept să se facă liniște cumva și să sper că se va face. Trebuie să se facă. Trebuie, trebuie, până la urmă.

În curte sunt vrăbii. Zgomotoase, certărețe chiar, dar sunt semne vii că viața merge mai departe. Sunt porumbei care zboară perechi pe cer albastru, e un fel de larmă liniștitoare, sunt trandafiri îngrijiți de mama, a cărei siluetă bombănitoare e peste tot... În mine sunt amintirile tatălui meu, ale copilăriei și adolescenței ignorante și pline de visuri, dar tot în mine e prezentul otrăvit de iluzii și consecințele lor usturătoare, în mine e totul, deși mă străduiesc să ignor, și să uit și să merg mai departe. 

Din trandafirii corai, plini de boboci și flori care se desfac, se ridică spre vară o promisiune. Fie și-n inima mea, din care amărăciunea cuibărită ca un răufăcător, nu mai vrea să se dea dusă...  

Restituire de suflet

Cândva, demult tare, parcă în altă viață, am fost într-un pelerinaj prin țară. M-am oprit peste noapte la Mănăstirea Crasna, unde-am rămas ca dimineața să ne spălăm cu apa  rece a izvorului și să vedem un soare ca din alte lumi... Slujba de la Crasna, atmosfera neasemuită de pace și sfințenie mi-a rămas pentru totdeauna în suflet.  A fost ca o ieșire din lumea profană și o excursie pe meleaguri de rai... Un Rai accesibil mereu, dar ignorat. Am primit acolo nu doar binecuvântări, ci și un dar, un dar de suflet, o icoană care mi-a plăcut neasemuit de mult, prin aspectul ei neobișnuit, învechit și fascinant. Auriul veșmântului Născătooarei, somptuos, ca de împărăteasă și doamnă, așa cum Împărăteasă și Doamnă este, coroana de pietre scumpe și nestematele toate care-o încununează pe Ea și pe Prunc, expresia de pe chipul smerit, ușor întunecat al lemnului patinat de trecerea anilor, de o neasemuită blândețe și profundă asceză, toate m-au fascinat.  Ani în șir am privit-o cu dragoste, mi-am plecat genunchii rugăciunii în vremea tinereții mele în fața ei, mi-a fost mereu cea mai dragă icoană - Maica Domnului cu trei mâini. 

N-am știut de ce era prezentă și cea de-a treia mână în icoană, mi-am imaginat mereu că e vreo mână de sfânt și-am aflat, mult mai târziu, în vremea accesibilului internet povestea ei, că mâna din icoană e chiar mâna unui sfânt, a Sfântului Ioan Damaschin, vindecat miraculos de către Născătoarea de Dumnezeu. 

E o poveste întreagă, adevărată, dar inexplicabilă rațional, ca toate poveștile sfinților, o întâmplare minunată, care arată marea milostivire a Fecioarei față de oameni. 

În secolul VIII, Sfântului Ioan Damaschin, unul dintre iconoduli, i-a fost tăiată mâna dreaptă, cea cu care deseori scrisese scrisori care apărau Biserica lui Hristos, drept pedeapsă pentru unele învinuiri nedrepte ale lui Leon Isaurul. Sfântul s-a înfățișat în fața icoanei cu mâna sa tăiată, rugându-se să fie vindecat, spre a-și folosi dreapta pentru apărarea credinței, iar Maica Domnului i-a lipit-o la loc, în mod misterios și minunat: „Iată, mâna ta este sănătoasă! Să o folosești după cum ai făgăduit și să nu mai fii de acum întristat!” Drept care Sfântul a alipt, la rându-i, o mână de argint icoanei, jos, în partea din stânga, spre pomenirea minunii în veacul veacurilor.

Într-o zi, tristă pentru mine, nepriceperea unor alte mâini mi-au rănit icoana cea dragă, neștiind s-o așeze în bună rânduială în peretele dinspre răsărit... O am și-acum, rănită, în casa copilăriei, în care nu mai e acum decât mama, mereu mai tristă, mai timidă, mai mâhnită că-i lipsesc... Nu mai sunt nici cei care răneau, s-au dus departe, acolo unde le era locul. De altfel, nu mai sunt nici glasurile care mi-au marcat copilăria, monoton, al bunicii și blând, al tatei, nu mai sunt decât amintirile unor clipe de binecuvântată inocență și de exerciții de visare cu ochii naivităților adolescentine. 

Icoana Maicii  Domnului cu trei mâini, Tricherousa, mi-e în continuare cel mai drag odor din casa copilăriei mele. Simt că vremea în care își va găsi locul ei în viața mea se apropie. Poate într-o casă nouă, poate într-o viață nouă... fie cât mai repede, căci tare mi-e dor!... Deocamdată, sper că începe cu harul ei, care i s-a dat și lui Ioan Damaschin: acela de a mângâia în durere, de a șterge lacrimile inimii, răspunzând rugăciunilor glasului care-o cheamă în ajutor. 

Și toate, ca să nu mai fi de-acum întristat. Ca să te bucuri, ca să-ți regăsești nădejdea, și puterea, și mângâierea și drumul. Și să nu te mai rătăcești niciodată. 

”În semn de mulţumire pentru minunea Ta, Sfântul Ioan Damaschin a înfrumuseţat icoana Ta cu o mână de argint, ce arată mâna lui dăruită de Tine; pe Tine Te rugăm să ridici mâna Ta şi să binecuvintezi pe cei care strigă Ţie aşa:
Bucură-te, bucuria celor tămăduiţi de Tine;
Bucură-te, râu nesecat de milostivire;
Bucură-te, minune mai presus de minune;
Bucură-te, tainică scăpare a celor evlavioşi;
Bucură-te, cetate a Împărăţiei cerurilor;
Bucură-te, apărătoarea celor biruiţi de neputinţe;
Bucură-te, glasul cântărilor duhovniceşti;
Bucură-te, că ai primit darul celui plin de mulţumire;
Bucură-te, că ne dai şi nouă mână de ajutor în primejdii;
Bucură-te, că ne scoţi din valurile patimilor;
Bucură-te, că ne aduci la limanul înţelepciunii;
Bucură-te,că ne păzeşti de atacurile celui viclean;
Bucură-te, Maica Domnului, mâna nevăzută a milostivirii Preasfintei Treimi !”

Icosul al treilea din Imnul acatist la Icoana Maicii Domnului TRICHEROUSA (,,CU TREI MÂINI”)