excentricii indezirabili

Cred că dintre toate virtuțile sufletului uman, fără să aibă neapărat un caracter teologal, cea mai tragică și mai înălțătoare este aceea a iubirii neîmpărtășite. Facultatea de a iubi fără speranță cred că n-o au toți oamenii și mai cred că îți trebuie un suflet anume fabricat pentru asta. 

”Intâmplător, oricine poate iubi”, spunea Dostoevski, pentru că iubirea, în sine, nu e o excepție, dar perseverența într-un sentiment,  în ciuda faptului că știi că nu există nicio speranță ca el să-ți fie împărtășit, e ca un fel de apriorică predestinare, de care nu toate sufletele sunt ”vrednice”. Și nici n-ar fi bine, căci nu e firească! 

Nu cred că e neapărat ceva lăudabil în acest gen de comportament, dimpotrivă! Asociind-o cu un fel de damnare, cred că e totalmente indezirabilă, pentru că toți oamenii, împlinindu-se afectiv doar prin răspunsul pozitiv al celuilalt, o socotesc o nenorocire personală, un cataclism care le spulberă sentimentul demnității și stimei de sine. Că tot am vorbit de Dostoevski, cred că tot el spune pe undeva că ”iubirea îi face pe oameni să se simtă egali”, spulberând orice fel de diferențe și anulând antinomiile, ca un fel de sublim paradox al existențelor noastre vremuite și circumscrise vremii care trece. Soiul nefast de iubire despre care vorbeam adâncește și mai amar diferențele dintre destinele oamenilor, care nu converg, lăsând în peisajul sufletesc al celui care iubește și nu este iubit urme aproape imposibil de șters. Foarte des genul acesta de eșecuri îi menesc unui sfârșit prematur sau îi invalidează afectiv pentru tot restul existenței - asta în cazul fericit, dacă poate fi acceptat termenul fericit în acest soi de povești...  

Știu oameni care ajung la balamuc pentru întâmplări mult mai puțin dureroase, așa cum știu și povești ale unor destine ce s-au frânt tragic din acest motiv. Îmi amintesc și-acum de Jana, sărmana nebună din satul copilăriei mele, despre care mama-mi spunea că își pierduse mințile pentru că o concediaseră din slujba modestă de funcționară la poștă!!! Venea pe la noi, iar mamaia îi dădea de mâncare și o trata cu nespusă toleranță și compasiune, pentru tinerețea ei pierdută, pentru că i-au cedat resorturile interioare din cauza unei așa de neînsemnate situații, gândea ea, dar biata Jana evident că resimțise întâmplarea cu mult mai profund decât ne-am putea imagina vreodată. Fără îndoială, dezastrele erotice au fost și vor fi mult mai dese, mai dureroase și cu infinit mai multe victime...
Și literatura o confirmă, prin câteva cazuri celebre, ale unor îndrăgostiți fără speranță, ghinioniști ce au purtat acest stigmat. Dacă ne gândim doar la Werther al lui Goethe, care a emoționat milioane de cititori luându-și viața din dragoste fără speranță pentru Charlotte,  tot e desăvârșită demonstrația. Și ca el sunt atâția alții...

Ceea ce e, până la un punct, foarte greu de înțeles este puterea interioară a celor care aleg să trăiască totuși, mai departe, asumându-și acest faliment sentimental și fără să mai încerce să lupte împotriva a ceea ce simt sau să-și repudieze, în apele mlăștinoase ale altei ”iubiri”, eșecul prim.
E un soi de excentricitate costisitoare această consecvență în a urma același drum, care știi că nu duce nicăieri, de fapt, căci nimeni nu e poate fi atât de nebun să nu înțeleagă evidența. A-ți asuma că nu are niciun rost și a continua să rămâi, cu îndărătnicie, fidel unei obsesii care te consumă, dar cărei fascinații nu i te poți sustrage, cred că e un act de curaj, și nu de lașitate sau de insanitate mintală.
Nu știu de unde-și iau puterea de a continua astfel de oameni, sisifi insignifianți și poate destul de prozaici, dar, atunci când o fac cu demnitate și rezervându-și dreptul de a-și fi dăunători doar lor înșiși, nu mă pot împiedica să nu-i privesc cu admirație și un oarecare soi de empatie.  

Nu e ușoară crucea și nu sunt sigură nici că nu e exclusă o atare beatitudine în purtarea ei...
Cert e că oamenii de soiul ăsta, socotind că nu sunt doar niște indivizi în trecătoare crize erotice ori ”cazuri” patologice, sunt rari. Foarte rari. Pentru că-și asumă să trăiască în limitele impuse de un ”niciodată” cert, autoabandonându-se unui sentiment care nu le va aduce altceva decât voluptatea durerii. Durere care, foarte probabil, nu va trece decât odată cu viața... Și dacă avea dreptate Antoine de Saint-Exupery, că ”durerea unui singur ins face cât durerea lumii întregi”, cred că sunt rari pentru că nimeni nu-și mai asumă azi, când genul acesta de iubiri romantice s-a demonetizat și-a ajuns de râsul lumii, când aproape orice relații sentimentale au termen de garanție foarte scurt și oamenii se pot așa de lesne înlocui cu alți oameni, spre binele obștesc și cât mai puție complicații, nimeni nu-și mai asumă să trăiască, gratuit și derizoriu, ”toată durerea lumii”... 

miresme

Vin de la serviciu pe o stradă cu case. De obicei, merg pe trotuar agale, cu pași obosiți de povara zilei și cu ochii urmărind-mi vârfurile pantofilor, atentă la trotuarul plin de tot soiul de denivelări, să nu-mi prind tocurile în vreo despărțitură a pavelelor așezate strâmb încă de la început. Mi-am stricat așa vreo câteva perechi de pantofi, unele la care țineam mult. Din când în când, mă mai uit la casele care au mai păstrat câteva urme ale vechii arhitecturi de început de secol și mă simt ca-ntr-o bulă temporală. Ca și cum aș fi evadat pentru câteva clipiri de pleoape din lumea prin care îmi e dat să mă strecor în lumea romanelor cu care mi-am populat fantezia adolescentină. 

Mă gândesc cum o fi în interiorul lor, imaginez decoruri, mobilă, tablouri, lămpi, dar imaginația mea dă repede înapoi când vine vorba de mirosuri. Am avut dintotdeauna o sensibilitate olfactivă deosebită, mirosul a avut pentru mine mereu o imensă semnificație. Am asociat mereu parfumuri momentelor importante din viața mea, am iubit sau am respins oamenii involuntar din cauza mirosului, nasul mi-a funcționat ca un radar inconștient toată viața. 

Oamenii au trecut prin viața mea și au lăsat în urma lor mirosul, uneori fără să-l pot îndepărta cu anii din memorie, din... neant, căci se insinua ca o formă de a-mi reaminti prezența lor. Am spălat ca o ieșită din minți lucrurile atinse de un om care-mi călcase pragul și-și lăsase, cumva, o amprentă negativă, căci mi se părea că întreaga atmosferă îi purta mirosul care mă îmbolnăvea, la propriu... Mă rog, omul zisese la început că e miros de Chanel - o fi fost, nu zic nu, chiar tind să cred că era, dar după ce se evaporase Chanel rămăsese mirosul falsității, și ăsta e ieftin și insalubru, de aceea, probabil, l-am găsit așa de insuportabil.
Mirosul ierbii, al pâmântului reavăn după o ploaie de primăvară îmi face bine, cred că nimic nu mă bucură mai mult decât senzația binefăcătoare a plămânilor mei plini de aer curat: e ca și cum simt organic că trăiesc, cu fiecare alveolă beată de fericire.  

Ieri, de pildă, după o zi întreagă pe drumuri, cu picioarele suferinde în pantofi, am apucat pe o altă străduță, paralelă celei pe care vin în mod obișnuit spre casă. Căzuseră câțiva stropi de ploaie mai devreme și strada era zbicită și liniștită. Nu trecea nicio mașină, nu urla nicio muzică violentă, soarele era la chindie și-am mers agale privind în curțile oamenilor la culorile trandafirilor. Erau pe alese: albi, galbeni, roșii sângerii, roșii trandafirii, roz, cățărați pe zidurile caselor, pe șipcile pergolelor sau înălțându-se trufași din tufele lor spre cerul înserării de mai. 

O risipă de splendoare și parfum spre ochi care nu mai sunt deprinși să vadă frumusețile simple, ci reacționează doar la artificialități sofisticate și convenționale!

Parcă ochii noștri și-au pierdut capacitatea de a vedea stridențele unor false frumuseți: femei împopoțonate, mașini luxoase, telefoane smart, genți cu logourile firmelor la vedere, unghii, gene, sprâncene, sâni, fețe... false... Toate ”splendide ca o ironie”, cum zicea poetul, dar ne umplu viețile cu simulacrul de sens pe care-l vădesc, dar cu care păream a ne mulțumi în patetica noastră tânjire spre acel ceva pe care nu-l avem. 

Am zâmbit tuturor trandafirilor și bujorilor de prin curțile oamenilor, mușcatelor din ghivece și orhideelor multicolore de la ferestre, am respirat verdele ierbii și al caprifoiului care escalada gardurile și am venit acasă cu o nătângă mulțumire de mine însămi, de parcă făcusem cine știe ce ispravă. De mi-ar fi văzut cineva pe față zâmbetul lăbărțat până spre urechi, mare minune de nu m-ar fi crezut zăludă că rânjesc singură pe stradă, dar chiar că nu mi-ar fi păsat.
În primăvara asta cu duium de miresme și cer albastru ca și cum s-ar fi diluat în el toată cerneala lui Dumnezeu, când îmi învăț inima să accepte tot felul de perfidii și inconsecvențe de la oameni, fără să-i urască și fără nici măcar să-i mai condamne, chiar n-ar fi contat.
Nu știu și cred că nici n-am speranțe prea mari c-o să învăț vreodată cum e gustul fericirii, dar una dintre cele mai mari satisfacții e să simți în nări ”parfum de roze” și să te ghiftuiești de verdele nărăvaș, ca și când l-ai știi...