În amintirea domnului profesor, cu respect...

Foarte adesea, nu reusim decat sa vedem răul din lume, ne pierdem timp prețios cu nimicuri, uităm să ne bucurăm că trăim, că suntem în fiecare zi binecuvântați cu darurile prieteniei și ale iubirii, că încă îi mai avem pe părinți- măcar pe unul- în viață, că beneficiem de iubirea lor necondiționată și de grija lor permanentă, deși... nu știu dacă suntem mereu vrednici de ea...
Foarte adesea uităm că nu suntem nemuritori și că nu mai avem timp prea mult... Mă obsedează gândul asta, că timpul ne e fărâmă și iluzie, că ne cernem ca nisipul prin clepsidră, că ne ducem în fiecare zi mai jos, tot mai jos...
Ieri am aflat că a plecat dintre noi un om deosebit, pe care l-am respectat și l-am apreciat mereu, deși niciodată n-am fost vreo eminență la materia dumnealui: fostul meu profesor de chimie din liceu.  M-a tulburat vestea asta tristă mai mult decât am crezut,deși niciodată astfel de vești nu te lasă indiferent. Mi se părea neverosimil ca un om atât de vesel, cu un zâmbet special să nu mai fie...
Cu o zi înaintea teribilei vești am zărit pe stradă o mașină asemănătoare aceleia pe care știam că o folosea și în cealaltă ocupație a domniei-sale, aceea de instructor auto și mi-am zis: e domnul Rotaru. L-am salutat zâmbitoare pe omul de la volan, făcându-i semne prietenoase cu mâna și abia apoi, când s-a apropiat, am observat că salutasem un străin, care mă privea mirat... Nu era domn' director, cum îi spuneam noi, foștii elevi, care îl prinsesem în școală și ca director, mai ales ca director... Deși zâmbitor, Gogu Rotaru, cum îi spuneau toți, impunea respect și era temut, dar, paradoxal poate pentru mulți, era plăcut de elevi... Știu și eu, poate pentru că elevii simt, cu sufletele lor mai curate și mai puțin maculate de tot felul de păcate, simt oamenii cu suflet bun...
Ieri, când am aflat că nu mai este printre noi, m-am întristat și-am realizat că domnul Rotaru n-o să ne mai zâmbească acum decât din amintire. Din amintirile fiecăruia dintre noi, felurite, așa cum lasă urme pe pământ un om: cu bune și cu rele, câte le vom fi având toți. Mie îmi va zâmbi mereu blând, bonom, inteligent, privind pătrunzător pe sub sprâncenele stufoase, amintindu-mi că de la dumnealui am învățat să-mi placă bruma de chimie organică pe care-o știu, deși în clasa a IX-a tot de la dumnealui am luat primul meu 4 la chimie...
La final, când mergem toți să ne odihnim după osteneala vieții acesteia zbuciumate și caleidoscopice, ceea ce rămâne după noi este amintirea a ceea ce-am însemnat pentru cei din jur. Și dacă ei, ceilalți, ne păstrează vii în gândurile lor și le-am făcut viața măcar cu o frântură de zâmbet mai frumoasă, cred că e important.
Știu că rândurile mele ar putea părea ușor patetice și... mi-o asum...Dar, în ciuda faptului că știu asta, îndrăznesc să spun că e uman, că e firesc și normal să nu ne fie rușine cu ceea ce simțim.
Iar eu, azi, spun că mi-e mai tristă și mai săracă lumea fără domnul profesor... Dumnezeu să-l odihnească în pace!

o duminică de mai

                                                                                                                                                                   









Și a fost o zi superbă: cu soare, cu prietene bune, cu zâmbete, cu dragoste, cu miros de iarbă și de salcâmi în floare, cu un fel de fericire pe care o uitaseși.
A fost o zi superbă, o duminică de mai imensă și blândă, cu confirmări de toate felurile, cu vată pe băț, ca-n copilărie, cu înghețată de ciocolată, cu flori multicolore în casă și în numele străzilor pe care te-au purtat pașii, o duminică de mai - prima din viața ta nouă și nemaipomenită.
O zi  fără griji, fără amărăciuni, fără constrângeri, o zi de libertate nebună și de planuri, de plimbare și de tihnă, cu râsete, cu muzică, lumină și parfum... Visul cel mai drag te atinge pe frunte și vezi aievea imaginile care mâine se vor transforma în realitate: siguranță, râs de copil, căldură și protecție, certitudine.
Nicio umbră pe cerul zilei de azi, nicio umbră pe suflet să nu mai fie!

Nu mai e timp

Uneori zâmbești ca să strivești între gene o lacrimă de al cărei gust te-ai cam săturat. Reacționezi așa inițial din exercițiul îndelungat al atâtor ani în care-a trebuit să faci frumos la public, să nu se prindă ceilalți că ești cum ești: adică ai deprins gustul sării din fluidul fierbinte care-ți reamintește umanitatea.
Și reflexul acesta te face să te gândești, într-o noapte de primăvară pe care ți-o irosești în fața unui ecran, că nu mai ai timp de nicio irosire.
Nu mai ai timp de pierdut cu fleacuri, cu nesemnificativ, cu credit acordat tuturor, prostește, pentru că lista cu lucrurile pe care le ai de făcut e lungă și te așteaptă.
Nu mai e timp să regreți nimic din ce-a fost și-ai hotărât să treci la capitolul trecut, pentru că nu mai poți schimba nimic și, dacă n-ai învățat lecția, probabil n-ar avea niciun rost să schimbi ceva.
Nu mai e timp să aștepți nimic de la nimeni care nu se hotărăște să dea ceva din sufletul și viața lui, pentru că, probabil, nu are de dat nimic din ceea ce ți-ai dori, de fapt.
Nu mai e timp să te lași furat de binele din tine de oameni care n-au nevoie de el.
Nu mai e timp de pierdut cu drumuri care n-au dus nicăieri. De aproape zece ani știu asta, de aproape zece m-am încăpățânat să merg pe drumuri care se închideau, văzându-mă silită să revin, după aproape zece ani, în punctul din care-am plecat. Cu istorie, cu gustul sării și cu altele, ceva mai amare, cu ceva cute de neșters de frunte(și nu numai !) și cu conștientizarea acută că... nu mai e timp.
Așa că... la naiba cu Pleșu, cu frustrările, cu ezitările, cu complexele, cu mai știu eu ce!!! Am treabă, o treabă extrem de importantă: să risc să trăiesc. Cum o fi, cum o ieși, cum o vrea Cel de Sus, cum m-oi pricepe, dar, cel puțin, nu mă mai sustrag, nu mai stau pe tușă, nu mai aștept în fața unor uși ale căror chei nu le am, s-or fi pierdut demult sau n-or fi existat niciodată, nici nu mai contează, cert e că sunt închise...
Plec la drum, oriunde m-o duce el. Oricum, timp să ma-ntorc... nu mai am.

confesiuni

Am citit ce scria Teo, intr-un post superb, despre cât suntem de mici și despre cât de puține facem pentru noi. M-am gandit mult la asta, cu rușine și cu multe să-mi reproșez mie însămi. Și scriu și aici ceea ce cred, pentru că o cred cu tărie.
Ne e greu sa ne acceptăm propriile limite, lipsuri și imperfecțiuni,  să ne conștientizăm indolența, autosuficiența, sărăcia interioară. Ne e greu și e firesc să fie așa, pentru că suntem slabi și egocentrici, pentru că tărâna atârnă prea greu, iar colțul de cer din noi e peticit și strâmt și abia se mai vede printre gratii. Impuse sau autoimpuse.
Ne e greu să creștem, să ne gândim și la suflet, nu numai la trup și la meschinele, o de-atât de multe ori meschinele!- interese temporare ale lumii în care ne bălăcim, la propriu.
Ne e greu pentru că suntem ai lumii și-i dăm doar Cezarului ceea ce i se cuvine, uitând deseori că mai avem o datorie, mult mai mare, pe care ne mulțumim s-o amânăm mereu, pentru că ne amăgim că mai avem timp. Cât timp ne pierdem cu fleacuri, Doamne, cât timp ne risipim printre nimicuri, răsucind la nesfârșit în gând câte o ideea sărăcă și rizibilă! Cât timp ne eschivăm, ne ferim să ne privim în oglindă și să ne dăm răspunsuri dure și tăioase, poate, dar necesare!!! Cât timp ocolim un adevăr numai pentru că ne doare și nu vrem, idolatri cum suntem, să-l recunoaștem!
Dar dacă măcar câteodată, rar de tot, ne aducem aminte și facem ceva, cât de mic, si pentru bucățica de cer din noi, poate mai e o speranță...
E perioada minunilor și-a speranței și eu cred în minuni. Le-am trăit de-a binelea și mă încăpățânez să cred că le-am recunoscut, deși nu sunt sigură nici acum că le înțeleg pe deplin rostul. Deși toată lumea mi-ar putea spune contrariul, deși uneori și realitățile evidenței profane m-ar putea contrazice, glasul inimii mele spune altceva... Poate că într-o limbă nu îndeajuns înțeleasă de mine, limitată și imperfectă cum știu că sunt azi, dar vorbește și eu îl aud. Și nu se poate, nu se poate să fie degeaba!

despre minuni

Stare: după denii, în Săptămâna pe care strămoșii noștri, cu pioșenie au numit-o cea Mare, și nu degeaba!
Motive: pentru că realizezi că totul, absolut totul e posibil. Trebuie doar să crezi.
Cum vine asta? Iată cum:
Ani in sir cerșești o minune, cu mâna întinsă spre cer, dar cu inima închisă de deznădejde și de mândrie-pentru că acum știu, tot un fel de mândrie se cheamă și atunci când te bizui prea mult pe certitudinile minții tale. Ani de zile te simți nenorocit, nedorit, neiubit, neascultat, pedepsit, vinovat. Ani de zile te obișnuiești să ceri, știind de la început că nu vei primi, deci neavând nicio șansă. Ani de zile de însingurare, uneori chiar de mizantropie.
Și într-o zi, dintr-un sfârșit incert de martie, te hotărăști să ai curaj să te suporți, să te accepți, să nu te mai detești zilnic pentru lașitate, pentru capul plecat, pentru frustrantele clipe în care somnul nu voia să vină și te luptai cu gândurile din spatele frunții, ca Făt-Frumos cu zmeii...
Te hotărăști să fii sinceră și să nu te mai pedepsești inutil și chinuitor, să respiri fără să te mai condamni pentru asta, să accepți că orice greșeală trebuie reparată, chiar și tardiv, nu perseverată la infinit.
Și Dumnezeu nu te bate cu biciul, nu te supune oprobiului public, nu te alungă, ci te primește și duce povara pentru tine, ca să-ți fie ție ușor. Mai ușor. Ca tu să înveți că ești om, că ești limitat și imperfect, că nu poți face lucrurile mereu așa cum trebuie, că ai dreptul să mai și greșești uneori, și să te ridici și s-o iei de la capăt, fără să-ți fie prea de tot rușine de asta... Ca tu să te întorci acolo unde, de fapt, e acasă, și nu în vreo iluzorie locuință pământeană, acasă la Hristos, la speranță, la dragostea care nu se stinge niciodată, la iertarea și la acceptarea perpetuă, la limanul cel liniștit al sufletului tău naufragiat.
Și Dumnezeu îți dă ție, celui dintâi între păcătoși și necredincioși,  răspunsuri așteptate fără speranță, întâmplări care nu pot fi explicate decât în granițele minunii, îți deschide porți și te face să te redescoperi așa cum erai, așa cum trebuie să fii...
Și Dumnezeu, în Săptămâna cea Mare și minunată, te rabdă, pe tine, rău și necredincios mai abitir decât  tâlharul, și te îmbrățișează cu dragoste de pe cruce și te mângâie când nu vezi, de orbit, de deznădăjduit, de mândru și de limitat cum ești, drumul până la El.
Săptămâna aceasta a fost, cu adevărat minunată, cu întâmplări minunate ție și celor de lângă tine, cu răspuns nesperat de bun la dorințele sufletului tău, dorințe pe care le uitaseși într-un colt de suflet, pentru că nu le credeai niciodată posibile...
Se cuvine să mulțumești veșnic, să fii încrezător și să aștepți Învierea, se cuvine să te schimbi și să fii pământul bun din care să rodească sămânța, ci nu spinii care împiedică viața.