marți, 27 septembrie 2016

Mai frumoasă

Sunt mai blondă, pentru că dimineață am reușit, în sfârșit, să ajung la coafor și sunt mai bogată. În speranțe că voi reuși să merg pe drumul nou pe care mi-l croiesc cu ajutorul lui Dumnezeu și care sper să fie cel bun, că voi reuși să-mi împlinesc, în sfârșit, un vis de atâta vreme crezut imposibil. 
Azi m-am privit în oglindă și am înțeles că am îmbătrânit, că mi s-au adâncit ireversibil ridurile pe chip, că nu mai e nimic de făcut la astea... Încă mai sunt suficient de frumoasă pentru ochii care mă pot vedea. De ceilalți nu am nevoie. 
Sunt mai blondă, da, și-am obținut asta fără prea mare efort, doar cu puțin mai mulți bani decât aș fi vrut. Sunt mai bogată în răspunsuri la întrebări, iar la asta a contribuit întâmplarea- adică modul în care bunului Dumnezeu îi place să umble incognito... 
Sunt mai fragilă după atâta suferință, mai sceptică și mai puțin naivă, mai înțeleaptă și mai hotărâtă ca oricând să nu pierd și anii ce mi-au mai rămas pe amărăciuni. 
Și da, așa terfelită sufletește, scuipată și cu urmele zecilor de cuțite ”prietenești” în scândura inimii, dezamăgită și cu biata-mi inocență pierdută, mă simt mult mai frumoasă. Așa, cum sunt acum, cu veșmântul meu cel ciuruit de viață și de trăire adevărată, nemăsluită a tot ce mi-a fost dat să trăiesc, sunt mai frumoasă. 

”Cavalerul tristei figuri”

Recitesc Don Quijote cu o bucurie deosebită, printre picături, când am timp, deși nu prea mai am timp deloc, luată cu ale vieții și celelalte griji de fiecare zi, extrem de prozaice și, din păcate, urgente. 
Mi-am cumpărat o ediție pe care am avut surprinderea s-o constat fără greșeli, cel puțin până unde-am ajuns cu lectura, și mă bucur să mă întâlnesc cu bunul cavaler al tristei figuri, care, prin aventurile sale, mă face din nou să regăsesc în mine rațiunile unor acțiuni inutile și imposibile, pe care eu însămi le întreprind. 
Don Quijote mă vindecă de realismul defetist din marea de amărăciuni în care m-am bălăcit în ultimele luni, în compania oamenilor serbezi și meschini ai lumii de azi, pe care-o detest și căreia nu mă potrivesc defel. 
Don Quijote mă face să râd, cu lacrimi de îngăduință și de afecțiune, ca de-un prieten bun, ușor desuet, ale cărui ciudățenii, deși nu le-aș face aidoma, le înțeleg și cu care empatizez din toată inima. Don Quijote e chiar prietenul pe care și l-ar dori fiecare dintre noi, visătorii: bun, onest și generos din convingere, deși cu mintea ușor rătăcită, un naiv deloc naiv, care preferă autoamăgirea ca să dea sens unei existențe fade și absurde, pe care-a suportat-o atâția ani, dar de care s-a săturat până peste cap, căci s-a convins că nu face doi bani. 
Don Quijote nu e nebun, ci e doar un suflet bun și singur, căruia îi trebuie o motivație să poată continua să trăiască în lumea asta care, s-a convins de mult, nu e cea mai bună dintre lumile posibile. Și pe care, chiar și-așa, caricaturizată, încearcă s-o facă mai bună, s-o schimbe prin puterea patetică a exemplului personal, căci, spune el, ”fiecare om e odrasla faptelor sale”. De aceea vede capabili de fapte de noblețe și pe cei incompatibili fundamental cu noțiunea, de aceea speră, cred, prefăcându-se că ignoră realitatea, să descopere în ceilalți un sâmbure de lumină de care nici chiar ei înșiși nu sunt conștienți.
Actele lui de ridicol altruism nu izvorăsc decât dintr-o datorie de conștiință, dacă nu pentru alții, cel puțin pentru sine înșuși, dar nu din egoism, ci din exact opusul egoismului, dintr-un fel bizar de smerenie.
Don Quijote, încercând să-l convingă pe incipient ignobilul și ”sărac cu duhul” Sancho să-i devină scutier, îl momește nu doar cu promisiunile iluzorii ale unor aventuri în compania cavalerului rătăcitor, ci cu stăpânirea unor insule în cine știe ce mări, ba, mai mult, cu titlu de rege al vreunei împărății pe care-o va fi dobândit, mărturisindu-i că nu se va da înapoi de la a-i face această cinste cât de repede se va putea: ”Și să nu ți se pară de-a mirare, căci lucruri ca acestea li se întâmplă cavalerilor rătăcitori, într-un chip atât de nemaivăzut și nemaiauzit, încât ușor mi-ar fi să-ți dau chiar și mai multe decât îți făgăduiesc.”
Ba, mai mult, în smintita lui fantezie e atâta mărinimie, încât nu-i permite lui Sancho, rezonabilul, limitatul și decentul Sancho să ”ajungă la așa micime de inimă” încât să nu țintească la cât mai sus, să aibă visuri prea mici, pentru că - nu-i așa?- „unica mediocritate injustificabilă e mediocritatea iluziilor”, cum zicea cândva Paler...
Don Quijote e un spendid idealist tocmai pentru că țintește spre imposibil și neverosimil, căci își permite luxul, dat numai de o atât de blamată lipsă de cumpătare, adică inaccesibil sau autorefuzat de ceilalți, mulți, ”cu scaun la cap”, adică mediocrii dintotdeauna, de a visa măreț și nerezonabil.
Dreptatea lui e o dreptate inutilă, tocmai pentru că e nobilă, gratuită și indezirabilă, dar el se încăpățânează s-o facă. Și o face cu orice preț. Chiar cu prețul derizoiu a hăituirii, cu tot ridicolul implicit, unui vis fără speranță, ca și toate celelalte visuri frumoase, într-o lume care se încăpățânează să le năruie, pe oricare-ar fi, rând pe rând...  
Mie, celei căreia îmi este dat să-l cunosc și să-l întovărășesc în tristele lui isprăvi de hârtie, Don Quijote îmi face onoare. Onoarea de a fi părtașă la fărâma lui de utopică rezistență la urâțenia, la netrebnicia, la mârșăvia copleșitoare din jur.  

sâmbătă, 24 septembrie 2016

Luciditate după cutremur

M-am trezit cu aproximativ un minut înaintea cutremurului, ca și când o voce neauzită și neștiută m-ar fi avertizat să mă trezesc. Nu știu nici acum de ce, dar m-am trezit fără motiv și eram extrem de lucidă. La câteva clipe după, am simțit patul mișcându-se cu mine și am știut clar de ce a trebuit să mă trezesc. Paradoxal, nu prea mi-a fost teamă, deși mi-e foarte teamă de obicei, mai ales că sunt de atâția ani singură, dorm de atâția ani singură și mă simt, mai mereu, a nimănui... E probabil pentru prima dată când nu mi-e prea teamă de moarte... poate pentru că m-a durut așa de ascuțit și de mereu viața în ultimele luni? Că a fost așa de greu de suportat anul acesta, cel mai greu de suportat, cel mai cumplit, cel mai umilitor, cel mai copleșitor din câți am trăit? Habar n-am... M-am gândit la mama, cred... Primul gând a fost s-o sun, că pe altcineva nu am pe cine să sun, să văd dacă e bine, dacă nu s-a speriat, dar am presupus că a dormit și nu știe nimic, nu avea rost s-o sperii degeaba... Apoi nu m-am mai gândit la nimic... am ascultat doar tăcerea și atât... 
Am adormit relativ repede după ce mi-am dat seama că nu va mai urma nimic, și-am visat o familie . Nu știu cine erau, nu le-am reținut deloc chipurile, deși le vedem clar și știam cine sunt, dar sigur erau oameni foarte dragi și apropiați, asta știam în vis, și pe Coco, el trebuie să fi fost... Ne împăcam, stabiliserăm să ne împăcăm, să fim din nou împreună, să ne iertăm unul altuia tot ce ne-am făcut, toate rănile... Eram acasă, în casa noastră foarte dragă, eram bine, era cald, ceilalți plănuiau să facem o călătorie, să ne răsplătească pentru faptul că eram din nou o familie, dar eu nu voiam, mă simțeam în siguranță și nu aveam nevoie de nicio răsplată, de nimic... Doar trăiam starea aia de bine pe care am uitat-o de atâta timp. Eram în siguranță, el mă ținea în brațe, treceam din mașină în mașină, mă privea cu ochii lui plini de dragoste, ca altădată, foarte demult și știam că nu o să mi se mai întâmple nimic, eram protejată, eram liniștită, eram în siguranță... Nici nu mai aveam chef de ceilalți, nici nu voiam să merg nicăieri, mi-era de-ajuns să stau la mine acasă...
Dimineață m-am trezit întrebându-mă dacă nu cumva am visat totul, dacă nu cumva n-a fost niciun cutremur, doar un vis de-al meu cu ochii deschiși, doar o părere... Știam sigur că după cutremur privisem la ceas și știam sigur că era ora 2, 10... Am deschis telefonul, lumea nu dormise, toți își împărtășeau pe facebook impresii despre cutremurul din noaptea trecută, făcuseră glume sau își exprimaseră spaime, deci nu visasem, fusese, într-adevăr, cutremur.
Am știut, încă o dată, că tot ceea ce cred că știu în adâncul inimii mele chiar așa e, că n-a fost decât un singur vis, probabil o proiecție subconștientă a temerilor mele pe care nu mi le mai îngădui să le am...
Sigur nu-l mai vreau de ani pe Coco pentru nimic în lume, sigur vraja aceea care mă ținuse lângă el atâția ani s-a spulberat de mult și la fel de sigur l-am iertat pentru toate. De-aș putea să mă întorc în timp, poate aș face totul altfel, poate chiar i-aș cere mult mai puțin... Oricum, pentru tot, pentru rele și bune, pentru anii în care m-a ținut nopțile în brațe și am fost, lângă el și dragostea lui, poate insuficientă, poate nepricepută, poate banală, dar adevărată, atât timp cât a fost,  i-am mulțimit. Am fost în siguranță. Subconștient, conștient, vis, realitate... tristeți și certitudini, spaime și răni nevindecate... pasăre rănită ce-și ascunde capul sub aripile cărora le este frică să se mai înalțe spre zboruri... spre nimic... 

duminică, 18 septembrie 2016

Deșertăciunea unui vis...

Citesc mai mult, în ultimul timp, și încerc să vorbesc mai puțin. Ultima e încă la statutul de utopie, prima se străduiește din răsputeri să-mi redevină obicei indispensabil ca în adolescență. O adolescență plină de visuri de care nu m-am putut dezbăra niciodată cu adevărat, care-au subzistat în plăpânda mea ființă de carne și eter, care m-au însuflețit și m-au făcut să sufăr fără măsură în anii amarei mele maturizări și mai amarei maturități. 
Cândva, un om pe care l-am iubit și căruia i-am fost prea tare amenințare îmi spunea, condescendent, că visurile-mi vor face doar rău și-mi servea, ironic și cu aere de superioritate, ca să se apere de luciditatea cu care-i dezgoleam lașitatea,  o frază-îndemn care mă batjocorea și mă rănea nespus: ”Fii realistă, măi, păpușă!”
Mă rănea pentru că nu eram o păpușă și nu voiam să mă considere cineva doar o păpușă, nici fizic și nici în vreun alt fel, și pentru că, în superioara-i atotștiință, ignora că eram foarte realistă: realizam și că nu mă iubea, dar și de ce nu mă iubea. Și, evident, nici nu presupuneam că m-ar fi putut prețui cum merit vreodată, ceea ce nu mă împiedica însă, cu toată disperarea, să-mi doresc atât de tare s-o facă... Și mă batjocorea pentru că îmi nega tot ceea ce era frumos în mine, tocmai din cauza faptului că, realistă fiind și știind că n-o să mă înțeleagă niciodată, îl iubeam, totuși, cu toată puterea inimii mele netrunchiate și netemătoare, fără să aștept nimic de la el... Și asta chiar era ceva atât de nobil și de frumos, cum n-a înțeles-o și nici n-o va înțelege niciodată: că iubirea nu cere în schimb, nici măcar iubire, ci doar s-o primești. Se dă gratuit și nemotivat, fără să se poată contabiliza în ce măsură cel căruia i-o oferi merită sau nu, ori îți va răspunde vreodată la fel... 
Mai târziu, același vis năuc m-a împins la nenumărate sacrificii pentru un om căruia i-am oferit inima, și mâna, și viața, și încrederea și fidelitatea mea timp de zece ani de conviețuire. Același vis născut din cărți și din dorința de-a împărtăși din suflet tot ce aveam de dăruit, vis care, deși nu s-a împlinit întocmai ca-n cărți, n-am să consider niciodată că nu ar fi putut să devină permanentă realitate dacă amândoi am fi fost suficient de puternici și de dornici să luptăm pentru el și dacă ... multe altele, prea multe... 
Același vis urmărit patetic, dar cu înverșunată speranță, m-a îngenuncheat în zilele negrului marte care trecu... Pentru că am crezut în el și-n minciuna sub care mi s-a vândut, am auzit iarăși, din altă gură cinică, aceleași cuvinte cunoscute și înfiorătoare: „ Nu mai fi naivă!”, de parcă eu aș fi fost vinovată de minciună, nu buzele care-au rostit-o ca să mă convingă că visul meu e valabil, că e al amândurora, că e posibil chiar și așa, sub aparența lui inacceptabilă și josnică...
Același vis a cărui deșertăciune o plătesc și azi, cu lacrimi mai amare decât nimic altceva, tot rămâne cel mai frumos...
Și pentru îndeplinirea lui tot mai cred că merită să-ți dai și ultima suflare, căci e cel mai frumos dintre toate himerele viețuirii pe pământ, în neagră și insuportabilă realitate pragmatică și fără dram de noblețe. 
Și da, sunt astăzi tare realistă și din ce în ce mai puțin ”păpușă”, la colțurile privirilor de neagră catifea s-au strâns brazdele adânci ale anilor de tristeți și-ale nopților de veghe înlăcrimată, mă amenință fatalitatea unei cifre grozav de rotunde și-a unui mare nimic sub linia pe care trebuie s-o tragi obligatoriu când faci socoteala anilor și-a vieții, iar pe frunte se văd tot mai certe urmele îngrijorărilor trecute și prezente pentru ale vieții deșertăciuni de fiecare zi, dar tot păstrez în adâncul sufletului o fărâmă plăpândă de vis, care n-a murit încă... de tot...
Și pentru asta sunt neverosimil de frumoasă, chiar dacă nu-s încă, pe lumea asta, a oamenilor cu burți și împliniri ”realiste” și carieriste, care bifează succese facile și cuceriri într-o listă de jalnice isprăvi cu care să se împăuneze, nu-s - încă-  priviri să mă vadă și să mă aprecieze. 


„Vitrion, Năică!”

     Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură ș...