Pe sticlă...

Prin geamurile încărcate cu flori de gheață, ca-n copilărie (atât de ger a fost!), se văd acoperișurile albe ale blocurilor, luminile mașinilor ce se strecoară pe străzile înzăpezite, iar pe sticla memoriei se înfiripă chipuri din trecutul mai recent sau mai îndepărtat.

Am făcut un ceai și am pus friptura la cuptor. Gospodăresc. Pentru ce? Degeaba, ca să-mi dau impresia că fac ceva constructiv. :) La mine-n casă miroase-a portocale, a cafea cu ciocolată și a savon de Marseille. Și, din când în când, de pe hol, a tot felul de bucate, de la vecini...

Diseară voi fi departe de mama, de restul alor mei, câți mai sunt. Voi fi alături de oameni străini, sperând că-mi voi amuți asurzitorul zgomot din creier, sfâșietorul dor din suflet. Dimineață, nepoțelul meu m-a întrebat dacă vin la ei și mi-a spus: te iubesc mult, Cămițo! Mi-a luminat ziua cu lacrimile emoției...

Mi-e dor de tata. De revelioanele copilăriei, când ne așezam la masă, când tata era binedispus- se întâmpla asta atât de rar! De vremea când eram cu toții... Am privit o fotografie de demult, când părinții mei erau tineri și frumoși, și tata zâmbea și se pregăteau de petrecere... Sunt produsul lor, sunt, poate, partea cea mai frumoasă din ei. Le moștenesc tristețile și sensibilitatea, m-am străduit să le duc mai departe ambițiile și visurile, deși nu prea mi-a ieșit. Probabil nu i-aș fi dat tatei prea multe motive de mândrie, dacă m-ar fi văzut acum sau, cine-știe... De iubit, știu sigur că m-a iubit mult, cu iubirea unui sacrificat. Le-am pus fotografia pe fundalul contului de facebook, să-i văd mai des, poate, astfel, o să-i am cu mine mereu...

Au început să curgă mesajele de Anul Nou, mai mult sau mai puțin inspirate, mai mult sau mai puțin originale. Nu prea am chef să mă conformez uzanțelor și să mai scriu vreun mesaj, iar cui aș vrea să-i scriu nu-i voi mai scrie, i-am scris și i-am spus deja tot ce-a fost de spus. Vor fi în gândurile mele toți cei dragi, vii și morți, ca într-o regăsire universală. Mi-e dor de toți cei ce nu mai sunt, că sunt în lumea fără dor sau în asta, pe cine știe unde...

Am pentru ce să fiu recunoscătoare: un an plin de tot felul de experiențe. Am putut să-i fac bucurii mamei, mie, am putut să mă bucur de cei pe care-i iubesc, atât cât s-au lăsat iubiți și în preajma mea. Am multe pe lista de făcut, am multe nerealizări, au fost multe amărăciuni, dar le las în urmă. Toate, absolut toate lucrurile bune sau rele m-au învățat câte ceva, iar ce n-am reușit să memorez sau să înțeleg, viața mi le va mai repeta, până când tot ce trebuie reținut se reține.

Nu urăsc pe nimeni, nu mai port resentimente, încerc să învăț pașii pe drumul iubirii de mine însămi.

Se lasă, în curând, seara, sticloasă și înghețată, peste ultima noapte din anul acesta. Îmi doresc să nu mai gust niciodată disperarea unor finaluri de ani trecuți, când mă simțeam cel mai singur și trist dintre oameni. Cred că dacă aș putea dori mai sincer și mai curat unui om ceva e să nu simtă acea singurătate chinuitoare și fără speranță.

Să fim frumoși în anul ce vine, să fim frumoși la suflet și să fim buni! De restul, are cine să aibă grijă. Doamne-ajută!

Povești cu blonde și turcoaze...

Nu dorm, de niște zile, decât sporadic, o oră-două. Nu pot. Citii pe facebook dimineață că mai multă lume nu doarme, nu-s doar eu minunea.  Slavă Domnului, nu din motivele mele, dar, orișicât! Parcă tot e ceva să nu te mai simți unic! :) 

Fusei la coafor să mă fac și mai blondă. Mi-a ieșit, sunt mai blondă, dar nu mai fericită, prin urmare, blondul nu e sinonim cu fericirea. Bun și atât! 

La coafor, lume multă, un zumzet stresant de uscătoare, bipuri, chaturi, muzica de pe un canal de muzici comerciale, povești cu soacre, cure de slabire, cadouri de crăciun, gene false, zăpadă și copii. Mulți, cam prea mulți pe metru pătrat și gălăgiosi. O duduie blondă, cu care trebuie să am grijă de-acum să solidarizez măcar formal,  căci intru treptat în gașca lor,  în colanți și cu nemulțumiri casnice își pune gene false. Progenitura din dotare, la fel de blondă ca și mă-sa, numai că de la Doamne-Doamne, cere imperios să fie spălată pe cap și să ii se facă bucle. Zis și făcut! După cosmetizarea mă-sii, fiica se urcă pe scaun și este tunsă, sub atenta supraveghere a mamei, este uscată și i se fac buclele comandate. Nimic nou până aici, s-ar zice și pe bună dreptate s-ar zice! În timpul ăsta, mă-sa, mândră de progenitura-i cu ochii albaștri, rotunzi, ca două peruzele vii, o indeamnă să glăsuiască: ia, spune, mami, pe cât ești tu născută! Răspunsul vine... nu mai rețin cu exactitate, dar mă frapează anul: 2009. Deci, câți ani ai tu, mami? 5 ani și nouă luni, vine prompt răspunsul fetiței, foarte mândră să arate că știe să socotească. 

Fața mamei, cu genele false și dese, fluturânde, date cu rimel, se umfă de orgoliu că ne-a demostrat ceva, nu înțeleg prea bine ce, probabil cât de precoce e fie-sa în ritualurile de înfrumusețare feminină și ce mamă modernă e ea, dar fetița marchează și spune ceva de genul că buclele nu-s pentru ziua ei, ci fac, probabil, parte din rutina cotidiană. Asta ca să înțeleagă toată lumea, dacă nu cumva n-a prins ideea! 

După executarea splendidelor bucle ale copilei, se trântește pe scaun și mă-sa,  pentru operațiunea de întindere a podoabei capilare cu placa încinsă, apoi apare (de undeva, nu știu de unde, căci spectacolul era năucitor) și bunica fetiței, prospăt tunsă mai devreme, realizez, căci o văzusem pe scaun când intrasem, își iau calabalâcul, îi îndeasă copilei pe capul cu buclele serafice o căciulă de blană, mă-sa își străngea coama și-o ascunde sub o glugă și pornesc, tustrele, către mașina parcată pe undeva, sub nămeți, pe  o stradă lăturalnică, bodogănind că nu vor putea s-o deszăpezească... 

Rămân siderată pe canapeluța unde așteptam, cuminte, să-mi dea cineva jos din păr niște bucăți de folie de staniol, ca să obțin dreptul de-a intra în rândul blondelor civilizate și să justific, oarecum, de ce pierdui două ore și mai bine între comportamente ale căror resorturi nu le pricep. 

Doamne, mare ți-e grădina! Și, deși e atât de mare, încape perfect într-un coafor de parter de bloc de cel mult trei metri pe trei metri, la cea mai dulce și mai optimistă coafeză care există pe lume.  

Venii acasă cu bretonul intrându-mi în ochi și stau cu ochii pierduți pe fereastră, fără să-mi pot scoate din cap expresia de gravitate solemnă și de mulțumire de sine a fetiței cu buclele stilizate, așteptându-și cuminte mama, în timp ce butona un pic rețelele de socializare. 

Ochii ei albastri, ca două globuri de peruzea cu genele curbate, desenându-i grațios, erau senini și frumoși, dar lipsiți de ceva ce m-aș fi așteptat eu să găsesc acolo... Și mi-e o frică teribilă că o să găsesc acel ceva din ce în ce mai rar, din ce în ce mai rar...

Am pus o mașină de rufe la spălat. Afară ninge bacovian, am picioarele-nghețate, buzele arse, halat cu inimioare, părul nespălat și mi-e confuzie, dor, tristețe, speranță, rușine, nas înfundat, tuse, gânduri amestecate, toate alea...
Doamne, Doamne, DOAMNE... știu că tot ce se întâmplă e cu voia Ta, așa că fă să înțeleg!
Merg să-mi spăl părul, să vorbesc cu mama, să-mi iau ceva medicamente de răceala asta nesuferită, să vorbesc cu mama, să fac, în fine, ceva să-mi alunge gândurile chiaune din creier- știu că niciun truc n-o să dea rezultate, dar eu am fost un copil cuminte, perseverent, așa că nu mă las...
Am exilat camellia în bucătărie, azi dimineață, căci frunzele arse vesteau o iminentă moarte, iar eu vreau cu îndărătnicie s-o văd înflorită. Pe o perniță dezbrăcată de mania mea de-a face ordine scrie ”vis” și mai jos, în engleză, explicativ, ca nu cumva să nu realizez, DREAM PILLOW, cu dream-ul între ghilimele, probabil ca o ironie...
Visurile inimii mele însângerate își râd de mine cu batjocură clară... Off, mamă, cât de rău îmi fac încă ecourile cuvintelor tale, care se adeveresc mereu și mereu, ca o condamnare definitivă...
Poate mai ninge... Poate ninsoarea deasă spală. Gânduri, temeri, amintiri, toate... Poate...
Durerea de cap nu se îmblânzește, la tv cântă Fuego, o să treacă, până la urmă toate trec...  Vreau să văd un film din lista lui Radu, cu Henry Fonda, pe care-l iubesc, poate îmi trece și durerea de cap, și răul și poate reușesc să respir...

batjocorirea inteligentei

Tudor Gheorghe - Dans

Trecute vieți de doamne și domnițe...

Îmi doresc o ie de mult, de mult de tot, din copilărie. Iubesc cămașa asta populară cu patimă, mi se pare cel mai frumos veșmânt feminin pe care l-a dat acest neam universului- o minunăție!

Când eram micută, am primit una de la bunica paternă, cusută cu mâinile ei iscusite. Am venerat-o, deși avea prea mult negru, găseam eu și mai găsesc și-acum, căci urăsc cu înverșunare negrul, și era prea grea din cauza mărgelelor cu care-o împodobise. Oricum ar fi fost, am iubit-o, am purtat-o și-am păstrat-o ca pe un tezaur. O mai am și acum și-o privesc cu nostalgie...

De-atunci, de când eram copil, n-am mai avut ocazia să port ie. Nici altă asemenea măiastră cămașă n-am mai avut, căci nu mai am de mult bunică și nici vreo alta n-am mai găsit... Mi se pare așa de nepotrivit să cumpăr o ie de pe marginea tarabei, de la vreun târg din acesta plin de vulgaritate și de lucruri care imită grotesc arta tradițională românească, încât parcă aș comite un sacrilegiu...

Rămân cu nostalgia iei mult dorite și visez ca, într-o zi, să se-ntâmple o minune: să găsesc o asemenea cămașă frumoasă și să știu din prima clipă când o văd că este pentru mine, că mă reprezintă... Cine-știe, poate chiar așa va fi... căci visurile perseverente trebuie să se-mplinească și ele odată și-odată...

Mi-ar plăcea să pot purta, într-un viitor ideal, o cămașă românească luminoasă și viu colorată, fără sclipici, doar cu podoabele florilor cusute de cine-știe ce mâini dăruite de Dumnezeu... Cred că nicio ținută exclusivistă și prețioasă din lume nu m-ar face să mă simt mai bine îmbrăcată. Așa sunt eu: o tărancuță crescută în praful uliței, în care se manifestă glasul sângelui străbunilor...

În seara asta am privit minute în șir un album cu femeile Casei Regale a României purtând costumul popular. Nu m-am mai săturat privindu-le. Doamne, ce minunăție, ce frumusețe și cu câtă noblețe le poartă femeile acelea nobile, care nu se sfiesc să se împodobească doar cu straiele făcute și purtate, de secole, de țăranii români!...

În sufletul meu romantic și desuet, imaginile acestea sunt ca un balsam.

Mi le imaginez parfumând aerul cu prezența lor grațioasă, din alt veac, pe ele, care vorbeau cu ușurință și firesc franțuzește, mâncau cu tacâmuri de argint și trăiau după rigorile celei mai înalte etichete...

Le văd privind cu ochii lor limpezi zările din balcoanele palatelor regale, efigii delicate alte unei umanități cum azi nu mai este... și-mi vine să fug din atât de vulgara realitate de azi, care nu ne oferă decât uniformizare. Măcar în vis... :)

Tot felul de inimi

E cam toamnă, simte inima mea, sensibilă la anotimp, la vers și sunet, la citate de sezon și... nu numai. 

”Dacă inima se vindecă, omul în întregime se vindecă”,  spune o doamnă psiholog. Tocmai ce-am citit asta cu parapon, vorba lui Creangă, și-mi vin  în minte o mie de gânduri nevindecate, resuscitate de o zi tensionată și obositoare. 

Mă gândesc că vindecarea e, de prea multe ori, un fel de vis îndepărtat pentru mulți, un vis inutil, dar indispensabil altfel, cam ca al lui Robinson pe insula sa, tot năzuind să vină să-l salveze cineva care nu mai vine... Inimile bolnave de altceva decât de vreo afecțiune catalogată în tratatele de medicină nu pot fi chiar așa de ușor vindecate...
Deseori, uitate de toată lumea, nici nu arată faptul că suferă și au nevoie de vindecare, ochilor mult prea lumești sau prea indiferenți ai celorlalți.
Alteori, bietele de ele, se vaietă și își arată cicatricile și rănile sângerânde tuturor, doar-doar s-o găsi vreun bun samarinean să le oblojească și să le arate un pic de compasiune... Să le gireze cu ceva vindecarea, refacerea, întremarea, resperarea - căci e ca un exercițiu și speranța, odată ce-ți pierzi deprinderea, nu prea mai poți s-o mai simți... Așa că trebuie să înveți să resperi, ca și cum ai reînvăța să respiri... pentru restul zilelor ce vor urma marilor naufragii de inimă, de speranță, de visuri... 

Enormitatea lui dacă... e ca vaporul așteptat îndărătnic de Robinson, care tot întârzie să vină... 

Mi-e dor de mama și simt asta acut, ca o durere în piept, după ce ea mă sună doar ca să știe ca mi-e bine, doar ca să-mi audă vocea. Mă sună cu iubire smerită și nesfârșită, necondiționată și sigură cam ca siguranța existenței lui Dumnezeu, căci așa e iubirea mamei, infinită, mereu...
Mi-e dor de o inimă care să mă înțeleagă și să mă iubească mereu, necondiționat, lipsit de egoism, de capricii, dar știu că o astfel de inimă e un lux pe care nu mi-l pot permite... Nici pe ăsta!- îmi zic înciudată, dar m-am obișnuit de mult cu senzația, așa că nu-mi mai pare o tragedie. Doar mama mă sună în fiecare zi, mă gândesc, iar eu am găsit asta sâcâitor, în timpuri în care-mi abăteam inima - cerșetoare - la urechile altei inimi, surde și indiferente, așteptând să-mi dea un telefon...
Și mă revoltă cât de nedreaptă am fost deseori cu ea, mama mea bună și grijulie,  cât de zgârcită cu gesturile de afecțiune și cu răbdarea încă mai sunt, când îi spun câteva cuvinte grăbite, scuzându-mă că am treabă, ignorând ce multă bucurie îi aduce doar să-mi audă vocea și să știe că sunt bine...

Întărind rândurile de inimi bolnave și deznădăjduite din lume, care au luat decizii greșite, care rănesc de prea mult ce-au fost rănite, mă văd și pe mine, și-mi pare rău ca și cum aș fi comis o crimă...
O sun pe mama și-i spun c-aș vrea să vin acasă zilele astea, să stăm de vorbă, fără motiv, să stăm amândouă la televizor, să râdem, să facem gem de gutui, să... să-i alin singurătatea, care trebuie să fie cu mult mai grea decât o conștientizez eu. Și ea se bucură și mie-mi vine să plâng. De ciudă pe mine, pe nesăbuința și risipirea din ultimii ani. Cine-știe, poate-s ultimii... 

Pe unele gesturi pe care le fac și eu, ca și multe alte inimi care strigă de zor după vreo vindecare, care nu se mai ivește... 

Îi iubim, cu bietele noastre inimi bolnave, mult prea puțin pe părinți, pe singurele ființe care ne iubesc pe lume - o știu demult, nu de-acum, o știu, deși egoismul de circumstanță mă face de-atâtea ori să uit și să repet greșelile trecutului, pe care le-am regretat și le-am plâns cu lacrimi atât de amare după ce tata n-a mai fost... După ce aș fi dat lumea întreagă să-i mai pot vorbi câteva clipe, să stăm la taifas amândoi, cum făceam odinioară, să-mi povestească din ce a trăit, cu vocea lui blândă și iubitoare, care m-a iubit și m-a mângâiat de atâtea ori... și care de prea puține ori m-a certat... 

Îi iubim mult prea mult, cu-aceleași inimi bolnave, pe cei care nu ne iubesc, nu ne prețuiesc îndeajuns, ne aruncă resturi de afecțiune când n-au altceva mai bun cu care să-și satisfacă vremelnic, la rându-le, bietele lor inimi bolnave sau, mai rău, goale... 

Le cerem prea mult unor oameni care nu au, pentru noi, nimic de dat, uneori arătându-ne-o în mod evident și repetitiv, iar noi tot nu ne învățăm minte... și cerem, tot cerem, supunându-ne umilinței de-a fi mereu refuzați și lăsați cu inima întinsă spre cer... 

Și cerul se face prea departe - poate chiar e, poate doar pare - și inimile noastre sunt într-o necontenită și necurmată agonie...

E prea noapte, prea evident toamnă și prea sâcâitoare durerea de spate, ca să mai fie loc de-o analiză mai profundă și de alte gânduri. 

”Dacă inima se vindecă, omul în întregime se vindecă”, zice doamna psiholog, frumoasă și, foarte probabil, destul de echilibrată și autosuficientă, ca mai toți oamenii cu inimi sănătoase la purtător. 

Așa o fi, îmi zic resemnată, și găsesc în asta și explicația durerii de spate, ignorând poziția incomodă în care m-am chircit și aproape o zi întreagă de stat pe tocuri.   

Inima mea e întinsă spre cer, știu că nu e gol, știu...

Madalina Manole- Cine esti tu

Cândva, realitatea asta a fost și realitatea mea. Ca să nu uit niciodată cum a fost și să-i mulțumesc lui Dumnezeu că nu mai e. Și să nu uit să mă bucur pentru realitatea pe care-o trăiesc acum, fără cătușe la suflet, fără zăbrele la colivia aurită...

În copilărie m-am îndrăgostit de o floare din grădina nașei mele, cu cel mai prospăt parfum: brumărele. Cu inflorescența roz-violet, în grădina nașei, un mic colț de rai, brumărelele m-au fermecat și-mi vor aminti mereu de mine, de cea de odinioară, care eram și care speram la altceva, ignorând întunericul și nopțile amare ce urmau să vină.
Mi-e așa de dor de parfumul lor proaspăt și dulce, ca de-o gură de libertate, când simți că te înăbușă tot felul de lanțuri...

”Dădurăm și bacaloriatul ăsta!”

Am fost din nou, anul acesta, în postura ingrată de evaluator la examenul național de bacalaureat. De ce ingrată? Pentră că, în conformitate cu sensurile din dicționar, a avut toate conotațiile aferente: delicată, anevoioasă, neplăcută și dezamăgitoare. Extrem de dezamăgitoare, zic!

Mi-a fost dat să văd cum tinerii patriei, mai exact ai județului, vlăstarele în care ne punem încrederea pentru viitor noi, cei ce-am trecut de 30 de ani, au avut misiunea să explice viziunea despre lume într-o poezie eminesciană.

Mai toți, dragii moșului, au optat pentru textul cel mai cunoscut și recomandat de noi, profesorii zeloși de limba română, respectiv pentru Luceafărul. Să-mi fie iertat, dragi colegi de breaslă, dar am să spun în gura mare: nu știam ce facem când îi îndemnam pe elevi să se raporteze la această capodoperă a poetului! Capodoperă doar pentru noi, tagma restrânsă a iubitorilor de literatură, a celor ce trăim în alt veac, pare-mi-se, căci bag seama cu tristețe că nu ne mai potrivim deloc cu vremurile... (Știu că nu-s originală, nu mă condamnați, dar nu mă pot abține...) Cum nu ne-om fi dat seama că e , de fapt, un fel de basm cu vampiri sau ceva horror?

Ce-a ieșit, ce-au demonstrat tinerii noștri că au înțeles din viziunea despre lume a poetului nepereche, cum tot noi i-am învățat să-i spună, mi-e și jenă să-mi amintesc... „E jale!”, ca să-i citez pe elevii nostri, dragii de ei... Oare și-ar putea cineva imagina că Luceafărului, o stea de pe cer, i s-a năzărit să se-ndrăgostească de-o fată de pe pământ, care l-a tot chemat în camera ei, iar când Luceafărul a coborât pe geam, l-a refuzat, căci a constatat că el era... mort?

Iar fata, era ea frumoasă, dar avea simț practic, căci l-a preferat pe unul, Cătălin, un băiat care servea la masă, și-a schimbat numele și-a fugit cu el în lume, ca să n-o găsească părinții. Dar credeți că asta e toată tărășenia? Nu , dragii mei, scenariul, grozăvia continuă!

Luceafărul, supărat, a plecat din locul lui din cer, s-a dus la Demiurg, un fel de Dumnezeu foarte înțelept, i-a cerut să-l facă muritor, ca să coboare în lumea fetei, pământească, dar demiurgul l-a refuzat, i-a zis că oamenii sunt parșivi și răi, să se uite bine la ”omuleții mici de pe pământ”(sic!) și să se treacă la loc, în locul lui din cer.

Luceafărul, cam dezamăgit, i-a urmat totuși sfatul, că prea fusese zis cu foc și... categoric:  s-a uitat la ”omuleții mici de pe pământ”, probabil un soi bizar de mutant, undeva între liliputani și personaje S.F., care se învârteau în lumea lor, și s-a simțit scârbit. Drept care i-a zis Cătălinei că are chipul plin de lut și că el nu mai coboară la ea, că e nedemnă de el, care e un geniu, și a revenit în locul lui din cer. Cătălina, care se consolase demult, i-a cam dat cu flit, iar cei doi, ea și Cătălin al ei, cu nume identic, cu iubirea dintre ei cu tot, au rămas în lumea lor și s-au pupat de zor în natură, căci  noaptea e romantic, sub lună, zicea tipul ăla, Cătălin, care-o învățase tainele amorului pe fata cea nurlie...

Mă-ntrebați de Luceafăr? Ei, Luceafărul! Păi ăsta era geniul, domnule, iar cum îi stă bine unui geniu, a înțeles că relațiile dintre două lumi, cea pământească și cea ”de sus” nu sunt posibile... Așa că nu i-a mai rămas decât să se facă și mai genial, ba și stea norocoasă, pe deasupra, adică Lucifer(sic!) sau planeta Venus- totuna, nu are importanță!

Concluzia tinerimii române studioase: să stai dom'le-n banca ta, să nu mai caști ochii după stele- mai mult sau mai puțin verzi- că visurile nu sunt bune de nimic, iar două ființe, una vie și-una neapărat moartă sau măcar cu ochii morți, nefiind de același fel, n-au cum să se amestece; toate fetele umblă după un soi de chelner mai glumeț și mai tupeist (da, da, am întâlnit și acest cuvânt în lucrările de anul acesta, nu l-am folosit degeaba!) și au o  afinitate extraodinară pentru a-și schimba numele la prima ofertă. Zic și eu, ca și Caragiale: bravos, națiune, halal să-ți fie!

Cam asemenea scenariu mi-a fost dat să citesc, aproape invariabil, în lucrările acestui bacalaureat. Zic aproape, căci am avut 5 lucrări bune și-una excelentă, pe care, numai din pricina unei pârdalnice de opinii neexprimate, n-am putut da atât de doritul zece... Baremul, bată-l vina! Dar cât de puține sunt acest fel de lucrări, din ce în ce mai puține...

Astfel, cum majoritatea a fost constituită din scenarii cu iz hollywoodian abracadabrante, cred că nu greșesc prea tare, dacă afirm că viziunea eminesciană despre geniu e departe de a fi fost înțeleasă de generația actuală de absolvenți de liceu. O fi atât de greu de înțeles Eminescu sau atât de învechit? Încă n-am elucidat problema, se vede bine că nu sunt geniu, doar un omuleț mic de pe pământ... :)

Nu mai dau vina pe nimeni, nu are niciun rost, sunt sigură că nu e de o singură parte. Poate, așa cum spuneau mai deunăzi unii elevi de-ai mei, nu s-or fi așteptat, dragă, ”să le pice poezie”, ba, mai mult, tocmai Eminescu!!! ”Ginion de neșansă!” (sic!) Poate vina e doar a noastră, a dăscălimii care ne încăpățânăm să le ”băgăm pe gât” o seamă de valori în care doar noi mai credem, căci pentru ei și, de fapt, pentru lumea asta grăbită a acestui mileniu III mercantil și cinic, ele nu fac două parale...

Așa că ”nu se merită”, frăție, ”să-ți  pui osul la treabă” pentru Eminescu - apropo, nici nu ghiciți cât de greu a fost pentru unii să scrie o nefericită de propoziție cu o expresie care să conțină substantivul os!!!-  de fapt, pentru vreo idee sau vreun ideal, atâta vreme cât facebookul e plin de citate, iar a fi ”cool” e deseori sinonim cu o cantitate cât mai mare de alcool îngurgitată la club sau într-aiurea... ”Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii?” medita amar Poetul, într-un veac pe care-l simt ca și el...

Cam trist bilanț, așa că... de ce naiba l-oi mai fi făcând? Până la urmă, de ce să nu sărbătorim, ca și cucoana Caliopi, că ”am scăpat! Am dat și bacaloriatul ăsta”, monșer!

Ca și împăratul din poveste, cu ochiul care plânge, îl revăd pe profesorul meu de literatură din liceu și înțeleg că profa' care sunt nu se va împăca niciodată cu o atare stare de lucruri... Și vă mărturisec, dragii mei, că mi-e dor... tare, tare dor de Eminescu...

Văd și ascult Carmina Burana... Frumos tare! O reluare, dar muzica e minunată, de-o mie de ori de-ai asculta-o!
Îmi lămuresc, în această noapte de insomnie, din multele nelămuriri. E un fel de-a spune, căci, de fapt, iau decizii eu cu inima mea și cu Dumnezeu. E bine, liniștitor. Încep să înțeleg ce vreau, încep să fac liniște și curățenie în mine. Ca și cum aș curăța o grădină de buruieni, ca și cum aș face drum nou și curat în inima mea noilor hotărâri care mă vor face să-mi urnesc pașii și să pornesc spre ce va da Dumnezeu. Eu știu acum ce vreau și știu și cum vreau. Îi spun și lui Dumnezeu. Vorbim firesc, îmi recunosc neputința și slăbiciunea, îmi cer iertare pentru căderi și decid să nu mai repet greșeli. Și-i spun ce vreau: deschis, cu curaj, asumându-mi ce vreau. El mă aude și mă înțelege. Și știu că nu mă va lăsa singură.Chiar dacă va decide altfel decât mi-ar plăcea mie, știu că fac bine că-i spun.
E bine că învăț o formă nouă de a-mi spune clarele povești din inimă. Abia acum clarele. Știu acum, ca și când mi-aș fi dat jos de pe ochi o stavilă neagră și rea. Știu și sunt, dintr-o dată, mai bogată. Certitudinile iubirii, deși nu te fac mai fericit, neapărat, te împacă, în mod ciudat, cu tine.

Jean Sibelius, Valse Triste (orch.Herbert von Karajan)

Parfum de cozonaci

Plouă, din nou. La radio se citește Evanghelia zilei, vestea Învierii dată de înger femeilor mironosițe, crinul din glastră miroase îmbătător, se anunță o zi liniștită, deși mohorâtă.
Am un vraf de cărți de citit, de ieri sunt bucuroasă că am reluat lectura, obicei drag al sufletului meu- în concluzie: viața e frumoasă!
E primăvară peste tot, deși ploaia se cerne rece peste noi, e atâta primăvară și atâta verde, că nu poți, nu ai voie să mai fii trist. La mama acasă e verde iarba, trandafirii, caprifoiul, care a năpădit zidul casei și au înflorit lalelele roșii, bătute, din grădiniță.
E duminica mironosițelor, o zi specială, în care se cinstesc nu doar femeile din Sfânta Scriptură, ci toate femeile următoare lui Hristos, toate mamele, toate cele ce se sacrifică pentru un scop nobil, născând prunci, educându-i și purtând suferința în inima lor ca o candelă.
Mă gândesc la mama, la mătușile mele, la toate mamele minunate din lume. Mama știe să vadă în jur semne ale naturii,  înțelege, de pildă, că dacă ies furnicile înseamnă că va ploua și alte lucruri asemenea, care mie-mi scapă, dar care ei îi sunt accesibile prin ceva tainic și dezvăluit doar mamelor. E lucru minunat să fii mamă, cred că e similar cu a fi stăpână până la moarte peste inima unor oameni: propriii copii, pe care îi vei influența decisiv, pentru totdeauna...
Când eram mică, mama și bunica erau stăpânele casei, singurele ființe de care, într-un fel , mă temeam, deși nu aveam motive, căci întotdeauna m-au iubit și mi-au dorit binele, uneori chiar și împotriva voinței mele. Totdeauna cu grijă să mănânc, să nu-mi fie frig, să dorm, sa am tot ce trebuie, nu încetau cu vorba și cu treburile niciodată. De sărbători era totdeauna grijitură mare, mamaie făcea cozonacii, plăcintele, avea grijă să încingă cuptorul cât trebuie, pentru a ieși toate așa cum trebuie, îi scotea din formele aburinde și nu ne lăsa pe noi, nepoții nerăbdători și amețiți de mirosul atât de tentant, să-i gustăm decât atunci când erau reci, să nu ne facă rău... Frământa cozonacii până la extenuare, nu ne lăsa să intervenim, să nu deschidem ușa, că se face curent și se lasă... Îi îngrijea ca pe copii, acoperea vasul enorm cu tot felul de prosoape, apoi îi punea în tăvi, îi ungea cu ou, îi presăra cu zahăr și-i mai lăsa să crească, la căldură, până când erau gata pregătiți să se rumenească în cuptorul mare, din curte, clădit de mâinile tatei, care la toate se pricepea sau cel puțin așa credeam eu...
 Zâmbesc amintirilor și tuturor pafumurilor copilăriei, care nu vor mai reveni niciodată, știu asta... Azi, în familia mea, nimeni nu mai face cozonaci; n-au moștenit-o pe mamaie niciuna dintre fetele ei, niciuna nu știe rețeta magică din care ieșeau bunătăți aromate și dulci, cu cacao, stafide, rahat , nuci și alte asemenea delicatesuri... Mamaie a plecat astă toamnă într-o lume fără niciun fel de doruri și a dus secretul cu ea, căci nimeni nu s-a învrednicit să-l ducă mai departe.
Cândva, într-un an, am vrut să-mi demonstez mie însămi că pot face cozonaci și mi-au și ieșit doi rumeiori dulci și galbeni, norocul începătorului, cred! De-atunci n-am mai reluat îndeletnicirea, și-așa destul de delicată și mă gândesc că poate mă așteaptă pe mine s-o continui, cine-știe?... Oricum, cred că e un destin și acesta, de-a fi gospodină, regină a universului domestic, mamă și stăpână nedetronată peste oale, casă și bucate, puișori de găină, copii și tot calabalâcul... Nu cred că mi l-am dorit cu tot dinadinsul, dar, odată cu trecerea anilor, se schimbă multe în sufletul nostru...
Deh, nostalgii de duminică ploioasă și liniștită, fără treabă sau fără să vrei să ai treabă...
Mă gândesc că toți cei care am avut copilărie și bunici pe lume suntem, fără să fi știut vreodată, niște norocoși, fie și numai pentru că am  avut norocul să gustăm dintr-un cozonac aburind, făcut de mâini muncite și dedicate căpșoarelor care stau și pândesc să se dedulcească...

mamă, primăvara mea...

Acum primăvara e certitudine. O spun pomii pe care i-am văzut înfloriți zilele astea, o spune verdele care s-a insinuat peste tot, o spune ceva cuibărit în inimă, care mă îndeamnă să fiu limpede ca lumina ce se cerne deasupra noastră. Și sunt: limpede, lămurită, împăcată. Și vie, mă simt vie și cu brațele pline de flori, de flori de zâmbet, de vorbe bune, de gânduri pozitive.
Mâine omenirea sărbătorește Vestea cea bună: că va primi Mântuitor, prunc din Preacurata. Mă pregătesc de sărbătoare în suflet, cu speranță. Mâine e ziua mamei mele, cea mai bună mamă din câte sunt pe lume pentru că-i a mea. Că mai e, binecuvântare neprețuită de-ajuns!
Mama e, de când o știu, mereu îngrijorată de ceva, mereu nemulțumită, mereu pe fugă, mereu cu treburi interminabile, mereu cu o cută pe frunte, mereu plină de solicitudine, alergând să-mi facă toate poftele, bucurându-se că respir, că mă vede...
Perfecționistă și obsedată de muncă, spală o farfurie de zece ori și tot nu i se pare suficient de curată, vede pericole peste tot, se sperie din orice, e pesimismul întruchipat, dar mă iubește cu o grijă posesivă, care de multe ori m-a revoltat, pentru că-mi părea prea multă, nejustificată...
Mă sună zilnic doar ca să mă audă, să audă că sunt bine și trăiește cu griji și cu boli care se-nmulțesc cu anii, cu singurătățile, cu necazurile... Nu voi ști niciodată să-i spun, cu toate vorbele mele, pe care le-am învățat din cărți sau care se nasc din mine, că o iubesc așa cum merită. De fapt, probabil că nu voi reuși niciodată s-o iubesc așa cum merită, căci mama merită toată iubirea din lume.
De multe ori i-am furat dreptul de-a fi prima în sufletul meu și i l-am dat vreunei ființe care-a trecut vremelnic și superficial prin viața mea, care n-a înțeles nimic nici din griija mamei, care se răsfrângea asupra amândurora, nici din capacitatea ei imensă de a tolera și-a ierta... Și-a ține-n ea cuvintele ce s-ar fi meritat rostite, doar ca să nu mă supere, ca să-mi fie mie bine...
Acum suntem doar noi două, atât am mai rămas. Ceilalți s-au mutat, rând pe rând, într-o lume fără dor, fără lacrimi, fără revoltă împotriva pensiei prea mici, a greutăților gospodăriei și-a reumatismului, fără dorul de copila singură, printre străini, cu prea multă treabă la serviciu...
Nu voi ști niciodată să vorbesc despre mama, dar știu un singur lucru: primăvară, de-a binelea, se face de ziua mamei, primăvara e în sufletul ei timid și iubitor, primăvara e în părul ei nins de vremuri, primăvara va fi atâta vreme cât va mai fi ea. La mulți ani, mamă!

parfum de primăvară

În drum spre casă, m-a oprit pe un trotuar parfumul dulce: venea de sub un zarzăr înflorit și-am realizat, îmbrățișând fericită cu privirea comoara de alb parfumat, risipit cu generozitate lumii, că a venit, în sfârșit, primăvara!
Am așteptat-o ca o respirație amplă după un anotimp de mare oboseală și amărăciune, cu ochii lacomi de culoare și lumină.
Am chemat-o și mi-a răspuns, magnifica, draga de ea, cu promptitudine, deși eu n-am fost în stare s-o presimt, căci avusesem, probabil, sufletul prea greu de-ale vieții nevoi...
Abia în seara asta, cu sufletul plin de cerul pe care l-am luat cu mine de la biserică, am primit binecuvântarea de-a o simți deplină, mireasă, gratuită și încă un an- primăvara...
M-am întors spre casă cu o bucurie de zile mari,  adulmecând aerul serii înmiresmat și gata să îmbrățișez, sufletește, necunoscuții și lumea de aiurea... Scânteiau clar genele stelelor, semn că s-a făcut primăvară și-n cer și-am mulțumit, încă o dată, lui Dumnezeu, că m-a binecuvântat să le văd și anul acesta.
Ce-i drept, beatitudinea mea a ținut destul de puțin, căci înserarea pusese deja stăpânire pe oraș, splendorile de suavă frumusețe nu se mai zăreau așa de bine,  lumea se grăbea să închidă magazinele, să ajungă acasă, insensibilă la florile timid galbene din cei câțiva lăstari de pe marginea trotuarelor, rămași în viața după atacul atâtor neisprăviți care, neavând ceva mai bun de făcut, distrug încercările municipalității de a estetiza acest oraș, pe cât se poate...
La colțul străzii, când să traversez, un cocalar vitezoman cu mercedes mi-a dat emoții, silindu-mă să fac speriată câțiva pași înapoi pe trecerea de pietoni, ca să rămân în viață, readucându-mă în prozaica realitate a lumii fără primăvară, fără cer în suflet și fără iluzii.
N-am lăsat-o, însă, să-mi fure liniștea, poate de-asta am și ales intrarea din spatele blocului, unde nu riscam să întâlnesc prea multă lume, poate doar câțiva câini vagabonzi. M-am încrezut în providență și -am ajuns cu bine în casă, întâmpinată de parfumul buchetului de zambile de pe masa din bucătărie, primit în dar azi, de la o fetiță cu ochi la fel de albaștri ca și ele.
A fost o zi frumoasă. O zi cu soare. O zi onestă, cu care-am fost onestă și eu, căci am lasat-o să-mi inunde atât casa, cât și viața. Și-a fost tare bine, o primenire necesară, taumaturgică.
Și mi-am reamintit, pe seară, după o altă discuție care se pare că nu va duce nicăieri, precum n-au dus nici celelalte, că am învățat de la viață să accept multe realități care nu-mi sunt chiar pe plac și cum învăț să trăiesc cu ele zi de zi, deși nu mi-e simplu deloc, deloc...
Tot învăț, de ceva vreme, că trebuie să accept ceea ce nu pot schimba. Evident, cum mă știu, nu înainte de-a fi făcut cam tot ce se putea face și tot ce putea face un om încăpățânat ca mine, adică să lupt, să încerc, să mă rog, să spun tot ce era de spus și se putea spune. Pentru că unele lucruri chiar nu se pot spune, cu niciun preț, căci sunt de nespus în eter neprielnic, ca și cum ai semăna în deșert semințe... Semințe ce știi că n-au cum să rodească niciodată, din binecuvântate și prea multe, prea implacabile pricini... Ufff, primăvară, primăvară, iartă-mă, nu mi te-ntristez, ce rost ar avea?!...
Deh, ziceam și eu, eu care n-am orgolii inutile, cel puțin așa îmi place să cred! :)
Chiar cred că oamenilor trebuie să li te arăți așa cum ești, ca să aleagă dacă le place ceea ce văd, dacă au sau nu nevoie de tine, dacă te vor pe tine cel adevărat sau nu. Cinstit. Nu văd rostul cochetăriilor de adolescentă întârziată, nu le-am suportat niciodată, iar acum, când nu mai sunt demult o adolescentă, mi-ar repugna în totalitate. Chiar așa, văd din ce în ce mai des în oglindă din ce în ce mai multe fire albe și încep, din ce în ce mai acut, să percep cum trece timpul... E firesc, știu, dar mă pișcă de inimă un soi de nostalgie bizară prin noutatea ei...
Mda... cam așa ar suna un fel de bilanț pe care-l fac, atipic, nu la final de an, căci n-am prididit de treburi de tot soiul la finele lui 2013, ci acum, când am dat afară iarna definitiv de peste tot.
Și zic și-ți zic: ce-a ținut de mine să schimb, am schimbat. Vorbele le-am cam spus, mâna, mâinile-amândouă le-am întins, brațele le-am deschis larg, e loc destul și-s statornică în hotărâri, la perseverență în tărâmul inimii am cu greu competitori. :)  Toate mi le asum, căci sunt ale mele- și cele albe, ca florile zarzărului, și cele întunecate, ca noaptea atâtor greșeli ce le voi fi făcut și nu mai pot fi schimbate, oricum. Pentru toate dau socoteală și-am dat și voi mai da, probabil, când va veni ceasul, în fața Celui ce le știe deja, chiar și pe cele care-și așteaptă rândul să devină făptuire.
Te-am așteptat, primăvară... Crengile sufletului mi-s pline de muguri și promit flori și rod bun- chiar dacă târzii, căci fiece întâmplare are rostul și menirea ei sub cerul  care ne este singura certitudine și speranță.

galben :)

Îmi place galbenul, aș îmbrăca toată lumea-n galben cald, viu, vibrant și luminos, ca să surâdă, să fie mai puțin încrâncenată, mai puțin sumbră. În galben râzi cu suflet de copil, te sărbătorești în fecare zi că ești, că emani lumină și  vibrezi pozitiv, solar, cald, ca o zi de vară, la solstițiu.

Mi-era drag, în copilărie, galbenul tricoului păpușii mele chinezești, de fapt o adolescentă fabricată de Arădeanca să arate o bizarerie de imagine a modernității chinezoaicei în viziunea epocii de aur: o puștoiacă frumoasă, cu ochi migdalați, îmbrăcată-n salopetă de jeans albastră și tricou galben, cu părul scurt, și negru și luciooos.!!!... A fost cea mai dragă păpușă a copilăriei mele, poate pentru că era un soi de frumusețe izbutit exotică, habar n-am, poate doar pentru că-i era dragă mamei sau poate pentru că avea tricou galben și nu veșnica rochiță...

Iubesc culorile, mi-s dragi cele limpezi și definite, curajoase și impetuoase, afirmându-se clar și hotărât, spunând tuturor lucrurilor pe nume.

Timidă și interiorizată, de cele mai multe ori, fetița șovăitoare care-am fost spunea verii și  vieții un ”te iubesc” angajat, spoindu-și deseori prin culori vii o lume care nu era chiar ”cea mai frumoasă dintre lumile posibile”...

Mi-amintesc frânturi din copilărie și din viață prin cioburi de culoare:  vara în care l-am pierdut pe tataie, o rochiță roșie, mama târându-mă, aproape, de mână printr-o căldură infernală, cadoul de ziua mea de la mama: o fustiță mov, cu buline multicolore, cu care m-am fălit tare amicelor de joacă prin colbul uliței, ciocolata pe care mi-a adus-o bunicul, într-o noapte de iarnă, cu trandafiri mari, galbeni pe etichetă... În perioadele de tristețe și dezamagire profundă am purtat, aproape inconștient, numai culori foarte închise: maro și violetul prunelor uscate... 

Cel mai mult am iubit un pulovăr galben, tricotat de nașa mea, o maestră, pe care l-am purtat ani în șir, pentru că era luminos și izbitor, nu scăpam neremarcată, chiar să fi vrut... Mi-l amintesc și azi cu plăcere, deși au trecut ani de-atunci și sigur l-am dat de pomană cuiva...

Culorile se suprapun, în mine, peste emoții, peste stări de suflet, ca și cum îl dezvelești și-l arăți pe el, sufletul, voit sau nu, lumii. După pierderea tatei am purtat un an întreg veșminte negre, nu din conformism, ci pentru că era noapte și confuzie în mine, tăcere grea și tristețea lumii întregi. De-atunci urăsc de moarte negrul... așa cum de moarte urăsc moartea și implacabilul din ea... 

Azi m-am copilărit, m-am întors hămesită la culori, la galben, la soare, la verde crud și la cer, pentru că ne e așa o sete de primăvară și de înnoire tuturor, așa că n-am cum să n-o simt și eu. Și-a fost soare bun și zvon de primăvară, ca o promisiune plutind peste tot.

Întâmplător, citesc pe un site că omenirea, hămesită ca și mine de bine și de fericire, s-a hotărât să-i celebreze fericirii o zi în calendar: 20 martie. Să fie, zic, binevenită și înveșmântată-n toate culorile pământului!

Convalescență

Mă vindec greu: de suferință, de amintiri, de lacrimi, de dezamăgiri de tot soiul, de tras speranțe inutil și de-o pârdalnică de gripă, ce mi-a dat bătăi de cap zilele acestea. Recunosc, am o imunitate foarte scăzută, în ultima vreme, la răutăți, indiferență, neiubire și viruși.
Obosesc repede de mers prin deșert sufletesc, de urcat trepte care nu duc nicăieri, de bătut la porți închise și am nevoie de resuscitări dese: de vorbe bune, de zâmbete, de speranță, de visuri...
Sunt în convalescență, atât după gripă, cât și după mari mâhniri și ceva din mine- sau de-afară- parcă se opune cu înverșunare la un nou început. Dar, îndărătnică și perseverentă, chiar și-n greșeli, nu știu sau nu pot să nu încerc mereu și mereu remedii- uneori chiar dacă știu că sunt nefolositoare.
Conservatoare cum sunt, știu că trebuie să existe o rezolvare, că trebuie să existe o soluție a ecuației, un capăt de drum, de boală, de ghinion, de... ceva ...
Și, iată-mă, cum mă bat zilnic cu metehnele vechi și tentațiile neconstructive de-a afla răspunsuri, de-a avea certitudini, de-a despica firul în patru, de-a căuta sens în orice.
Mi-e greu în orice ține de inimă, în comunicarea sentimentelor și, mai ales, în ascunderea lor, când dau pe-afară, ca vinul dintr-un pahar prea plin și mă nevoiesc îndărătul pleopelor, refacând filmul al cărui scenariu aș vrea mereu să-l duc spre happy-end.
Mă simt deseori neputincioasă, învinsă, resemnată în fața evidențelor din partea celorlalte inimi dragi, dar surde la glasul inimii mele și sufăr mereu, ca și cum ar fi prima oară, deși mereu îmi promit să n-o mai fac, să mă-nvăț minte.
Tot astfel, mă înalt ca fluturii spre soare în fiecare clipă de neașteptată surpriză, mă las repede descumpănită și iluzionată de-un semn de bunăvoință, de-o confesiune pe marginea amiciției și-a lipsei de ceva mai bun și tind să cred, din nou, că lumea se mișcă spre firesc și spre sens și că e ca mine, că e cum cred eu...
Deseori firul discuțiilor îmi dezvăluie miezul lor amar, deseori am de la ceilalți nu surprize, ci confirmări dureroase, dar eu nu mă pot opri să nu sper ca netrebnica de cortină să cadă peste altfel de final...
Imi zic: ce contează că nu e ca la carte? nici nu prea pun eu preț pe șabloane, mă mulțumesc cu fondul, nu e chiar atât de importantă forma, în definitiv, eleganța e aproape o relicvă istorică, de pe vremea cavalerismului, iar eu nu sunt decât o femeie care stă într-o garsonieră... Dar, de fapt, în sufletul meu, conservatoare cum sunt, știu că pentru mine e importantă, că gesturile alea mici sunt importante, că nu pot trăi fără ele, că mai degrabă aș trăi fără altele, considerate mai importante și mai valoroase financiar de toată lumea normală...
Dar eu, care m-am hrănit cu visuri și-am crescut cu file din cărți, care sunt plămădită dintr-un aluat așa de puțin rezistent la intemperii ale vremii și-ale oamenilor, care plâng la filme pe care le-am văzut de n ori, care mă îmbolnăvesc, la propriu, în preajma oamenilor răi și îmi revin așa de greu din tot soiul de dezechilibre, eu știu că, fără acele nimicuri semnificative, povestea n-are cum să ajungă la finalul mult dorit... Oricât mi-ar plăcea mie să se-ntâmple...
Da, îmi revin greu... Din povești amare, din pereche silită să-nțeleagă neperechea, din minciuni și surprize de proporții, dintr-o banalitate de gripă care-mi dă, pe lângă simptomele specifice, insomnii și dor dumplit de răspunsuri... cât mai curând. Oricare-ar fi ele!

într-o oglindă...

Ce anume ne leagă de cei din jur? Ce ne face să-i iubim, ce ne schimbă modul de a-i vedea, ce ne face să-i vedem diferiți și speciali?
De ce, după ce legăturile sunt rupte definitiv, parcă ni se ia o pânză de pe ochi și începem să-i vedem în adevărata lor dimensiune, adeseori, parcă prea adesea și prea dureros, insignifianți...
Încep să înțeleg că numai cine iubește mult și profund poate să se simtă transformat profund de o despărțire.
Încep să înțeleg, ca și cum aș privi într-o oglindă tremurătoare, care reflectă abia acum deslușit o realitate pe care nici nu credeam c-o voi putea întrezări vreodată...
Cât de străin ni se pare cel pe care l-am crezut al nostru, cândva, pentru totdeauna... legat de jurăminte în fața oamenilor și-a lui Dumnezeu, legat de sentimente care nu au cum să se erodeze din senin... mereu se erodează din vina cuiva, din prea puțină iubire, din prea puțină...
După ce ani în șir ți-ai dedicat celuilalt viața și n-ai avut ochi pentru nimeni altcineva, realizezi că, de fapt, ai trăit într-o iluzie care n-avea nimic de-a face cu realitatea, falsă și păguboasă,  așa cum sunt toate iluziile... Că nu a fost decât prea puțină iubire, prea puțin devotament, prea puțin suflet din partea celui pentru care respirai în fiecare zi și căruia-i dedicai ultimul gând al zilei ... Prea mult n-a fost decât din partea ta... Oricum, nu suficient petru doi...
Sunt lecții amare ale vieții, lecții pe care trebuie  să le înveți și din care rezultă atât: trebuie să te iubești mai mult, pentru că, dacă nu te iubești tu, nu are cum s-o facă cineva de-ajuns vreodată. Nici mama, care lăcrimează din suflet pentru durerile tale, nici nimeni... Cu atât mai puțin vreun bărbat...
Bărbații iubesc prea puțin, prea limitat, prea pentru scurt timp.
Se plcitisesc de privirile noastre mereu dedicate lor, de chipul nostru peste care timpul  sau lacrimile vărsate din cauza lor lasă urme, de trupul nostru care li se pare prea banal la scurt timp după ce nu mai are niciun fel de taine pentru ei,  de ființa noastră - liană care tânjește să se agațe de ei...
Aleargă la altele sau , dacă în caz absolut extraodinar n-o fac, ne tolerează ca pe o povară, înstrăinându-se treptat și ireversibil de iubirea și sufletul nostru, care nu înțelege la timp și se chinuie cu niște de ce-uri nesfârșite și fără sens...
Lecțiile vieții... le învățăm pe fiecare, mai devreme- dacă avem noroc- sau mai târziu, după răni nenumărate sau umilințe nesfârșite, dar le învățăm.

Naturalia non turpia!

Recunosc, nu-mi place iarna, dar la ce să te-aștepți de la un om născut la solstițiul de vară?
Nu-mi place frigul, nu-mi place să fiu nevoită să-mi pun o sumedenie de haine groase și incomode, mi-amintește de-un aspect deloc poetic al copilăriei mele la țară.
Întruchiparea pesimismului, mama mă încotoșmănea teribil, limitându-mi întrucâtva mult dorita mobilitate. Mereu îngrozită de desele mele răceli, mă obliga să-mi pun mai multe pulovere, ba mă mai și certa permanent că nu mă îmbrac sufcient de gros în clasă-  și-atunci clasele la școala din satul în care-am învățat eu erau cam la fel de friguroase ca și clasele în care-am predat, acum doar câteva săptămâni, într-un oraș civilizat, din mileniul al treilea... Am și-acum o fotografie din clasa a doua, parcă, în care uniforma pusă peste două trei pulovere mi se pare că mă făcea să arăt ca un copil obez... și nu eram decât o fărâmă de om, cu ochii prea mari și prea triști...
Nu-mi place să-mi simt permanent picioarele înghețate, indiferent de încălțări și mi-e o frică de mor de eventualitatea unei alunecări pe gheață, care să-mi fractureze vreunul dintre oasele mele și-așa prea fragile, după cum zic doctorii :)  Încă îmi aduc aminte cu groază de o astfel de căzătură din copilărie, strașnică de altfel, când am rămas fără suflare privind cerul de deasupra, întinsă pe gheață, după o glumă proastă de-a pământului, căruia i s-a năzărit să-mi fugă de sub picioare... Zic de el, săracul, care ne rabdă!... Probabil eroarea era a picioarelor mele instabile, dar să nu divagăm, zic... :)
Nu-mi place ninsoarea decât declarativ, de circumstanță și decorativ, ca-n ilustratele de sărbători, când mă raliez omenirii normale, plesnind de sănătate și de chef de bulgăreală și zic că e musai, că să confirmăm tradiția...
În rest, m-aș cam lipsi de iarnă și de aspectele ei mai puțin poetice, decât căderea fulgilor de nea în cine știe ce peisaj desprins dintr-o filă de poveste. Și nici după bătaia cu bulgări nu mă dau în vânt, nu mi-e dor deloc de mâinile-nghețate și roșii ca niște raci, nici de luptat cu nămeții și nici la clădit oameni de zăpadă nu mă-nghesui... Copiii și nebunii spun adevărul! :)
Tot astfel, recunosc că e binevenită schimbarea subiectului, căci ne împovărase peste măsură tristele realități ale zilelor trecute: morți inutile, cinism și indiferență la nivel instituțional, nepăsarea și indolența nației, chiar și la gesturile extraordinare ale unora dintre noi, rari, ce-i drept, aceștia din urmă, rarisimi...
M-a îndurerat și m-a pus pe gânduri ce-am văzut și ce-am trăit zilele trecute, m-a mâhnit să constat la unii semeni celebra atitudine: ”să moară și capra vecinului” sau sinistra: ”las' c-așa-i trebuie!”, care ne fac atât de puțin cinste ca nație și ca specie pe suprafața planetei...
M-am retras tăcută în mine și-am stat doar cu sufletul meu de vorbă, fără să mai vreau, în unele clipe, să văd nimic... o ciudată mizantropie parcă a pus stăpânire pe mine și-am peregrinat, fără rost, printre șiruri de gânduri fără leac...  Așa că albul de-afară l-am resimțit ca un bandaj peste răni. Să le vindece sau măcar să le ascundă vederii, să le mai uităm pentru câteva clipe neprețuite...
Nu știu la ce sperăm, nici nu știu ce merităm să se schimbe, atâta timp cât nu facem mai nimic, cât ducem mai departe în suflete ranchiuna, răutatea, neiertarea, orgoliul, teama, stupidele poveri și convenționalele măști pe care ni le punem când interacționăm unii cu alții.
Până una-alta, blocați în case de atenționări meteo, de coduri de diferite culori, privim ninsoarea ca o primenire.
Pe fereastră, până și garajele hidoase, acoperite de zăpadă, par  altfel...

niște gânduri ...

Simplitatea oamenilor buni . O raritate în ziua de azi, în lumea aceasta, care devine aberantă pe zi ce trece, care se dezumanizează pe zi ce trece...
Nu știu ce ni se întâmplă, ca rasă, ca popor, ca mentalitate, nu am explicații, că nu-s vreun fel de mafalda, habar n-am, pot doar să-mi pun întrebări și să-mi fac propriile mele teorii.
Nu am explicații, repet, doar mă uit la televizor și mă bucur, pentru că mi se confirmă cele mai intime convingeri ale mele: că Dumnezeu ne pune în inimi un sâmbure de rai și ne lasă libertatea ce să facem cu el: să-l ocrotim, să-l creștem și să-l facem să rodească sau să-l stârpim, prin indiferență și nepăsare.
Mă uit la televizor, la un om simplu, un om care povestește cu naturalețe despre cum e să fii om, să-ți pese de ceilalți, să-ți crească muguri din suflet și să facă flori. Flori de generozitate, de altruism, de sănătate și de moralitate.
Mă uit la un om, la niște oameni care povestesc cum s-au hotărât să plece la drum și să salveze niște oameni care sunt la necaz, la mare necaz... Să salveze niște vieți...
Mi se par atât de firești și de sănătoși la minte și la suflet, încât aproape că simt ca și cum aș lua o gură de aer proaspăt în piept când îi văd. Mi-amintește de mama, de tata, de ai mei de-acasă, care-au fost și lângă care mi-am petrecut copilăria și mi-am scos în lume aripile, înainte de a mi le zdreli în zidurile ridicate de viață...
Am fost copil crescut cu povești și cărți, fără tehnologie, fără televizor și fără lux. Copil care se bucura de mirosul de iarbă, de flori de tei, de fluturi alergați pe uliță, de mere furate de la vecini, de lucruri simple și desuete acum. Nimic idilic, modest și banal de tot, fără privilegii, în afară de hrana de-ajuns și haine curate și modeste. Și cărți, niciodată câte-as fi vrut, unele citite de mai multe ori, ca să-mi ostoiesc nevoia de frumos sau ... nu știu de ce, oricum, atunci nu îmi puneam deloc probleme existențiale atât de complexe...
Am crescut cu ideea că e normal să fii om, să-ți fie milă, să dai fără să aștepți ceva în schimb, să întinzi mâini celor de lângă tine simplu, ca și cum ai bea un pahar cu apă...
Poate de-asta m-o fi durând așa de tare nedreptățile pe care le văd zilele astea, lipsa de reacție la nevoia de ajutor a celor care aveau nevoie?...

iminența morții...

Accidentul de avion al doctorilor plecați să salveze o viață- a unei femei foarte bolnave- l-am urmărit, ca toată România, în direct la televizor. De două zile mă încearcă o tristețe greu descriptibilă în cuvinte. Nu i-am cunoscut, evident, pe oamenii care-au murit în zăpadă, într-o noapte rece de iarnă, în creierii munților, dar m-a durut ca și când i-aș fi știut.
Gândul că au supraviețuit căderii în gol cu avionul, dar că au murit de frig mă nenorocește, la propriu. Nici nu am cuvinte să pot spune ce simt... Sunt răvășită și tristă, sunt scrârbită și îndurerată... Mă gândesc, îmi trece tot timpul prin minte ideea asta: oare ce-or fi simțit? oare la ce s-or fi gândit, oare cum o fi să știi că în câteva clipe o să mori? Oare cum o fi să te doară groaznic și să știi că nu te poate salva nimeni? Adică să fii conștient de asta, conștient că nu va veni nimeni să te ajute, că vei muri de frig, de durere... Oribil, cred... E inspăimântător numai gândul...
Iar gândul că oamenii ăia au murit din cauza unor oameni proști ori incompetenți, care nu au făcut cea ce trebuia, mă revoltă și mă face să-mi fie și mai tristă și urâtă, uneori, țara mea...
Urmăream imaginile la televizor, îl vedeam pe pilotul Adrian Iovan în zăpadă, mort, lăsat acolo de o umanitate crudă, abrutizată, cred... jeanșii albaștri ai pilotului prins între fiarele avionului... Groaznic, Doamne, Doamne!!!
Mă urmărește privirea tristă și plină de amărăciune a doctorului Radu Zamfir când își amintea totul, tot ce-o fi trăit... cuvintele lui rostite cu greutate, în care se simțea regretul că nu l-a putut salva pe Adrian Iovan, care-i cerea să-l scoată dintre fiare... Cum trebuie să fi sunat vocea aceea, Dumnezeule...
Am plâns văzând chipul acela frumos al fetei îndrăgostite de ideea că va fi doctor, al tinerei care-ar fi putut avea o viață, care-ar fi putut fi un om care salvează vieți...
Nimic personal, s-ar putea spune, dar oare cum să rămâi , la o nenorocire, cum să rămâi indiferent la ce se întâmplă cu țara asta? Știu că multă lume se lamentează azi, își dă cu părerea... mi-e silă de tot, mi-e jale că suntem așa cum suntem, ca nație, mi-e silă că avem așa conducători, că aveam atâția incompetenți printre noi, dar n-am nimic de făcut. Lacrimile mele nu rezolvă nimic, la fel ca și ale multor oameni simpli și anonimi ai acestei țări, dar, totuși, curg... Probabil ca o banală, dar adevărată formă de umanitate.