gânduri rezonabile?

Dimineață cu fulgi de nea prin geam, timizi, imaculați, să împace larma din noi și să ascundă urâțenia de peste tot.

Multă treabă în redacția noastră improvizată în cabinetul directorului, pregătirea numărului de Crăciun al revistei, agitație, sondaje de opinie, subiecte de teză. Când mi-am adus aminte să caut iarna, nu mai era, afară zâmbea soarele și brazii din curte erau făcuți de râs de verdele lor stins și nu mai știau nicio poveste.

Liliachiul bluzei mele zâmbește tuturor, secretul inimii nu-l știu decât eu:tic-tac, tic-tac...

Mă gândesc la cel mai frumos film de Crăciun din toate timpurile, It"s a wonderful life. Eroii învaţă că, de Crăciun, Dumnezeui îi răsplăteşte pe cei buni, pe cei care perseverează în bine, uneori chiar ridicol de mult, în ciuda omenirii rezonabile.

Îmi place cuvântul rezonabil deşi, mărturisesc spăşită, nu-l mai vreau în existenţa mea. Pentru că pe acest cuminte rezonabil, în vremea din urmă, îl asociez cu acceptarea în viaţa ta a acelui"nu se poate", cu acceptarea posibilităţii existenţei lui "nu se poate", lui " nu e admis".

Rezonabil înseamnă să te gândeşti la ceea ce simt alţii şi să te lasi pe tine în expectativă, în acel imponderabil şi nesfârşit "altădată", care nu va veni , poate, niciodată...

Rezonabil înseamnă a te opri înainte de a fi prea târziu, înseamnă şanse pierdute, înseamnă a te împăca tu însăţi cu ideea -deloc măgulitoare- că eşti laş şi că nu-ţi poţi permite, din această condamnabilă laşitate, să te iubeşti puţin.

Rezonabilul te condamnă pentru totdeauna să ai în viaţa ta întrebări fără răspuns şi să te gândeşti cu aceeaşi durere resemnată şi amară cum ar fi fost altfel...

Prietena mea îmi povesteşte despre inima ei lucruri nerezonabile, dar ce-i rezonabil în dragoste, în tărâmul de flacără al inimii? Cum să dau sfaturi rezonabile, cum să îmi treacă prin minte, măcar, să condamn trăiri nerezonabile, când ele aduc cu iureşul lor fericirea, sentimentul certitudinii existenţei marii iubiri, a sufletului pereche...?

Uneori mi-e ciudă pe mine şi pe fidelitatea mea îndărătnică faţă de mine însămi, faţă de o utopie tributară unei educaţii inflexibile şi absurde ca orice conformism, dar greşit, acum ştiu, dar... ce folos?...

Uneori mi-e ciudă că existenţa mea cu acte de stare civilă şi corset de principii şi oprelişti (uneori impuse doar de mine însămi) nu mi-a îngăduit să iau decizii altfel decât în limitele unei relativităţi... rezonabile.