gânduri rezonabile?

Dimineață cu fulgi de nea prin geam, timizi, imaculați, ca să împace larma din noi și să ascundă urâțenia de peste tot.

Multă treabă în redacția noastră improvizată în cabinetul directorului: pregătirea numărului de Crăciun al revistei, agitație, sondaje de opinie, subiecte de teză. Când mi-am adus aminte să caut iarna, nu mai era. Afară zâmbea soarele, iar brazii din curte erau făcuți de râs de verdele lor stins și nu mai știau nicio poveste.

Liliachiul bluzei mele zâmbește tuturor; secretul inimii nu-l știu decât eu: tic-tac, tic-tac...

Mă gândesc la cel mai frumos film de Crăciun din toate timpurile, It’s a Wonderful Life. Eroii învață că, de Crăciun, Dumnezeu îi răsplătește pe cei buni, pe cei care perseverează în bine, uneori chiar ridicol de mult, în ciuda omenirii rezonabile.

Îmi place cuvântul rezonabil, deși, mărturisesc spășită, nu-l mai vreau în existența mea. Pentru că, în ultima vreme, acest cuminte „rezonabil” îl asociez cu acceptarea în viața ta a acelui „nu se poate”, cu acceptarea posibilității existenței lui „nu se poate”, lui „nu e admis”.

Rezonabil înseamnă să te gândești la ceea ce simt alții și să te lași pe tine în expectativă, în acel imponderabil și nesfârșit „altădată”, care poate nu va veni niciodată.

Rezonabil înseamnă a te opri înainte de a fi prea târziu; înseamnă șanse pierdute; înseamnă a te împăca tu însăți cu ideea — deloc măgulitoare — că ești laș și că nu-ți poți permite, din această condamnabilă lașitate, să te iubești puțin.

Rezonabilul te condamnă pentru totdeauna să ai în viața ta întrebări fără răspuns și să te gândești, cu aceeași durere resemnată și amară, cum ar fi fost altfel…

Prietena mea îmi povestește despre inima ei lucruri nerezonabile — dar ce-i rezonabil în dragoste, în tărâmul de flacără al inimii? Cum să dau sfaturi rezonabile, cum să-mi treacă prin minte, măcar, să condamn trăiri nerezonabile, când ele aduc, cu iușul lor, fericirea, sentimentul certitudinii existenței marii iubiri, al sufletului-pereche?

Uneori mi-e ciudă pe mine și pe fidelitatea mea îndărătnică față de mine însămi, față de o utopie tributară unei educații inflexibile și absurde ca orice conformism — greșit, acum știu, dar… ce folos?

Uneori mi-e ciudă că existența mea, cu acte de stare civilă și corset de principii și opreliști (uneori impuse doar de mine însămi), nu mi-a îngăduit să iau decizii altfel decât în limitele unei relativități… rezonabile.