Mi-e dor de tata. În septembrie întotdeauna mi-e dor de tata. Mereu la fel, după ani în care îmi zâmbeşte doar din amintire, mereu la fel... De parcă ne-ar fi lăsat ieri, de parcă n-ar fi trecut atâtea zile fără să-l aud vorbind, fără să-i văd silueta discretă şi subţire prin curte, venind de la cine ştie ce treburi, mereu aceleaşi, mereu prea multe şi prea obositoare şi mereu fără să se plângă de asta.
De ceva timp îl visez, venind de undeva, de la câmp sau de foarte departe, după o lungă şi obscură absenţă, vorbindu-mi blând şi cu tristeţea pe care i-o ştiam atât de bine. Îmi povesteşte câte ceva, îmi face daruri şi eu ştiu, dimineaţa când lumina zilei îl îndepărtează din nou odată cu visul, că nu sunt singură... Simt în inima mea că pe toate le ştie de acolo de unde e şi îi simt bunătatea şi de dincolo de vieţuirea asta efemeră, ca-ntotdeauna.
În septembrie, când aerul e cald de parfumul strugurilor din faţa casei noastre, când începe şcoala, când pe mama o simt din ce în ce mai temătoare şi mai singură, când mi-amintesc zgomotele familiare ale normalităţii copilăriei mele, în septembrie mi-e dor mereu de omul bun şi enigmatic care-a fost tatăl meu.