Naturalia non turpia!

Recunosc, nu-mi place iarna, dar la ce să te-aștepți de la un om născut la solstițiul de vară?
Nu-mi place frigul, nu-mi place să fiu nevoită să-mi pun o sumedenie de haine groase și incomode, mi-amintește de-un aspect deloc poetic al copilăriei mele la țară.
Întruchiparea pesimismului, mama mă încotoșmănea teribil, limitându-mi întrucâtva mult dorita mobilitate. Mereu îngrozită de desele mele răceli, mă obliga să-mi pun mai multe pulovere, ba mă mai și certa permanent că nu mă îmbrac sufcient de gros în clasă-  și-atunci clasele la școala din satul în care-am învățat eu erau cam la fel de friguroase ca și clasele în care-am predat, acum doar câteva săptămâni, într-un oraș civilizat, din mileniul al treilea... Am și-acum o fotografie din clasa a doua, parcă, în care uniforma pusă peste două trei pulovere mi se pare că mă făcea să arăt ca un copil obez... și nu eram decât o fărâmă de om, cu ochii prea mari și prea triști...
Nu-mi place să-mi simt permanent picioarele înghețate, indiferent de încălțări și mi-e o frică de mor de eventualitatea unei alunecări pe gheață, care să-mi fractureze vreunul dintre oasele mele și-așa prea fragile, după cum zic doctorii :)  Încă îmi aduc aminte cu groază de o astfel de căzătură din copilărie, strașnică de altfel, când am rămas fără suflare privind cerul de deasupra, întinsă pe gheață, după o glumă proastă de-a pământului, căruia i s-a năzărit să-mi fugă de sub picioare... Zic de el, săracul, care ne rabdă!... Probabil eroarea era a picioarelor mele instabile, dar să nu divagăm, zic... :)
Nu-mi place ninsoarea decât declarativ, de circumstanță și decorativ, ca-n ilustratele de sărbători, când mă raliez omenirii normale, plesnind de sănătate și de chef de bulgăreală și zic că e musai, că să confirmăm tradiția...
În rest, m-aș cam lipsi de iarnă și de aspectele ei mai puțin poetice, decât căderea fulgilor de nea în cine știe ce peisaj desprins dintr-o filă de poveste. Și nici după bătaia cu bulgări nu mă dau în vânt, nu mi-e dor deloc de mâinile-nghețate și roșii ca niște raci, nici de luptat cu nămeții și nici la clădit oameni de zăpadă nu mă-nghesui... Copiii și nebunii spun adevărul! :)
Tot astfel, recunosc că e binevenită schimbarea subiectului, căci ne împovărase peste măsură tristele realități ale zilelor trecute: morți inutile, cinism și indiferență la nivel instituțional, nepăsarea și indolența nației, chiar și la gesturile extraordinare ale unora dintre noi, rari, ce-i drept, aceștia din urmă, rarisimi...
M-a îndurerat și m-a pus pe gânduri ce-am văzut și ce-am trăit zilele trecute, m-a mâhnit să constat la unii semeni celebra atitudine: ”să moară și capra vecinului” sau sinistra: ”las' c-așa-i trebuie!”, care ne fac atât de puțin cinste ca nație și ca specie pe suprafața planetei...
M-am retras tăcută în mine și-am stat doar cu sufletul meu de vorbă, fără să mai vreau, în unele clipe, să văd nimic... o ciudată mizantropie parcă a pus stăpânire pe mine și-am peregrinat, fără rost, printre șiruri de gânduri fără leac...  Așa că albul de-afară l-am resimțit ca un bandaj peste răni. Să le vindece sau măcar să le ascundă vederii, să le mai uităm pentru câteva clipe neprețuite...
Nu știu la ce sperăm, nici nu știu ce merităm să se schimbe, atâta timp cât nu facem mai nimic, cât ducem mai departe în suflete ranchiuna, răutatea, neiertarea, orgoliul, teama, stupidele poveri și convenționalele măști pe care ni le punem când interacționăm unii cu alții.
Până una-alta, blocați în case de atenționări meteo, de coduri de diferite culori, privim ninsoarea ca o primenire.
Pe fereastră, până și garajele hidoase, acoperite de zăpadă, par  altfel...

niște gânduri ...

Simplitatea oamenilor buni . O raritate în ziua de azi, în lumea aceasta, care devine aberantă pe zi ce trece, care se dezumanizează pe zi ce trece...
Nu știu ce ni se întâmplă, ca rasă, ca popor, ca mentalitate, nu am explicații, că nu-s vreun fel de mafalda, habar n-am, pot doar să-mi pun întrebări și să-mi fac propriile mele teorii.
Nu am explicații, repet, doar mă uit la televizor și mă bucur, pentru că mi se confirmă cele mai intime convingeri ale mele: că Dumnezeu ne pune în inimi un sâmbure de rai și ne lasă libertatea ce să facem cu el: să-l ocrotim, să-l creștem și să-l facem să rodească sau să-l stârpim, prin indiferență și nepăsare.
Mă uit la televizor, la un om simplu, un om care povestește cu naturalețe despre cum e să fii om, să-ți pese de ceilalți, să-ți crească muguri din suflet și să facă flori. Flori de generozitate, de altruism, de sănătate și de moralitate.
Mă uit la un om, la niște oameni care povestesc cum s-au hotărât să plece la drum și să salveze niște oameni care sunt la necaz, la mare necaz... Să salveze niște vieți...
Mi se par atât de firești și de sănătoși la minte și la suflet, încât aproape că simt ca și cum aș lua o gură de aer proaspăt în piept când îi văd. Mi-amintește de mama, de tata, de ai mei de-acasă, care-au fost și lângă care mi-am petrecut copilăria și mi-am scos în lume aripile, înainte de a mi le zdreli în zidurile ridicate de viață...
Am fost copil crescut cu povești și cărți, fără tehnologie, fără televizor și fără lux. Copil care se bucura de mirosul de iarbă, de flori de tei, de fluturi alergați pe uliță, de mere furate de la vecini, de lucruri simple și desuete acum. Nimic idilic, modest și banal de tot, fără privilegii, în afară de hrana de-ajuns și haine curate și modeste. Și cărți, niciodată câte-as fi vrut, unele citite de mai multe ori, ca să-mi ostoiesc nevoia de frumos sau ... nu știu de ce, oricum, atunci nu îmi puneam deloc probleme existențiale atât de complexe...
Am crescut cu ideea că e normal să fii om, să-ți fie milă, să dai fără să aștepți ceva în schimb, să întinzi mâini celor de lângă tine simplu, ca și cum ai bea un pahar cu apă...
Poate de-asta m-o fi durând așa de tare nedreptățile pe care le văd zilele astea, lipsa de reacție la nevoia de ajutor a celor care aveau nevoie?...

iminența morții...

Accidentul de avion al doctorilor plecați să salveze o viață- a unei femei foarte bolnave- l-am urmărit, ca toată România, în direct la televizor. De două zile mă încearcă o tristețe greu descriptibilă în cuvinte. Nu i-am cunoscut, evident, pe oamenii care-au murit în zăpadă, într-o noapte rece de iarnă, în creierii munților, dar m-a durut ca și când i-aș fi știut.
Gândul că au supraviețuit căderii în gol cu avionul, dar că au murit de frig mă nenorocește, la propriu. Nici nu am cuvinte să pot spune ce simt... Sunt răvășită și tristă, sunt scrârbită și îndurerată... Mă gândesc, îmi trece tot timpul prin minte ideea asta: oare ce-or fi simțit? oare la ce s-or fi gândit, oare cum o fi să știi că în câteva clipe o să mori? Oare cum o fi să te doară groaznic și să știi că nu te poate salva nimeni? Adică să fii conștient de asta, conștient că nu va veni nimeni să te ajute, că vei muri de frig, de durere... Oribil, cred... E inspăimântător numai gândul...
Iar gândul că oamenii ăia au murit din cauza unor oameni proști ori incompetenți, care nu au făcut cea ce trebuia, mă revoltă și mă face să-mi fie și mai tristă și urâtă, uneori, țara mea...
Urmăream imaginile la televizor, îl vedeam pe pilotul Adrian Iovan în zăpadă, mort, lăsat acolo de o umanitate crudă, abrutizată, cred... jeanșii albaștri ai pilotului prins între fiarele avionului... Groaznic, Doamne, Doamne!!!
Mă urmărește privirea tristă și plină de amărăciune a doctorului Radu Zamfir când își amintea totul, tot ce-o fi trăit... cuvintele lui rostite cu greutate, în care se simțea regretul că nu l-a putut salva pe Adrian Iovan, care-i cerea să-l scoată dintre fiare... Cum trebuie să fi sunat vocea aceea, Dumnezeule...
Am plâns văzând chipul acela frumos al fetei îndrăgostite de ideea că va fi doctor, al tinerei care-ar fi putut avea o viață, care-ar fi putut fi un om care salvează vieți...
Nimic personal, s-ar putea spune, dar oare cum să rămâi , la o nenorocire, cum să rămâi indiferent la ce se întâmplă cu țara asta? Știu că multă lume se lamentează azi, își dă cu părerea... mi-e silă de tot, mi-e jale că suntem așa cum suntem, ca nație, mi-e silă că avem așa conducători, că aveam atâția incompetenți printre noi, dar n-am nimic de făcut. Lacrimile mele nu rezolvă nimic, la fel ca și ale multor oameni simpli și anonimi ai acestei țări, dar, totuși, curg... Probabil ca o banală, dar adevărată formă de umanitate.