O dimineaţă cu ciripit de vrăbii prin fereastră, cu parfum de tei , dimineaţă răcoroasă după furtuna din noaptea care-a trecut. Dimineaţa unui sfârşit de capitol. De mâine începe o altă etapă. Mâine mă voi trezi în casa în care-am crescut , cu porumbeii şi zgomotul familiar al mamei robotind pe-afară, cu parfumul caprifoiului de la poartă, cu priveliştea trandafirilor, îngrijiţi de măicuţa mea ca pe nişte copii, colorând curtea copilăriei mele, cu verde peste tot, cu 33 de ani...

Mâine, toate întâmplările prin care-am trecut în iarna asta plină de poveri vor fi istorie, mâine trebuie să mă bucur ca-n alţi ani de ziua mea, de cadouri, de telefoanele celor ce mă iubesc, de normalitate.

Să fie ca şi cum timpul ar fi stat în loc, ca si cum tata ar intra pe poartă şi mi-ar zâmbi cu zâmbetul acela atât de rar, ca şi cum m-ar aştepta o întreagă viată plină de surprize, ca şi cum lacrimile ar fi fost doar un vis urât şi-atât...

O vrăbiuţă se dă-n spectacol în teiul din faţa blocului cenuşiu. E insistentă, stridentă, o fi supărată... Dealurile sunt albe în răcoarea dimineaţii, din pământul reavăn iese un abur abia întrevăzut, clopotele bisericii Sfinţii Împăraţi se-aud ca un reproş, e duminică şi-ar fi trebuit să fiu la biserică, din urmă dau năvală gânduri grăbite, mai sunt multe de făcut, nu ştiu cum să le ordonez azi ... Mă lupt cu inactivitatea-mi binecunoscută, mă învinge ca de obicei, o dovadă în plus că nimic nu se schimbă în relele oamenilor.

Ca o speranţă în vara de-afară, soarele îmi inundă odaia şi-mi aminteşte că nu-i chiar totul în van. Fie!