de la Freud citire :)

Citesc pe facebook, printre pps-uri și răspuns la întrebările copiilor mei, pe care-am descoperit că-i iubesc enorm și că sunt singurele ființe care mă iubesc, la rândul lor, din toată inima, fără condiții sau rezerve, un citat din Freud: ”Omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea.”
Mă opresc din ale mele, numeroase, dar fără spor în seara asta, și mă gândesc la câte visuri plăsmuim mereu și pe câți oameni credităm cu frumos sufletesc, cu bunătate, doar din nevoia noastră de a suporta mai ușor realitățile de care nu suntem mulțumiți, frustrările acumulate în ani întregi de viețuire vecină cu anormalitatea.
Tot pe fb, o campanie promovată de trupa mea de suflet, Taxi, împotriva violenței domestice, căreia, întotdeauna, îi cad victime femeile. Superbă campanie, o susțin din toată inima... asta apropo de Freud ! :) Poate pentru că unele lucruri, din viață, nu se pot uita niciodată.
Ce bine e că realitatea zilei de azi, cu toate neajunsurile ei, e limpede și frumoasă! Ce bine că visurile mele nu mai au nimic de-a face cu ideea de a suporta...
Ce alegeri bune, deși tardive, am făcut acest an! Mă felicit zi de zi, nu încetez să-mi spun zilnic: ce lucru bun ai făcut, femeie zăludă ce ești! Singurul lucru cu adevărat inteligent din aproape 10 ani de viață matură. Necesar și făcut la limita suportabilității, la limita speranței, la limită...
Merg să-mi spăl părul cu șamponul meu cu parfum de miere și să mă pregătesc pentru somn binecuvântat și fără temeri. Mulțumesc, Doamne!

1 % sare...

Sunt plină. Plină de lacrimi, plină de revoltă, plină de vorbe, plină de surpriză dureroasă și de dezamăgire. Și nu pot să dorm, evident, de tristețe și de vălmășagul gândurilor care mi se îngrămădesc în creier.
Mai ales că am nevoie multă de somn, am dormit atât de puțin, incredibil de puțin zilele acestea și am muncit mult, enorm... Și m-am risipit în  multe, și-am risipit suflet în fiecare cuvânt pe care l-am spus celor din jur și-am dat, fără rezervă, din mine, viață și adevăr. Fără să aștept în schimb prea mult, poate doar să nu-mi fie interpretat mințit sufletul și gândul.
Am mai spus-o, mereu și mereu, nu-i înțeleg pe oameni, nu înțeleg de ce, când te aștepți mai puțin, te lasă, pur și simplu cu gura căscată, de ce vor întotdeauna să te facă să te simți mizerabil, nu înțeleg de ce răstălmăcesc totul, de ce vor mereu să iasă deasupra , de ce nimic nu merge în viața mea cum trebuie...
Nu înțeleg nimic, cred că sunt o proastă colosală. Minunată și proastă!
Am obosit grozav, am obosit grozav de neiubire, de neînțelegere, de senzația că oamenilor le e teamă de mine de parc-aș avea ciumă, de blocaje în comunicare, de toate...
Am obosit grozav să simt că nu pot avea încredere în nimeni, că toate senzațiile mele că înțeleg și intuiesc corect oamenii sunt false. Ce să mai vorbim de certitudini, n-am niciuna, nu pot să am niciuna!!!
Mereu am vrut să vorbesc cu oamenii, am vrut să-i cunosc... se pare că e rău, în zodia însingurării și-a individualismului în care ne zbatem de la o vreme, e greșit... Fie! Atunci ce mai rămâne? Nu-mi mai rămân decât eu. Poate e mai bine....
Am plecat în seara asta la Den și-am văzut un film împreună, n-o mai făcusem demult: Viața lui Pi. L-am ocolit amândouă de multe ori, deși cred că și eu și ea citisem o cronică a filmului pe undeva. Ea mi-a mărturist că din teama de a nu regăsi scene zguduitoare, pe care le-a văzut în filme cu indieni, gen SLUMDOG MILLIONAIRE,  eu cred că din repulsia mea instinctivă dintotdeauna pentru matematică, sugerată cumva de denumirea filmului, deși știam sigur că n-are nicio legătură cu asta.
Nu știu, dar am văzut un film pe sufletul meu, un film imposibil de povestit, dar pe care trebuie neapărat să-l revăd. Un fel de poezie, un fel de lecție, într-un fel, o explicație și o alternativă. Un fel de evadare.
După Pi, am revenit acasă, am revenit la realitatea fără farmec și fără culoare în care trebuie să mă învârt, nesocotind minunățiile de daruri ale lui Dumnezeu revărsate cu atâta dragoste asupra mea anul acesta.
Și revolta e din cauza asta, că parcă simt cum bucuriile îmi sunt furate cu dinadinsul de cine-știe ce demon, avid de apă și de sare... de 1% sare...
Plouă. În mine albastrul se umple de lacrimi, așa cum străzile băltesc sub stropii reci, de ploaie rece, într-un oraș rece... și am decis în seara asta că merit mai mult de-atât, așa că ziua de mâine să se pregătească: n-am s-o mai las să mă trăiască ea, ci am s-o trăiesc eu, cu orice risc.
Orice va fi, nu va fi niciun gust pe care să nu-l mai fi simțit, deja, până acum...

lecții de echilibru

Despre realitatea oamenilor mari nu prea mai pot spune decât că n-o înțeleg cum funcționează sau, mai bine zis, nu-mi place de ea. Pentru că lucrurile se întâmplă altfel decât cred eu că ar fi normal. NU neg că e posibil ca problema sa fie, de fapt, la mine și nu la ea, dar mai aștept ceva confirmări ca să ajung la certitudini. Până atunci o țin pe-am mea: n-o înțeleg și pace!
Citesc pe facebook că niște oameni au fost uciși la coadă la supermarket. Împușcați! Nu vreau să aflu motivele, abandonez știrea, dar ce motive pot fi să ucizi niște oameni la coadă la supermarket?!!
Nu mai înțeleg unde s-au ascuns lucrurile simple, relațiile normale dintre oameni, proprietatea cuvintelor pe care le rostim... Nimeni nu mai crede pe nimeni, orice cuvânt îți este pus la îndoială, orice gest îți este interpretat cu suspiciune, de parcă lumea e într-o veșnică poziție de luptă, într-o defensivă ostilă și de neînțeles...
Cred că de-aia îmi plac mai mult copiii decât oamenii mari: ei nu te privesc mereu cu suspiciune, își lasă inima liberă, te acceptă și te cred când le spui cuvinte normale, fără să stea mereu să-ți pândească cine știe ce intenții ascunse, pe care tu nu le-ai avut niciodată, nici prin cap nu ți-ar fi trecut...
Am stat mult printre copii zilele acestea, mai mult decât de obicei, deși de obicei înseamnă cel puțin cinci-șase ore pe zi, cinci zile din săptămână.
Am râs cu ei, am dansat, am jucat teatru, i-am învățat ce știu, am învățat de la ei, am răbdat împreună frigul cumplit din școală, am împărțit câteva felii de cozonac și niște fursecuri, am trăit onest și-am muncit cot la cot. M-am simțit om, m-am simțit normal, m-am simțit ca-ntre prieteni, în siguranță.
Am înțeles încă o dată de ce-i iubesc: pentru că dau tot ce au cu sinceritate, că așteaptă de la tine sinceritate, că nu știu să mintă și să se prefacă, așa cum o fac oamenii mari, pentru că sunt lipsiți de răutate și de viclenie, pentru că n-au meteahna asta nenorocită de a crede că vrei, neapărat, să le faci rău.
Pentru că, după ce le-ai câștigat inima cu sinceritatea din ochii și din sufletul tău, te iubesc necondiționat și te urmează oriunde, cu încredere. Pentru că nu știu să fie ca oamenii mari și absurzi, care nu cred în nimic, chiar și în ciuda evidențelor strigătoare la cer.
Ani întregi am avut îndoieli asupra faptului că am devenit profesoară:  dacă fac ce nu trebuie, cum nu trebuie, dacă nu cumva am ales greșit un drum în care n-o să am niciodată satisfacții financiare și nici satisfacția vreunui statut social respectabil?...
În clipe ca astea înțeleg că, de fapt, n-am ales eu, ci Dumnezeu, care m-a iubit mereu, chiar dacă eu, ca nedreapta ce sunt, n-am fost în stare să înțeleg, a vrut să mă protejeze de grozăveniile din jur și m-a trimis lângă copii, care n-au cum să-mi facă rău. Și înțeleg cât trebuie să-i mulțumesc și-o fac, chiar dacă niciodată nu voi fi în stare s-o fac suficient de bine. Mulțumesc!
De la copiii mei, niște adolescenți care trăiesc, care învață, odată cu lecțiile diferitelor discipline de studiu, mai aride sau mai atractive, sentimentele din geografia inimii, învăț în fiecare zi să-mi recapăt echilibrul, greu încercat de oamenii mari și importanți, așa cum eu n-o să fiu niciodată... :)

Judecata dreaptă

Spunem mereu că nu e bine să judecăm niciodată pe nimeni, dar o facem cu toții, nu după dreapta măsură a faptelor celorlalți, ci după subiectiva măsură a gândului nostru.
Mi-a fost dat, de vreo câteva ori, să mă aflu vinovată de judecată nedreaptă a faptelor celorlalți după gândul meu înveninat vremelnic de vreo părere sau de vreo înțelegere greșită a realității, așa cum mi s-a întâmplat, de foarte multe ori, să fiu supusă judecății nedrepte a celor din jur. Și m-a durut, de fiecare dată, rău. Cu lacrimi, cu tristeți de multe zile, cu inapetență de... viață.
M-am necăjit acum câteva zile tare de nedreapta judecată a unui prieten, m-am necăjit mai ales de insistența în a nu mă crede și a-mi suspecta gesturile și vorbele și sufletul de viclenie, de lumească lașitate în a-mi recunoaște greșelile, de micime sufletească... Și asta nu pot s-o sufăr, orice-ar fi, pentru că detest minciuna aprig și înverșunat, ca una ce-am fost de-atâtea ori victima minciunilor, care mi-au clătinat temelia lumii...
Azi, Dumnezeu mi-a arătat încă o dată că mă iubește, căci a făcut ca lucrurile să se aranjeze în așa fel, încât să se dovedească adevărul spuselor și-al sufletului meu, fără ca eu să mișc nici măcar un deget în sensul ăsta.În cascadă, chiar în fața ochilor mei...  Providența! :)
Dar, ciudat, cum simt că întâmplarea de azi n-a șters nimic din dezamăgirea pe care-am simțit-o când am înțeles că nici pentru oamenii cei mai dragi și cei mai aproape de sufletul meu, cuvântul meu nu e de-ajuns. Mai ales atunci când oamenii aceia mă cunosc cel mai bine, când știu că nu le-aș putea face niciodată vreun rău, cel puțin nu conștient, cu voie...
Și n-am putut să nu mă gândesc și azi, ca și atunci, că neîncrederea vine din egoism și trufie, căci numai ele te împiedică să vezi limpede cu inima și adevărul celuilalt, nu doar adevărul tău... Și, da, poate c-am judecat iar după dreptatea inimii mele, poate c-am așteptat iar de la ceilalți ceea ce eu știu că pot da...
Am constatat, în vremea din urmă, că toate le pot ierta, căci nimic nu e de neiertat pe lume. Cu atât mai mult oamenilor pe care-i iubim și-i apreciem necondiționat, în ciuda faptului că ni i-am dori mai puțin încrâncenați și categorici, mai puțin orgolioși și inflexibili... Dar asta-i, deja, altă poveste, poate inutil de gândit la ea.
Ziua de vineri se duce ușor, așa cum se duc și toate ale ei: surprize neplăcute, dezvăluiri inutile, orgolii, mâhniri și iertări... Se duc toate, se lasă liniștea și gândurile se spală de toată povara.
Dar  urmele cuielor rămân, vii și dureroase ca și rănile înseși...

Dor de ducă...

 Duminică frumoasă, multă treabă, dar lipsă de chef. Un dor nebun de ducă, prin soare, să respir aerul toamnei și să mă bucur de soare. N-am mai scăpat demult din colivie și fărâma din aripi care mi-a mai rămas își cere drepturile... :) Prea multe lucruri de făcut, prea multă maculatură, prea multe inutilități, în fond, pentru că nimic din ce nu te face fericit nu este chiar atât de util precum pare.
Visez la un moment doar pentru sufletul meu, la o vreme de răgaz în care să las baltă obligațiile profesionale și să fac doar ce-mi place: să citesc din mulțimea de cărți care mă așteaptă să le fac dreptate si să le strecor în suflet, să plec departe de oraș și să-mi umplu retina cu minunăția de culori ale toamnei pe sfârșite, să mă bucur de lucruri simple și mici, fără rezervă... pentru că merit.
După ani de stat la colț și interzis de la toate, merit să zâmbesc cu gura până la urechi și să nu dau dreptul nimănui să mă supere.
Seara trecută am stat cu prietena și sora mea la povești și dulciurele și mi-am dat seama cât timp a trecut de când n-am mai făcut ceva fără stres, fără grija permanentă că nu am timp, că mai sunt atâtea de rezolvat și nu reușesc să mă împart în n direcții, să pot fi în mai multe locuri deodată.
Am obosit să fac lucruri pentru alții, fără să primesc în schimb liniștea pe care-o doresc. Nu, nu  recunoștința sau mulțumirea, căci am învățat că oamenii nu mulțumesc decât arareori, majoritatea consideră că li se cuvine ceea ce faci pentru ei, ci măcar lipsa de ranchiună. Răutatea gratuită, zavistia, incapacitatea de a-ți cunoaște lungul nasului, ciuda nesănătoasă că altul e mai bun decât tine mi se par mie revoltătoare.
Vineri am stat la serviciu 10 ore, deși era ziua mea liberă, pe care puteam s-o petrec în pat, citind sau uitându-ma la un film sau... orice altceva pentru a-mi crește la loc aripile mele avariate de accidentele viețuirii... Și în toate zilele săptămânii trecute, de altfel, am stat ore-n șir peste program, în condițiile în care alții rup ușa chiar și cu câteva minute înainte să li se termine programul, dar am făcut-o conștient, deliberat și în slujba unui scop care nu are nimic de-a face cu egoismul și individualismul îngust,ci pentru alții. Iar vineri am văzut pe fețele câtorva colege doar invidie și răutate, deși nu le-am cerut și nu le-am spus nimic, ba chiar le-am felicitat pentru puținul pe care se împăunau că l-au făcut.
M-am confesat, ca de obicei, celor câțiva oameni dragi din viața mea, mi-am arătat stupefacția și amărăciunea, contrariată de fiecare dată că nu le-am făcut niciun rău oamenilor acelora, poate doar că exist și gândesc și ... am continuat cu ale mele, cele ce trebuiau făcute...
Azi cineva mi-a confirmat, încă o dată, că unii oameni nu pot accepta, pur și simplu, că sunt slab pregățiți. Situația particulară în cauza nici nu contează prea mult, dar, din ingrata poziție temporară în care mă aflu profesional, a trebuit să le răspund ceea ce cred, încercând să nu-i rănesc, dar fără să pot accepta nici că albul e negru și că un lucru făcut rău trebuie lăsat așa cum este. Răspunsul: resentimentele fățișe și bosumflarea vizibilă, de parcă aș fi eu de vină pentru erorile lor. Da, da, știu: nu mă mai fac mare odată!
Așa-i, așa-i, sunt vinovată, recunosc:  și mie mi-e greu de trăit cu mine, darmite altcuiva! :)
Așa că... mi-am descărcat aici sacul, ca să pot merge mai departe, cum știu că trebuie s-o fac.
E soare și frumos tare afară, în această zi minunată de noiembrie. Acoperișurile roșii și anoste ale blocurilor pe care le zăresc de pe fereastra mea se profilează pe un cer incredibil de albastru și de senin, de parcă Dumnezeu ne îngăduie să-l privim în ochi... Am pe masă un teanc de hârtii și în suflet dor de ducă și de frumos, și de bine, și de foșnet de frunze și de oameni altfel...
Să pun de-o cafea și ... să purcedem la treabă, zic!

Și a fost o zi frumoasă, o zi bună, o zi în care-am iubit și-am zâmbit, în care-am trăit cu inima plină, în care mi-am făcut meseria așa cum știu eu mai bine, pentru care îți mulțumesc, Doamne!

Am multe binecuvântări: fac ce-mi place, mă iubesc elevii mei și mă ascultă uneori cu un respect de care mă rușinez...

Zilnic mă văd în privirile lor mai frumoasă și mai importantă decât m-am considerat eu vreodată, pot vorbi despre Blaga și despre portretul lui Ștefan cel Mare, pot citi și învăța și pe alții să citească poezie,  mă pot juca în 50 de minute cum vreau cu vorbele, ca să mă ajute să transmit bucăți de suflet, pot face un fel de minuni cu suflete tinere și frumoase, în care vor înflori trandafiri un pic și datorită mie, respir aproape-n fiecare zi în preajma celui mai bun și drag om din lume... nu-i așa că sunt un om fericit?

Și a fost o zi frumoasă, o zi în care inima mea a-ntinerit dis-de-dimineață și-a uitat de tristeți și de toamnă, a râs alături de copii și-a aplaudat realizările și emoțiile lor când și-au prezentat proiectele făcute cu trudă și cu grijă...

Când pui pasiune și suflet în ceea ce faci, nu se poate să nu-i contaminezi și pe alții. Când iubești cu toată ființa ta și vorbești cu Dumnezeu ca și cu un prieten, nu se poate să nu-ți șteargă lacrimile și să-ți dea din nou bucuria, încrederea, starea de bine. Mulțumesc!

Umbrela

Plouă. Bacovian, cică, dar nu-i dau voie cuvântului să mă inunde, nu de alta, dar s-a banalizat într-atât și redundanta mea stare bacoviană, încât am chef de un pic de variație... măcar stilistică.
M-am întors acasă prin ploaie, care m-a surprins, în ciuda avertismentelor meteorologilor, pe care le-am ascultat dimineată, în timp ce-mi beam cafeaua, zăbovind ca de obicei în fața șifonierului ticsit, veșnic nemulțumită că nu știu cu ce să mă îmbrac... E mai complicat la noi, femeile, niciodată parcă n-avem haine de-ajuns, niciodată  nu știm cum să le punem ca să nu ne mai pară aceleași...
Evident, ca întotdeauna, n-am avut umbrelă, deși mi-am cumpărat sau am primit zeci de umbrele și le-am pierdut/rătăcit/uitat? invariabil, pe toate...
O iau eroic pe jos, căci, în definitiv, nu plouă atât de rău și stau rușinos de aproape de școală, încât nu mai vreau să văd iar figura contrariată a taximetriștilor cărora, când le spun unde să mă lase, parcă le par, dintr-o dată, extrateresrtă. Și, în definitiv, n-am chef nici de taximetriști, nici de nimic, pentru că am stat peste nouă ore la școală, am ascultat zeci de copii și-am făcut panouri cu U.E.... Uuuuuh!!! Să facem câțiva pași, zic!
Zic, dar afară bălțile din trotuarul denivelat  îmi distrug iremediabil cei mai comozi și mai dragi pantofi, rochița mea e cam prea scurtă și nasul îmi curge, semn că e totuși toamnă gri...
Nu-i bai, în drum spre casă intru plouată într-o dugheană și întreb vânzătoarea dacă are vreo umbrelă, sigură de răspunsul negativ, căci, nu-i așa, pe ploaie în niciun magazin nu se mai găsesc umbrele...
Supriză!!! ”Avem, poftiți de v-alegeți!”, zice vânzătoarea plictisită și privindu-mi superior suvițele ude și dizgrațioase... Mă răzbun și fac altfel decât de obicei, adică nu mai iau, la nimereală, primul produs din raft, ci caut printre cele câteva umbrele made în China, care mai de care mai proaste și mai sinistre, negre sau negre cu gri și maro... bârrrrr!!!! și găsesc minunea: o umbrelă albastră, cu multe fețe zâmbitoare, luminoase, gaaaaalbene ca un pui de găină abia ieșit din găoace...
O plătesc, încântată, mai cumpăr și un lac de unghii albastru și inutil, probabil, pentru că nu-l voi încerca decât în seara asta și sigur nu-l voi purta decât poate mâine și ies biruitoare afară, în ploaia pe care-o sfidez cu zecile de smiley faces  de pe umbrela mea deschisă, să mă ferească de stropii reci și de tot.
Poftim de mai îndrăznește, maestre, să mă contaminezi cu ceva atmosferă de plumb!

restituire?

Azi a fost o zi frumoasă. Pentru că am descoperit în mine, printre atâtea dezamăgiri și lacrimi câte-am strâns zilele trecute, că am puterea să mă adun și să accept viața așa cum este, cu neîmplinirile și tristețile ei...

Că sunt tot la fel, că nu mai e o nenorocire faptul că vin seară de seară acasă singură și ușa nu se mai deschide să primească pe nimeni sau că nu-mi sună telefonul, așa cum am simțit săptămânile din urmă...

Azi am văzut că mai pot face ceea ce trebuie, că mai am  puterea să fac lucruri simple, fără să simt că n-au niciun rost: să corectez lucrări, să fac ordine prin casă, să ascult muzică, să merg la cumpărături, să gătesc și chiar să mănânc singură, fără să simt că asta e un efort și fără să mai sufăr atât din cauza oamenilor și a sentimentelor sau lipsei lor de sentimente...

Oricum, fiecare în viață facem alegeri și ni le asumăm, precum ne asumăm și consecințele lor.

Știu demult că fiecare om pe care-l cunoaștem și-l vrem în viața noastră într-un fel sau altul are dreptul să nu ne iubească și să nu ne vrea, oricât de mult l-am iubi și l-am prețui noi. Și știu că nimic nu ne poate opri să-i iubim la fel de mult, să le acceptăm alegerile, oricare-ar fi ele. Pentru că de sentimentele noastre nu e nimeni, absolut nimeni răspunzător, decât numai noi și trebuie să ne purtăm eșecurile cu demnitate.

Chiar dacă ne doare, chiar dacă orgoliul nostru rănit ne strânge ca o cămașă prea strâmtă...

Și se poate respira și în ciuda acestei dureri, chiar dacă mai greu, printre noduri...

Azi a fost o zi frumoasă, pentru că mi-am reamintit că tot CEEA CE PORT ÎN SUFLET e o bucurie, nu o povară. Și n-am de ce să nu mă bucur, pentru că iubirea e o binecuvântare, niciodată o damnare.

Mă supără nedreptatea. Mă necăjește nedreptatea îndreptată asupra oamenilor pe care-i iubește sufletul meu, poate mai abitir decât nedreptatea care mi se face mie, căci eu am mereu o mângâiere în rugăciune, niciodată nu m-a dezamăgit.
Mă necăjește răutatea îndreptată asupra alor mei, mă înlăcrimează lacrimile mamei, împovărată și-așa de atâtea greutăți și de grija mea, mă dor și mă revoltă lacrimile prietenei mele, epuizată de-atâtea responsabilități câte le poartă singură... Îmi vine să mă războiesc singură cu toată răutatea lumii, cu toată nedreptatea care aduce lacrimi în ochi și suferință și amărăciune... Evident că nu pot. Evident că știu că n-am nicio șansă să-i dovedesc: sunt prea mulți și prea răi, iar eu prea sfioasă și prea singură în asta.

I can't stop loving... you

Atâta risipire în aurul frunzelor ultimelor zile luminoase de toamna, atâta risipire în aerul foșnind mătăsos în zvon de frunze care cad, atâta risipire în lume și-n suflet!...

 De ce iubim întotdeauna pe cine nu ne iubește? De ce alegem mereu pe cine nu ne poate alege, de ce dorim să ne dăruim dragostea și preaplinul inimii cui nu ne vrea și nu are nevoie de noi?

Nici târziul din noaptea aceasta de singurătate, nici remediile obișnuite de rugăciune și vers nu ajută , nu aduc răspunsul acestor întrebări inutile și chinuitoare prin redundanța lor... De atâta timp!...

Nu știu de ce ni se întâmplă în viață minuni schioape, care ne aduc suferințe și sfâșieri perpetue, nu știu de ce inima niciodată nu face ce trebuie, de ce pornirile ei sunt mereu anapoda și câș... Nu știu, așa cum nu știu să-mi împac neostoita nevoie de visuri și de evadare din realitatea care doare al naibii...

Cum poate un om să se tot dăruiască mereu, inutil, risipindu-se în fiecare zâmbet, în fiecare privire, în fiecare respirație către alți ochi care nu-l văd, către alt suflet care nu-l iubește, nu-l apreciază, către altă inimă care nu-l vrea? Cum nu învață inima nimic, în ciuda atâtor răni din care-a ieșit ferfenițită și înfrântă?

E un miracol inima, un miracol absurd și barbar, oameni buni și cu minți, un miracol insuportabil și dăunător, o atrocitate pe care-o purtăm în piept neputincioși!

Cum să mă dezbăr de tine, povară haină, implacabilă și insurgentă? Cum să fiu, de mâine, un om nou, ca restul omenirii civilizate și rezonabile, pe care-o invidiez, în unele clipe, cum nu și-ar putea nimeni închipui?

Cred că-ți trebuie o abilitate specială, cu care, fără-ndoială că trebuie să te naști, ca să poți să-ți disciplinezi ceea ce s-a demonstrat, mai nou, că nu e doar un mușchi.

O abilitate specială care, precum odinioară-n povești, te făcea din slab puternic, din mârțoaga răpciugită armăsar înaripat... pe care, recunosc spășită, cu umilința umerilor înfrânți și a frunții plecate, că n-am aflat-o nicăieri, oricât de silnic m-am nevoit...

Bătătorită de-atâta indiferență și de-atâta răceală, rănită de-atâtea vorbe tăioase și reci, îngenuncheată de-atâta încrâncenare și răutate, inima mea își așteaptă exmatricularea din geografia ființei ostenite de-atâta ”nu”...