”Fiți atenți la baobabi!”

Jurnal de front

Te trezești dimineața și zâmbești, recunoscătoare, soarelui care se întrevede printre nori, atât de dorit după atâtea zile ploioase. Mulțumești, în gând, lui Dumnezeu pentru lumina zilei și binecuvântarea unei noi deșteptări din somn, deschizi ușa balconului să intre aerul proaspăt al celor 6,50 ceasuri ale dimineții și pornești spre ziua care vine, disciplinându-ți inima, căci nu e potrivit să bată cu puterea asta -în definitiv, are-n buzunare 43 de solsțiții de vară! 

Ziua alunecă încet spre tot felul de provocări, îți vine pe alocuri să sufli-n pumni și să te iei la trântă cu toate felurile de gusturi: al vorbelor ieșite ca turturelele speriate de ciori, al gândurilor pe cicatrici, ca niște roți de car pe drumuri mocirloase, al  mugurilor care nu s-au mai făcut flori. 
Te căznești  să nu cazi din nădejde și din punțile dinspre inimă spre alte inimi, să înalți și cele mai ciunte visuri și să hrănești și cele mai anemice bucurii, ca să se facă mari, maaaaari cât ... roata cașului pe care l-a scăpat corbul în gura flămândă a vulpii...  

Cred că așa te pregătești să închei prima zi din restul celor în care n-ar mai trebui să existe memorie. 

Un singur gând, de la Paler: ”Uneori dacă aș putea să-mi amputez o parte a memoriei, cum îți amputezi un deget cangrenat, aș face-o.”

”Toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții”

În preajma comemorării lui Eminescu,  reflectezi cu tristețe la acest destin care s-a mistuit atât de rapid într-un foc parcă nelumesc, al propriei genialități. 

Destin este neologismul corespunzător la noi ideii de soartă, de forță supranaturală despre care se crede că hotărăște în mod irevocabil ce se petrece în viața omului. E un cuvânt pe care l-am împrumutat din limba franceză, care ni s-a părut, probabil, mai elegant decât cel de origine, de la strămoșii latini, sortis, poate mai potrivit nouă, mai ales având în vocabular și expresiile populare ”a arunca soții” sau ”a trage la sorți”, care presupun intervenția hazardului într-un mod vizibil, practic chiar.  

Credința în soartă nu ține neapărat de un fatalism specific exclusiv românului, ci este o atitudine universal valabilă, care ține de gândirea  magico-simbolică, indicând  dependența văzutului de nevăzut. 

Manifestarea românească a acestei credințe comportă însă câteva aspecte interesante, căci prin expresia „așa i-a fost soarta” românul reacționează în fața inexplicabilului morții năpraznice, a ceea ce nu poate nici înțelege și nici stăpâni, dar trebuie să accepte. 

E admirabil cum, socotit neinstruit, țăranul român a știut, instinctiv, că există ordine superioară în univers, iar acceptarea, deși mai totdeauna dureroasă, este singura cale de a merge mai departe pe un drum al vieții nu de puține ori foarte accidentat. Socotea asta datorie și lege, în fața nenorocirii se mângâia cum putea, timp rămas de oblojit rănile era puțin, căci grija vitelor, a unei case adeseori plină de copii sau lucrul pământului nu așteptau.

Sorții îi era rezervată și găsirea partenerului de cuplu, numit în tradiția populară „cel sortit”, la fel cum și consecințele alegerii erau puse tot pe seama aceleiași sorți, mai galantoană ori mai cărpănoasă. Cum în lumea țărănească oamenii anevoie se despărțeau, însoțirile fiind de cele mai multe ori pentru tot restul vieții, în cazul în care alegerea nu fusese prea fericită, cei doi se nevoiau unul cu altul, năduful rămânând a fi vărsat tot pe soarta cea rea, căci pe cine altcineva ar mai fi putut da vina? Și, oricum, la ce bun?    

Nu ne miră că, având origini țărănești și trăind în paradigma unui veac romantic și superstițios, tot în aceeași cheie a culpabilizării sorții gândeau și eroii celei mai celebre povești de dragoste din literatura  noastră: Mihai Eminescu și Veronica Micle. 

Fatalist din fire, Eminescu se considera pe sine ”unul din oamenii cei mai nenorociți din lume”, neiubit de nimeni afară de Veronica, ducând o viață „deșartă de bucurii”, în care se culpabiliza că ar fi atras-o,  ca într-un ”cerc fatal”, și pe aceasta. Iubind-o și fiind, la rându-i, iubit de Veronica, Eminescu era convins că a atras în mod ineluctabil și asupra ei ”ura cu care oamenii îl onorează”. Istoria ne-a demonstrat că a și avut dreptate! 

Deseori în scrisori poetul asociază ”nimicniciei” sale un destin orb și vrăjmaș, ba altădată, cu un umor amar, atribuie agravarea unor suferințe fizice, în care se pare că se afla când a creat Luceafărul, unui destin hristic, de eternă suferință: ”Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patemilor lui m-a dat din friguri în junghi.” 

Imposibilitatea de a fi împreună cu iubita, Eminescu o punea - cum altfel? - tot pe seama sorții neprielnice: ”fatalitatea că mi-i atât de dragă și atât de scumpă și totuși nu pot fi lângă ea.”

Veronica, fire neliniștită, ”presimțea deseori nenorociri”.  ”Superstiţioasă şi fatalistă după cum mă ştii ” îi scria ea poetului,  ”scrisorile tale sunt singurele, când tu nu eşti de faţă, care mă mai asigură şi mă mai liniştesc.”  Deloc surprinzător, dacă luăm în considerare viziunea ei despre viitor: ”câtă vreme mai ești susceptibil de o bucurie, te poți aștepta la cea mai mare durere.” 

Căzând în capcana de a o socoti pe acestă femeie inferioară lui Eminescu, mulți nu au putut găsi explicația cum oameni atât de diferiți ca fire și ca inteligență au putut fi într-un mod atât de fatal marcați de o  pasiune erotică? Poate că, de fapt, n-au fost chiar atât de esențial diferiți?! 

Recitindu-le corespondența, nu poți să înțelegi povestea lor de iubire doar raportându-te la circumstanțele istorice și la unele sincope de comunicare, fără a nu atribui și oarecărei fatalități un rol însemnat. În scrisori găsești, pe lângă efuziunile amoroase ori acuzele lipsurilor materiale, și suspiciunile, frământările din gelozie ori a intervenției unor terțe persoane. Deloc străine oricărui cuplu oarecare, dar care probează, prin deznodământul poveștii, preexistența convingerii amândurora că sunt sortiți unui „amor trist și nefericit”.

Doar adversitățile unui destin crud, ajutat de cerbicia poetului, au împiedicat-o pe Veronica de a-i fi de prea mult folos lui Eminescu în timpul bolii, astfel că poetul moare singur, iar la înmormântare este însoțit doar de la distanță de îndoliata lui iubită, nevoită să se ascundă de oprobiul public.  

Gestul ei fatal, din noaptea de 3 august 1889, când, disperată și obosită de a se târî prin lume fără omul pe care l-a iubit, înghite arsenicul ce-o va duce spre Eminescu în eternitate, e poate și el circumscris unei aruncări de sorți nefaste care i-a urmărit, oferindu-le, cum spunea Veronica, doar ”fericirile care nu te fericesc”. 

Destinul orb îi alege, poate, pe unii oameni cu o putere de a iubi care împinge existența la marginile riscante ale nebuniei, dar ei sunt cei care transformă a trăi în a te dedica unei ființe pe de-a-ntregul, uneori până la lepădarea de propriul sine. 

În căutarea unei fericiri iluzorii, pun toată energia unei devoratoare pasiuni, pentru că sunt convinși că răsplata așteptată e pe măsură: inima celuilalt, fericirea visată. Și fericirea e un țel așa de înalt și de firesc zidit în sâmburele de duh ascuns în ființa noastră, încât trece dincolo de ceea ce rațiunea acceptă ca rezonabil ori firesc. 

E un fel de circumstanță atenuantă a acestor oameni care trăiesc la limitele imposibilului, sfidând convențiile și condiționările de tot felul, care se încăpățânează să se agațe cu degetele de himera unui vis, fără a-i mai da drumul niciodată, chiar și când prăbușirea e ineluctabilă. După unii, aceștia sunt eroii. După alții, doar ratații - depinde de perspectivă...

Cei care năzuiesc spre un cer pe care majoritatea îl abandonează, din pricina asperităților și sinuozităților drumului până la el, acceptă riscul să nu-l atingă niciodată, căci nu garantează nimeni reușita în materie de fericire sau de... ceruri. 

E un dat, parcă de la începuturile lumii ”Căci scris a fost ca viaţa ta /De doru-i să nu-ncapă,/ Căci te-a cuprins asemenea/ Lianelor din apă.”, dar care nu poate deveni realitate decât dacă nu i te împotrivești. 

Probabil de aceea Veronica s-a încrezut în vedenia din fântână, ca oarecând Narcis, plătind prețul unor sorți răi, atât ei, cât și Eminului ei iubit...  Astăzi, asemenea credințe socotite iraționale, ridiculizate și aspru pedepsite, mai rău ca blasfemia din vremea închiziției, ori gestul Veronicăi ar deveni subiect de știri, disecat cu mefiența caracteristică unei lumi fără iluzii și fără naivități. Dar, cine poate afirma că știe adevărul? Și cine poate să-și asume riscul de a arunca, primul, piatra? 

Zahn-seide

Nu știu câți dintre noi cunoaștem bine limba germană, ba cei mai mulți habar n-avem de ea, așa că o să menționez de la început că termenul zahn-seide înseamnă mătase de dinți. E o structură elegantă pentru ceea ce noi numim banal ață dentară, denumire pasămite aleasă pentru anumite calități ale mătăsii: subțirime, finețe, continuitate a firului, cât și rezistență, pentru a o face utilă spațiilor extrem de înguste dintre dinți. 

La o simplă căutare pe internet, aflăm că utilizarea mătăsii pentru igiena dentară i se datorează dentistului american de origine iudaică, Levi Spear Parmly, din New Orleans, considerat inventatorul prozaicei ațe dentare. 

Nu vom cădea însă în capcana explicațiilor acestei invenții atât de utile, dar atât de insipide ca subiect, ci vom profita să ne legăm cu firul de mătase de alte realități mai aspre și mai puțin nobile, dar nu și mai puțin rezistente din existența noastră cotidiană. 

Și, pentru că tot vorbim despre ... fire, înnodăm firul vorbelor de azi de cel dintr-o postare anterioară, în care schițam în fuga condeiului câteva rânduri despre rolul gurii omenești. Înțelegem astăzi să ne revendicam superioritatea în fața animalelor tocmai prin faptul că gura este indispensabilă nu doar hrănirii, ci rostirii cuvântului, marca de recunoaștere a existenței noastre raționale. 

Cuvântul face pe om rudă a lui Dumnezeu, Cuvântul de la început, prin care, așa cum zice Scriptura, ”toate s-au făcut ; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.”( Ioan 1, 3) și a fost dat în dar omului de către Creatorul lui pentru a pune ”nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului”, cum aflăm din cartea Facerii (Facere 2, 20) și pentru a da slavă lui Dumnezeu, după cum spune psalmistul: ”Lauda Domnului va grăi gura mea şi să binecuvinteze tot trupul numele cel sfânt al Lui, în veac şi în veacul veacului.”( Psalm 144, 21). 

Gura ne este, prin urmare, motiv de mare fală, pentru că, prin glasul și cuvântul ei, omul se poate înălța și se poate mântui. Însă, în aceeași măsură, tot gura îl poate pierde pe om, prin cuvintele lui omul putându-se  face de rușine cel mai lesne, căci  ”din prisosul inimii grăieşte gura.”(Matei 12, 34), cum spune însuși Hristos. Primul om, Adam, s-a alungat din rai nu când a păcătuit, ci când s-a ascuns și a mințit; în locul recunoașterii greșelii, a dat vina pe femeie, iar femeia pe șarpe... Si se pare că n-a învățat nimic, cu această meteahnă rămânând până astăzi, dând mereu vina pe altcineva pentru slăbiciunile sale! Cum spune proverbul: năravul din copilărie n-are leac nici pe vecie! 

Deseori, graiurile gurii ies la lumină zdrențuite de dinții întunericului din om: strâmbe, rele, mincinoase și, în asemenea hal pervertite, mușcă din inima celuilalt - fratele, pe care i s-a dat poruncă să-l iubească, să-l îmbrățișeze ori, dacă nu poate, măcar să-l rabde. 

Pandemia recentă, cu regulile ei sterpe de distanțare ”socială”, a picat mănușă  pe neputințele omului de a-și îmbrățișa fratele de același neam și, uneori, chiar de același sânge. În numele ”protecției” s-a certificat și s-a justificat o impotență de care, în suflete, lumea este virusată în mod fatal demult, încât  distanța fizică n-a fost decât un semn al realei prăpastii emoționale.  

Acum, de la distanța regulamentară (citește: din fața tastaturii laptopului sau a telefonului mobil!), omul practică fără preget, rezerve sau măsură mușcătura cea de obște, prelingându-i-se, printre buzele otrăvite de veninul imprecației sau al invectivei insalubre, sângele neomeniei, neprieteniei, invidiei și vrajbei celei de toate zilele. 

Satisfăcut că l-a ”taxat” pe celălalt, cu care se află cumva prin arbitrariul circumstanțelor într-o adversitate oarecare, savurează gustul deșănțatelor vocabule emise în spațiul public,  spre reducerea la tăcere, umilirea sau anihilarea celuilalt. Ticluite în cămara minții înnegrite de resentimente și pizmă îl murdăresc pe ”dușman” așa de tare, încât, cum spune vorba din popor, nici toate apele din lume să nu-l mai spele.  

Dinții vrajbei sociale se ascut progresiv, sunt din ce în ce mai tăioși, anomalia cuvântului de la periferia limbajului devine obișnuință, ne lovim de ea zilnic pe facebook,  la televizor sau aiurea - transformată în slogan electoral și în mijloc de a-ți demoniza adversarul politic.  Este binecunoscut fenomenul halucinant al ultimilor ani, expresie a indigenței intelectuale și morale a unei societăți care nu găsește nimic mai bun decât să se coalizeze pentru a-și exprima nemultumirile în jurul unor  cuvinte extrase din rezerva fetidă a scabrosului, cu care defilează mândri, nevoie mare, ca și cum ar fi un titlu de bravură. Au căzut în această capcană nu doar „talpa țării”, fără pretențiile reflecției îndelungate, ci și fețe mai „crăiești”, cu statut de formator de opinie, personalități stindard ale mișcărilor și orientărilor ”rezistente” cu grătar. 

O infinită deversare de obscenități și de neghiobie devine cutumă și între cunoștințe, și între prieteni și în familii, ni se strecoară între noi și ia locul, găsit gol, al vorbelor de mătase, al cuvintelor ”cu mănuși”, al observației juste. Ne deprindem treptat să trăim cu anomalia, să n-o mai sancționăm, s-o acceptăm și s-o considerăm normală, în pandemia ignobilă a autosuficienței trufașe și oarbe. 

Civilizația înseamnă mătase, înseamnă iscusința creării de legături între lumi, de aducere a misterului  aproape, alianță și cooperare, chestiuni de finețe și diplomație. 

Mătasea politeții, eleganței și mângâierii foșnitoare, care se ascunde într-un cuvânt, poate câștiga inimi, poate clădi punți, poate fărâma zăvoare și poate, la fel de bine, igieniza... gura.

În lipsa ei rămânem numai dinți feroce, care sfâșie. 

Să reiterăm instinctul atavic, dovedit din antichitate ca generator al atâtor orori și anulări ale drepturilor - Homo homini lupus -  într-o societate și așa derutată și dezbinată, oare nu e sinonim cu reactualizarea unei paradigme falimentare? 

Capcana baciului moldovean și a bâtei ... în balta publică

Recursul la mituri ca elemente de rezistență ale unei culturi este un act de sanitate și de igienă cognitivă. Și colectivă. Protejarea acestora este obligatorie în vremuri de răstriște, de pandemie morală și intelectuală. Am zice mai necesară decât protejarea prin scutul măștii chinezești pentru viruși vremelnici, căci virușii sunt, până la urmă, neutralizați în mod natural de către imunitatea organismelor sănătoase, care luptă pentru supraviețuire, pe când valorile identitare rezistă numai dacă sunt asumate, perpetuate și apărate conștient de către o comunitate etnică. Pentru că ele conferă identitate, asigură memorie colectivă și orientare stilistică performantă. 

Cum în matricea stilistică a românilor, ca și a altor popoare latine sau balcanice, predomină stilul cultural afectiv, sunt potențate valorile tradiționalismului și ale credinței religioase, valori individuale puternice și extrem de rezistente, tocmai acestea sunt cel mai puternic amenințate în contextul atât de controversatelor tendințe de uniformizare, aduse pregnant în discuție în ultima vreme.  

Miturile naționale au făcut obiectul unor studii de excepție ale unor mari personalități pe care le-a avut cultura română - amintesc doar câteva nume: Alexandru Odobescu, George Călinescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt. Unul dintre ele, prezent în splendida baladă Miorița, și-a câștigat un statut privilegiat. Situată de Călinescu între miturile reprezentative ale neamului, care consacră un mod de existență pastorală și un profil spiritual românesc súi-géneris,  a făcut obiectul unor splendide analize și interpretări. S-au scos la iveală frumusețea stilistică și bogăția de semnificații deosebită, în special în ceea ce privește condiția neobișnuită și tragic enigmatică a eroului, reprezentativ pentru capacitatea de transfigurare a condiției umane de care dă dovadă poporul român. Un sens mai înalt decât paradigma obișnuită, care dovedește o timpurie conștiință a sufletului nemuritor și a unei existențe care transcende efemera viețuire în trup.

Consacrându-i valoarea și îngrijindu-se de a-i asigura rezistența peste timp, programa școlară a inclus textul acesta atât de frumos în manuale, nu pentru o superficială memorare de versuri populare, ci spre cunoaștere, studiu, înțelegere și voită neuitare în mințile și în conștiințele viitorilor adulți, cetățeni și patrioți. Și, mai întâi de toate, români, o nuanță extrem de necesar de a fi punctată. 

Este modul prin care operează școala românească, atât de blamat astăzi de cei care n-au prea iubit această instituție esențială, pe care se grăbesc s-o defăimeze, uitând că îi datorează extrem de mult. 

Este și modul prin care instituțiile statului și oamenii care le conduc ar trebui să protejeze patrimoniul cultural al acestui neam. O măsură nu numai necesară, ci și obligatorie pentru liderii prezumat de bună credință, meritorii, posesori ai unei bogate zestre culturale, cu un orizont vast și o vocație de lider, de păstor, de baci al turmei a cărei sănătate și integritate, fizică, dar și morală, se angajează s-o asigure. 

Urmând demersul nostru anterior, al mărturisirilor unor subiective înțelesuri ale cuvintelor, ne vom opri asupra personajului  central al baladei noastre, ciobănașul modovean, care a suscitat atât de nedrepte, uneori, bâte ale relelor înțelegeri și catalogări.  

Termenul baci are în dicționar etimologie necunoscută, așadar, ca și alte cuvinte cărora nu li s-au putut demonstra proveniența, ca abur, ameți, cioban, batal, ciomag, baltă, gard, ghies, măgar, năsărâmbă, sterp, sarbăd,  ș.a.m.d. e păstrat în zestrea lingvistică de la strămoșii daci. Vine, așadar, din timpuri străvechi, din care a străbătut, și el și îndeletnicirea, drumul  transhumanței pe plaiul - n-am cum să rezist ispitei livrești de sorginte blagiană, prea e frumos spus!- ”indefinit ondulat” în care ne ducem și noi existența.  

Recurgând tot la dicționar, aflăm că baci este ciobanul care are numărul cel mai mare de oi în turmă, este superior celorlalți păstori, are atribuții administrative și poziție privilegiată, dar și sarcini de o vitală importanță pentru această ocupație: e  însărcinat cu prepararea brânzei, urdei și untului, care constituie principala sursă de hrană a ciobanilor și care sunt și valorificate, pentru acoperirea altor necesități. Informațiile ne servesc spre acoperirea, măcar în parte a semnificației acestui cuvânt, ale cărui sonorități complexe, date de coexistența unei oclusive bilabiale sonore b și a unei africate surde c, spun ele însele povești misterioase, a căror deslușire integrală încă se lasă așteptată.  

Așadar, baciul este cea mai importantă persoană pentru turma lui și este, în același timp, direct și întru totul responsabil de buna ei administrare, necesitând un comportament responsabil și perseverent, așa cum este consacrat în tradiția păstorească de la daci.

Tot din timpuri străvechi străbate până la noi și o descriere fizică a străbunilor noștri, despre care știm că erau blonzi și roșcați, pe columna lui Traian apar bărboși, în ițari și cojoc, luptând cu determinare,  detalii cu oarecare semnificație, care nu i-ar putea califica nici pe departe niște pământeni blânzi din fire, molâi, placizi, poltroni sau slabi de înger.

Mai mult, nimeni altul decât părintele istoriei, Herodot, consemnează că geții, adică dacii locuitori la câmpie (!), sunt ”cei mai bărbați și mai drepți dintre traci”. Două atribute cel puțin interesante, dacă ținem seama că ocupațiile principale ale dacilor nu erau de natură militară, ci agricolă, așadar deloc emblematice ca potențial agresiv sau combativ. Bărbăția, tot dicționarul o definește recurgând la termeni caracteristici unui războinic tipic: curaj, putere, energie, vigoare și forță. Exponențiale, așadar, pentru un soldat, mai mult decât pentru un baci, fără a fi neapărat contradictorii. 

Ce l-ar fi putut determina pe istoric să definească astfel un neam, dacă nu evidența calității, prin care ei s-au făcut remarcați în coordonatele unui spațiu vast, pe care l-au stăpânit nu numai prin forța armelor, cât mai ales prin cea a spiritului? Ne simțim îndreptățiți să credem că dacii erau oameni abrași, care au ales voluntar să-și trăiască viața cu bărbăție, în virtutea credinței că sufletul lor este nemuritor.  

Dreptatea, echivalentul lipsei de fățărnicie, nepărtinirii și integrității morale- nu pierdem din vedere gradul de comparație folosit de Herodot, superlativul de superioritate! -  nu par a se înscrie, nici ele, în lista trăsăturilor definitorii unui tipar etnopsihologic fragil, susceptibil de pasivitate, indolență și fatalism, ci a unui neam care dă oameni capabili de să viețuiască superior și exemplar. 

Un neam care s-a manifestat creator, născând propriile mituri din contopirea existentei umane cu seva propriului pământ. Iar miturile, ca acte umane paradigmatice, sunt ”mai adevărate decât realitatea”, cum afirma cândva Blaga, ne conferă legitimitate pe aceste meleaguri și merită pe bună dreptate a fi cunoscute, iubite și ocrotite. 

Veți înțelege de ce am avut o revelație tristă în urma debitării în spațiul public a unor inepții de la cel mai înalt nivel, fiindu-ne clar că accepțiunea termenului de lider al unei comunități este astăzi flagrant uzurpată de posesorul unor asemenea mostre de limbaj și concepție: ”Avem o poezie, Miorița, vă spun sincer că susțin să fie scoasă din programa școlară. Nu numai fatalismul care există şi faptul că un om, deşi este înştiinţat că o să i se întâmple ceva rău, nu face nimic, mai sunt şi alte lucruri care nu cad bine. Sunt nişte chestiuni acolo care intră în subconştientul copilului care învaţă această poezie, care reflectă o mentalitate contrară unei societăţi care trebuie să evolueze, care trebuie să se dezvolte, care trebuie să bată cărări nebătute, trebuie să recupereze un decalaj moștenit nu din cauza noastră". 

Declarația aparține primului ministru de astăzi al României, echivalentul contemporan al păstorului turmei autohtone, cu responsabilitățile aferente unei astfel de poziții, dar în vădită neconcordanță cu acestea. Și totodată în ridicolă impostură, căci se pronunță într-un domeniu care-i depășește cu desăvărșire competența. 

Dacă mai adăugăm evidente dificultăți în utilizarea registrului standard al limbii române și a gramaticii normative, afirmăm că demnitarul nostru nu poate fi bănuit a avea în comun cu străbunul dac decât unele metehne mai puțin dezirabile, devenite celebre prin sancționarea lor aspră de către regele Burebista, care se spune că ar fi ars, în scop didactico-profilactic, toate viile. 

Întorcându-ne la prezentul cotidian, cu greu putem afirma că societatea românească este refractară la nou sau fatalistă în mentalități. Vedem cu toții cum idei noi, considerate progresiste, au prins destul de repede la români, care au împrumutat idei foarte la modă în societățile occidentale, recuperând ”decalajul” față de societățile occidentale, nu totdeauna cu un solid discernământ. Ba, uneori, ”bătând și cărări nebătute”, care ne-au adus o faimă nu de puține ori negativă... 

Mai mult, într-un studiu despre trăsăturile și valorile etnice atât evaluate, cât și integrate ale românilor dobrogeni, cei mai reprezentativi urmași ai dacilor de la Pontul Euxin, fatalismul, în sensul acceptării ideii de soartă și predestinare, se afla ca trăsătură națională pe un codaș loc 48 din 50. 

De asemenea, în percepția publică a altor minorități conlocuitoare, fatalismul a apărut ca o trăsătură încă mai puțin reprezentativă pentru români, fapt ce demonstrează cu asupră de măsură că, de la intrarea baladei Miorița  în conștiința publică, adică de mai bine de un secol de când, descoperită în munții Vrancei de Alecu Russo, a fost trimisă lui Alecsandri s-o publice, nu a avut niciun impact negativ asupra mentalităților românilor. Am spune chiar dimpotrivă, textul folcloric contribuind la îmbogățirea culturii naționale, servind uneori chiar ca sursă de inspirație pentru literatura cultă.  

Să afirmi că baciului din balada atestată drept tezaur inatacabil al culturii românești îi va fi fost definitoriu fatalismul, stupida inacțiune în fața unui pericol iminent și o mentalitate contrară principiilor evoluției este o inepție! Ea demonstrează un bagaj de cunoștințe precar și o înțelegere de nivel suburban a realității, menită, la fel ca și expresia utilizată de premier, să ”nu cadă bine” în conturarea profilului intelectual al acestui demnitar. 

Și credem că ar mai fi și „alte lucruri care nu cad bine”, precum imixtiunea neprofesionistă într-un domeniu nestăpânit, ignoranța crasă,  autosuficiența fudulă, vidul ideatic și lipsa de atașament față de România și valorile culturii naționale. Toate, de natura unei evidențe care nu i-ar face mândri pe aprigii daci, capabili de sacrificiul suprem pentru moșia și cerul lor,  de modul în care au evoluat intelectual și moral  urmașii  care au astăzi în posesie toiagul de păstor al națiunii. 

Preluarea unor idei false, foarte des vehiculate astăzi de unii năimiți, care încearcă distrugerea unor repere fundamentale ale culturii române de către un demnitar al statului român este în măsură a ne întrista, a ne îngrijora și a ne pune multe semne de întrebare. Deși jenante și descalificante, atât pentru individ în sine, cât și pentru poziția publică din care sunt emise, având în conștiința publică efectul plastic al  datului cu bâta în...baltă, genul acesta de afirmații reprezintă expresia unui mod de gândire periculos prin superficialitate și denaturare a adevărului. Ele sunt de natură a genera efecte dramatice pentru viitor, în special pentru tinerii care, victime ale degringoladei generalizate, animați de spiritul de frondă în virtutea vârstei lor, auzindu-le, ar putea lua în derizoriu însăși ideea de valoare culturală. Ori tentației deconstrucției este hazardat să cădem pradă, știut fiind că lesne este a dărâma, dar anevoie a construi. 

Parcă Burke spune undeva că este suficient ca oamenii să nu facă nimic, pentru ca răul să triumfe?

Un semnal de alarmă donquijotesc poate, un far în întunericul ce domnește peste marea de indolență se doresc a fi rândurile de mai sus. Sau poate o altă formă în care proiecția de lumină din mit a dacilor bărbați și drepți ne revendică. 

Bucuria cu majuscule

”Fă-te, suflete, copil
Şi strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moţ şi ciucuri,
Ca să poţi să te mai bucuri!”
T. Arghezi

Ca profesor, mai cu seamă ca profesor de limba română, existența mea este în mod ambivalent și indisolubil legată de copii și de literatură. Și, asumându-mi și unele stereotipii, deși tocite de o folosință prea des neconformă cu realitatea, de aceea și lipsite de credibilitate în ultima vreme, îndrăznesc să afirm că, în ceea ce mă privește, este la fel de indisolubil legată de bucurie și de iubire. Căci cred că nu poți fi Profesor dacă nu iubești, în mod real și fără emfază, copiii. Și, la fel, dacă nu iubești și nu te bucură mai întâi pe tine ceea ce predai. 

Pentru mine profesia mea este, fundamental, un mod de a conjuga verbul ”a iubi” la toate timpurile. La trecut, prin iubirea față de valorile culturii române, nelăsându-le pradă apei Lethe, la prezent, prin a-i iubi fără echivoc pe copiii pe care-i ajut să învețe, spre a se depăși și a mă depăși -or asta implică, obligatoriu, și un al treilea timp: viitorul, pentru că Profesorul seamănă azi sămânța luminii din el, ca să rodească lumină în Omul de mâine.

Ca profesor de limba și literatura română, poezia cea mai apropiată de sufletul meu este poezia lui Tudor Arghezi, căruia îi păstrez o dragoste statornică și nemincinoasă.  (Și căruia-i datorez, într-o paranteză fiind spus, reverență pentru fiorul neliniștilor metafizico-religioase ale tinereților mele ... și-o carte, un proiect ambițios, rămas doar la stadiul unei lucrări de licență la finalul universității, dar abandonat editorial în vâltorile circumstanțelor.)

Arghezi, poetul iubit deopotrivă de copii și de adulți, schița într-un Creion cea mai frumoasă definiție a copilăriei: spiritul ludic, candoarea autentică și infuza bucurie. 

Ca profesor, de  1 iunie, Ziua Internațională a Copilului, îți doresc, copile drag, să lași deoparte jocurile pe dispozitivele electronice și să alergi prin iarbă, spre soare, să te joci (fie și de-a v-ați ascunselea) cu o altă ființă omenească - reală, nu virtuală, oricât te-ar speria apocalipsa covidului - să râzi cu poftă, să crezi nestrămutat în frumos, imposibil și poveste, să-ți păstrezi inocența și curiozitatea, să citești, să te rogi, să respecți omenia din oameni, să iubești până peste marginile iubirii și să păstrezi în seninul privirilor zglobii plenitudinea unei clipe nepretențioase, de care numai un copil, ca tine, se bucură cum se cuvine!  

Fii bucurie ție și celor ce sunt privilegiați să te aibă și nu te uita pe tine, cel de acum, nici când vei fi adultul plin de responsabilități de peste ani! 

La mulți ani copile, Bucuria cu majuscule!