despre binecuvântări

Să ţii în braţe un copil e o binecuvântare. Să creştinezi o făptură omenească neajutorată, să te simţi măcar câteva clipe în viaţă mulţumit că ai făcut măcar atâta fărâmă de bine pe lume e un noroc pentru care merită cu prisosinţă să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-e dat să-l trăieşti.

Azi am ţinut în braţe o minune cu ochii albaşti care se cheamă, de azi, fina mea. I-am ascultat inima mititică bătând, am îmbrăcat-o în haine albe de prinţesă şi m-am simţit o privilegiată că am putut să fac asta.

Sunt atât de rare pe lume momentele în care putem să ne depăsim mediocritatea şi egoismul, încât mi se pare că astfel de clipe de graţie ar trebui imortalizate nu numai în memoria aparatului foto, ci mai ales în memoria inimii. Căci zi de zi suntem mai egocentrici, mai preocupaţi de propria personă, de propriile neajunsuri sau dorinţe, mai grăbiți, mai inumani. Nu mai avem vreme să spunem un cuvânt bun, să ne albim cugetul cu un gând imaculat, să ne aruncăm un pic masca cea de toate zilele pentru a pătrunde pâna la noi lumina. Orbecăim în bezna din noi, în hăţişul de gânduri arborescente, în mocirla de resentimente şi frustrări până când ostenim că nişte animale hăituite.

Capul cade in fiecare seară pe perna viselor suprarealiste tot mai greu şi dimineaţa e o povară în plus trezirea şi luatul de la capăt tot mai mecanic.

Robotizând, trecem printre lucruri şi oameni şi, aşa cum spunea poetul, nu le mai facem dreptate nici măcar observându-le "care-i mai adevărat şi care-i mai frumos"...

Vine apoi o zi în care ţi se mai întâmplă câte ceva bun şi, dacă-ţi permiţi, îţi iei liber de la goana nebună care ţi-a devenit o a doua natură şi începi să-ţi pui întrebări. Ce dacă răspunsurile nu ai timp să ţi le decriptezi, e bine şi-atât : că stai cu sufletul tău alături şi îţi aminteşti că n-ai făcut nicio fărâmă din el, că nu-ţi aparţii nici măcar cât un fir de nisip. Şi n-ai cum să nu mulţumeşti.

O zi în care-ai contribuit şi tu cu ceva ca un pui de om să devină creştin e un prilej magnific s-o faci. Şi să te bucuri că ţi-ai reamintit că, de fapt, rostul tău de om nu e să umbli încrâncenat, ci să râzi şi să te bucuri, mulţumind mereu.

Îmi vine zilnic să te-ntreb: ce faci, suflete? Îmi vine zilnic să-ţi reproşez de ce nu mă-ntrebi nimic, de ce nu-ţi pasă ce-am făcut, cum îmi e, cum a fost nu ştiu ce drum sau întamplare, ce gânduri mai am sau alte baliverne pe care şi le spun oamenii ca să dea un semn că le pasă, că sunt umani, că se implică s.a.m.d.... Şi-o mai fac, uneori, deşi mi-e tare silă de răspunsurile pe care le primesc, căci recunosc în ele deşertul.

Mă necăjesc zilnic cu detaliile sordide ale existenţei condiţionate de identitate, moştenire genetică şi alte nenorociri, de-mi simt sufletul tot mai greu de poveri pe care n-am cui să le împărtăşesc încât să le simt mai uşoare...

Şi , de fapt, nici nu vreau să le spun oricui, căci sunt lucruri pe care nu le poţi spune decât unui suflet din aceeaşi plămadă cu a sufletului tău...

Şi nici nu aştepţi de la altcineva nimic, pentru că ai nevoie , de fapt, să-i spui doar unui singur om de pe toată planeta şi el să te-audă, să te-nţeleagă ...atât.

Când eram copil aveam visuri ridicol de înfumurate. Îmi doream, de pildă, să ajung celebră, să se uite lumea la mine admirativ, mai exact să caşte gura ca la circ şi să mă aplaude frenetic. Evident, o tâmpenie pe care, când am realizat-o, mai exact când i-am realizat grozava stupizenie, am considerat-o una dintre bizareriile adolescenţei pe care nu ţi le înţelegi niciodată...

Mai mult, m-a făcut să mă gândesc serios la narcisism şi la alte chestii deloc plăcute. De fapt, nici nu ştiu sigur dac-am recunoscut-o vreodată, dar , ce să mă mai codesc, e timpul să mi-o asum şi pe-asta: e a mea şi pace! Îmi permit acum, odată cu trecerea anilor s-o privesc cu îngăduinţă şi zâmbet în colţul gurii şi să-mi zic: ei, eram mică! Deşi, cu aceeaşi sinceritate spun că n-o consideram o copilărie deloc pe-atunci!

Mi-a venit în minte asta azi când, obosită de efortul de a acoperi toate, de a încerca să-i mulţumesc pe toţi, m-am întrebat: de fac toate astea?

Azi, când stau zi de zi în faţa oamenilor, în altă postură decât cea imaginată în naivitatea copilăriei mele, recunosc că nu e chiar un lucru dezirabil să fii tot timpul observat, judecat, disecat cu inflexibilitate de ceilalţi. Viaţa într-un fel de vitrină e obositoare când ai lucruri în ea care nu-ţi plac, de care nu eşti chiar mândru , pe care nu vrei să ţi le mai reaminteşti nici măcar ţie.

Şi nu vorbesc neapărat de lucruri ruşinoase, ci de un anumit fel de intimitate pe care, deşi îl meriţi, îl merită tot omul, de altfel, în ultimul timp nu ţi-l mai permiţi.

de toamnă rece

Tot felul de gânduri îţi vin în cap lâng-o sticlă de cola şi-o prietenă bună, cu care împarţi totul, şi bucurii, şi tristeţi, şi dezamăgiri, şi stupefacţii şi visuri imposibile, sortite eşecului, pe care te păcăleşti cu încăpăţânare c-ai să le realizezi...

Toc mărunt, cu Den, fiecare ştire halucinantă despre oameni pe care-i cunoaştem şi nu-i credem capabili de orori, fiecare nouă absurditate pe care-o întâmpinăm pe lângă oameni execrabili şi ne este amândurora mai uşor... sau, cel puţin, pentru moment, aşa pare....

O prietenă bună e un lux indispensabil, pentru că lucrurile tind din ce în ce mai mult spre anormalitate şi trebuie să rezişti aberantelor întorsături de situaţie - cum altfel?- decât lângă o fiinţă dragă cu care să încerci să afli rostul şi menirea lumii...

Mi-am canalizat energia tot mai mult, în zilele din urmă, spre tot felul de nimicuri, am dat prea mare importanţă oamenilor de doi bănuţi, am pus prea mult suflet în dispute inutile cu minţi bolnave şi înverşunări fără niciun rost, încât am ajuns ca singurele momente în care ne simţim la adăpost sunt acelea când putem să ne deschidem sufletul.

E nevoie de mărturisire, e nevoie de încredere în sufletul de alături cu care să rezonezi, e nevoie de emoţie în lume, altfel ne îndreptăm spre un viitor autist şi copleşit de gri.

E nevoie de oameni dragi , de familie, de amintiri care să te ţină la suprafaţă, de puncte de reper, de regăsirea identităţii pe care-am abandonat-o în acest veac alienat şi însingurat.

Tot mai des oamenii se schimbă în aparenţă fără motiv sau, cel puţin, fără motiv plauzibil pentru mintea mea, încât se ajunge ca până şi cei pe care până mai ieri îi considerai umani să se poarte ca într-un film de Hitchcock, năucindu-te şi punându-ţi la o serioasă încercare răbdarea şi înţelegerea.

Doar lângă prieteni simţi că te recunoşti, că încă mai stau în picioare reperele tale morale, judecăţile tale despre bine şi rău, despre drept şi nedrept, despre cum şi ce înseamnă să fii om.

O seară precum cea care-a trecut, cu o prietenă bună, cu plăcintă aburindă în faţa calculatorului, cu poze şi amintiri depănate în râsete sau nostalgii e ca o insulă de normalitate în nebunia generalizată.