Se anunță furtună. E o veste despre iminența furtunii peste tot: în cer, în aerul electrizat parcă, în conversația cu taximetristul care te-a lăsat în fața blocului, în postările de pe bloguri, pe facebook, ce să mai vorbă lungă, zici că preocuparea majoră a lumii e furtuna asta!
Va fi furtună, așadar, îți zici încă din timpul cinei, când ai observat pe cerul înserării din centrul vechi primul fulger galben peste turlele în înterminabilă renovare ale Bisericii Târgului... O furtună ca toate furtunile, care nu te va lăsa să dormi, căci nu dormi când e furtună, de ceva vreme nu mai dormi. Ți-e frică. De ce ți-e frică, nu știi prea bine să spui, căci nu siguranța personală e o problemă, nu te temi și nu te-ai temut niciodată c-o să ți se întâmple ceva, ci e, cu siguranță, o altfel de frică, mai profundă decât asta... Poate de golul din jur, de conștientizarea enormității și valabilității cuvântului ”nimeni”, căci e teribil de intensă singurătatea când e furtună...
Poate pentru că nu simți sentimentul acela comun, de siguranță, pe care ți-l dă existența cuiva, care să te facă să te simți ocrotit de toate relele lumii, la adăpost de orice...
Poate că e în noi toți o nostalgie a copilăriei, a vremurilor de demult, când erai copil și-i spuneai mamei, cu glasul șoptit și cu ochii măriți, cu inima bătându-ți să-ți spargă coșul pieptului mic și chircit sub cearceafuri, cine știe ce spaime copilărești, iar mama te liniștea mereu, și-ți spunea că nu e nimic, că totul o să treacă, la fel ca și furtuna, că poți să adormi la adăpostul brațelor și glasului ei liniștit...
Poate pentru că e vară fierbinte și nu-ți poți destăinui nimănui, la ceas misterios de noapte, spaimele și neliniștile tale de femeie, vulnerabil și onest femeie, și nevoia de răsfăț, puțin, măcar puțin de tot...
Poate pentru că alături nu e nimeni, de mult nu e nimeni, de prea mult timp... Nicăieri nu e nimeni, de fapt...
Cerul e brăzdat de fulgere magnifice, atmosfera e plină de tensiune, la propriu și la figurat, în casă e la fel de cald ca toată ziua, o căldură lichidă care curge peste toate, deși vântul zbuciumă perdelele, iar aerul care pătrunde de-afară e și el un val fierbinte...
Asculți Nat King Cole, ți se pare perfect armonizat cu totul și nu poți dormi- dulce insomnie de vară fierbinte, moale, catifelată! O mie de fluturări de suflet, emoție și gânduri amestecate, brăzdate doar de pâlpâirile fulgerelor care înflăcărează cerul nopții acesteia fierbinți, cu o lună cât roata carului- imaginea pe care-o postezi pe wall-ul inimii tale de camelie...
Un fluture s-a rătăcit pe ecranul laptopului, atras de albul ecranului pe care așezi cu migală litere negre și mărunte ca furnicile, să desenezi un fel de pastel al nopții de cuptor- în calendar și-n alte feluri de măsuri... Și inutile, ca mai toate lucrurile pe care le faci în ultimul timp, zice îngerul negru al rațiunii treze, treze mereu, chiar și-acum!
Te analizezi cu atenție și te simți pe dinăuntru entuziastă și gata de înaripare, căci, în ciuda tuturor absențelor prea deplin și prea amar conștientizate, așteptarea furtunii nu e un fel de iminență seacă, banală, fără nimic spectaculos, ca la oamenii ”firești”, ci o emoție care promite la fel ca și primul tunet ce se aude acum...
Nat cântă Fascination, iar tu îți simți inima nestăvilită ca o furtună devastatoare și, deși încerci s-o convingi să fie rațională, matură, rezonabilă, de profesoară care știe ce e posibil și ce nu, care știe ce se cuvine și ce nu, ea-ți spune pe limba ei, pe care-o recunoști cu neliniște- căci vă știți de muuult și vă înțelegeți prea bine- că e adolescentă și că nu poate decât așa...
Doamne, la ce bun toate restricțiile pe care ți le impui, la sfatul îngerului candid și canonic de pe umărul drept, la ce bun toate precauțiile, toate regulile pe care încerci să le impui și să le respecți tu însăți, când inima e nebună, nebună, nebună?... Nesăbuită, nesăbuită, nesăbuită...
Vocea lui Nat se dublează, deodată, de un zgomot binecunoscut: plesnetul picăturilor de ploaie pe balcon... A-nceput, deci! Fie binevenită, afară și-n toate cele ce vor fi!
Afară, o căldură ucigătoare. Am fost nevoită să merg câțiva pași pe stradă, să rezolv ceva probleme și-am simțit că mă topesc și că mi se pârjolesc umerii goi- o alegere vestimentară neinspirată, dar orice fel de haine îmi par o deja povară.
M-am întors în casa prea călduroasă și ea, cu o senzație de pustiu sufletesc pe care-o știu prea bine, de ani... Parcă port în suflet toată tristețea lumii. Așa, fără niciun motiv, fără să se fi întâmplat nimic deosebit... Doar ziua asta de vară în care te simți altfel, pe dinafara tuturor normalităților...
E singurătatea, mi-am zis, o să treacă!
Nu trece... Nu trece cu nimic... nu azi, nu acum.
Am terminat încă o carte, am început alta... Mi-e dor de verde, și de munte, și de oameni care-mi plac și de râs zbanghiu, cum n-am mai râs de muuult... cu foamea unei respirații după ce ți-ai ținut mult timp răsuflarea...
Îmi fac prea multe griji pentru toate, am prea multe gânduri în cap și simt că-mi plesnesc tâmplele de tensiunea inutilității și intensității lor. Sunt gânduri și reziduuri de tristețe pe care nu le poți spune nimănui, căci în fața oamenilor trebuie să ”faci frumos”, să pari în regulă, să nu plictisești pe nimeni cu ale tale, să rămâi discret și tăcut, ba chiar și să zâmbești, ca și când ai fi ok. Orice tristețe de pe lume se vindecă prin iubire și atenție din partea altor ființe umane, dar astea-s un lux pe care se pare că nu mi-l permit. Mă obișnuisem demult cu neiubirea, cu singurătatea, cu dimineți și zile întregi doar cu mine însămi, singura certitudine. De ce naiba o fi durând azi așa?
O să treacă, or să treacă toate, îmi zic... și dacă-mi zic suficient de mult și de des, poate c-o să și încep să cred. Cică și creierul poate fi mințit cu perseverență, doar n-o fi al meu mai cu moț decât altele!
Încep o carte nouă, poate-poate... Azi, Rilke, singurul său roman. Mă credeam mai deșteaptă, dar constat că sunt încă proastă, încă neștiutoare, că am încă atât de multe cărți de citit, atât de multe lucruri și de idei de aflat, încât ar fi o prostie să-mi mai pierd încă alte ore cu ochii pe fereastră, privind în gol sau torcând aceleași certitudini triste ale ființei mele. Hai, inimă, curaj! Ce dacă nu-i e nimănui dor de tine? Ei, oi trăi și-așa, nu se face gaură-n cer, cum zicea mamaie, cu înțelepciunea ei țărănească, autentică.
Problema ta azi e că simți că treci, că trece timpul tău inutil și ți-e frică de asta, cum zice Rilke, ”ca viața ta să treacă și să nu fie legată de nimic, asemenea unui ceas uitat într-o cameră goală”...
Azi Adi, colegul meu, văzând că nu-i dau nicio veste, că nu mă laud, așa cum face toată lumea, c-aș pleca în vreun concediu, la vreo mare sau cine-știe pe unde, îmi zicea că speră să nu rămân veșnic singură, că nu e bine pe viitor. I-am zâmbit amuzată și-am zis c-om vedea. Ce era să-i spun? Parcă viitorul este ceva pe care să-l poți avea sub controlul tău vreo clipă!... Nu suntem siguri nici de secunda următoare, dar de ziua de mâine...
Mâine va veni, dacă va vrea Dumnezeu și va aduce ... ce va trebui. Poți doar s-o visezi pe mâine, abia când ea nu va mai fi mâine, ci un alt azi, poți s-o atingi, s-o trăiești...
Ziua de azi e mai grea, dar sigur nu va fi veșnică- nici ea, nici amărăciunea asta de femeie bătrână, cu care mi-am îmbrăcat azi sufletul și care nu mi se potrivește ... nici cu părul meu blond, nici cu cearceafurile mele imaculate în care mă topesc de căldură, nici cu parfumul de patchiulii de pe pernă și de la încheietura brațului stâng...
Mâine-mi voi pune rochița mea cu toate florile verii ș-oi zâmbi... și-om vedea noi... nu-i așa?
Mâine poate mă voi duce la mama... și-mi va face cornulețe cu gem, pudrate cu muuuult zahăr, și se va bucura că mă vede, cu lacrimi în ochi, căci tot ea este singura ființă de pe lume căreia-i este dor de mine, și mă va răsfăța ca-n vremurile când eram numai copil la părinți și nu știam de lacrimi... și ziua asta va fi doar un vis urât, din cauza căldurii chinuitoare și-a singurătății care cântărește mai greu azi decât de obicei.
Îmi șterg lacrimile de Zoe care-a uitat să fie bărbată și mă aplec peste carte, m-așteaptă răbdătoare și bună.
Tragedia shakespeariană a fost banalizată până la extrem și redusă la clișee în nenumărate moduri. Toată lumea s-a referit la perechile de îndrăgostiți ca la o reiterare a cuplului Romeo și Julieta, deși rareori iubirile reale au avut și vor avea vreodată atâta intensitate sau atâta poezie în viața de zi cu zi. Și poate nici n-ar fi bine, căci îndrăgostiții lui Shakespeare sunt niște erotomaniaci, ființe neverosimile, atât de excepțională e capacitatea lor de a iubi și a se dedica unul altuia, de a se împotrivi ideii de a trăi unul fără celălalt, încât destinul tragic este, dacă pot să spun așa, previzibil, ba chiar necesar. Necesar pentru noi, cei care avem nevoie ca ideea de iubire să rămână intangibilă și absolută. Cei care avem nevoie de visuri frumoase în care să credem, ca să ne dăm curaj să visăm mai departe.
Cred că și din acest motiv tragedia are caracter exemplar, căci Shakespeare, probabil, zic eu ca profana, și-a propus să ne dea modele de simțit, să recreeze lumea emoțiilor omeneșți, vorba ”vărului” său mai neaoș, Marin Sorescu. :)
Nu e cazul să fac eu analiza aici, nici nu mă interesează, povestea s-a scris demult în inima mea într-un fel și nu reușesc niciodată să vorbesc despre ea fără emoții...
De câțiva ani, predau la clasa a noua, ca text suport ilustrativ pentru tema iubirii, Romeo și Julieta, încercând să-i familiarizez pe copii cu ideea de iubire pasiune mistuitoare. Am întotdeauna senzația că nu sunt suficient de explicită, că nu sunt capabilă să-i fac să înțeleagă așa cum aș vrea eu esența textului, frumusețea lui, a poveștii... poate pentru că iubirea niciodată nu poate fi explicată nimănui în cuvinte suficient de capabile să-i exprime deplinătatea și miracolul.
Am văzut multe ecranizări și dramatizări ale piesei. Cred, ca toată lumea, că splendidă este ecranizarea lui Zeffirelli din 1968 sau '69, dar asta e mai puțin important, căci gusturile sunt o chestiune așa de subiectivă, încât ar fi o adevărată prostie să mai fie discutate sau disputate.
Am văzut spectacolul de operă cu Romeo și Julieta lui Gounoud, în care superba Leontina Văduva face o Julietă convingătoare și fermecătoare, lângă un destul de tânăr și sonor Roberto Alagna și mi-a plăcut tare mult, cum altfel să nu-mi fi plăcut?, căci realizarea este excepțională.
Recunosc însă, că muzica italiană este superioară ca intensitate de redare a subtilităților sau tragismului unor trăiri, și Romeo și Julieta lui Zandonai e un exemplu tare bun pentru asta.
Niciodată nu mi s-a părut că disperarea lui Romeo când o descoperă pe Julieta lui adorată dormind ceea ce părea a fi somnul cel veșnic, nu m-a impresionat mai mult decât când am auzit-o redată de tenorul german Jonas Kaufmann, într-o arie celebră, din opera lui Riccardo Zandonai.
Dacă n-ai auzit niciodată disperarea celui care-și pierde ființa iubită pentru totdeauna, dacă nu credeai că știi cum sună durerea, atunci trebuie să-l asculți pe Kaufmann cântând ”Giulietta, son io, io, non mi vedi?/ Io che non piango più, io che t’imploro”... Nimic mai cutremurător, mai înduioșător și mai convingător din punct de vedere artistic, zic eu, deși totdeauna m-am temut de folosirea unor clișee sau a unor judecăți de valoare absolută, precum cel mai bun, cel mai mare etc., dar nu se poate să rămâi la fel după ce asculți aria asta cântată transpus, ca și când tenorul ar fi Romeo însuși, ca și cum ar simți ce-a simțit Romeo, deși, sunt sigură, asta nimeni n-o poate face prea lesne.
Cum sunt eu, cercetătoare din fire - ca să nu zic de-a dreptul sceptică - am ascultat-o în mai multe variante de interpretare, ca să mă pot delecta și cu alte nuanțe, dar sufletește nicio alta nu m-a convins, așa că rămân fidelă mie și... lui Kaufmann, desigur. O iubire mai veche nu se abandonează așa, cu una cu două...
De la muzica sublimă am revenit, destul de brutal, cu picioarele pe solul profan al realității. Patetismul interpretării m-a făcut să mă gândesc că, până la urmă, în paleta de simțăminte din dotarea cu care vin pe lume și semenii noștri, bărbații, trebuie că există și acestea: duioșie, tandrețe, sensibilitate etc... Acestea, da, da, doamnelor, acestea desuete și neverosimile, pe care noi, femeile moderne, cică, considerăm că le deținem a priori... Obișnuite să-i tratăm, în urma unor dezamăgiri mai mari sau mai mici, pe toți bărbații la fel, ca pe niște ființe rudimentare, inferioare nouă, care, vezi, domnule, suntem mai cu moț, zicem că n-ar fi capabili să le simtă.
Ba, mai mult, ca să susțină un feminism absurd și jalnic, au apărut și studii, ale nu știu căror cercetători cu patalama, care zic c-am fi genetic și ca structură psihologică diferiți, femeile și bărbații. Prin urmare, ei sunt niște handicapați, noi niște zâne!... Mhmmm!... Concluzie regretabilă și pripită, trasă deseori de femei nefericite, care se supără pe toată umanitatea din cauza nefericirii lor. Femei frustrate și nemulțumite de propria imagine din oglindă, care, din cauza vreunui idiot, ajung să pună etichete tuturor, ca borcanelor de zacuscă, și să-și caute astfel o slabă și insuficientă consolare, cum că nu au fost ele de vină, că noi, femeile, suntem bune, ”ei e răi, și nenorociți, și proști și toți la fel, fir-ar ei ai naibii să fie!”...
Om fi, nu zic nu, om fi și bune, și oneste, și sensibile și om avea, de multe ori, dreptate să-i denigrăm, să-i judecăm, să ne supărăm pe insensibilitatea lor, pe lipsa de atenție cu care ne ”tratează” uneori și ne fac să suferim.
E drept că, de cele mai multe ori, femeile sunt cele care suferă mai eroic, mai consistent, mai durabil, am mai spus-o și-o mai spun, dar nu se poate ca rezervele de sensibilitate să le fi dat Dumnezeu doar descendentelor Evei, să rămână apanajul lor exclusiv!
Sigur, urmașii lui Adam, obișnuiți din preistorie să nu se smiorcăie prea mult, ci să-și ia jucăriile și să pornească la vânătoare de ciute cu patru sau... două picioare, ca să-și satisfacă instinctul atavic, nu au lăsat prea mult să se vadă c-ar fi capabili și de atare sensibilități. Și-apoi, educația de secole, făcută tot de noi, femeile mame, din instinctul și mai atavic de protecție, le bagă-n cap că sunt bărbați și că ei, vezi bine, nu trebuie să se arate slabi, că nu trebuie să arate că suferă niciodată, ca să nu râdă lumea de ei... Așa că ei să facă bine să se ”trezească” și să se consoleze rapid... etc., etc.... știe toată lumea cum și-n ce fel, n-are rost să insist!
Feminismul modern obișnuiește să vadă bărbatul ca pe un scelerat, o mașină de făcut sex, un fel de Don Juan fără inimă, gata mereu de noi cuceriri pentru cine știe ce palmares mai mult sau mai puțin real, incapabil de a se dedica unei fuste, adică genetic construit să nu fie monogam. În linii generale, comportamentul masculin din societatea consumistă și grăbită în care trăim confirmă regula.
Căci, așa este, ființa umană a cam renunțat de ceva secole să mai fie monogamă. Femeile sunt consumate de către consumatorii bărbați, iar această stare de lucruri este general acceptată de către ambele tabere de când lumea, iar femeile, demult, se conștientizează cu mai mult sau mai puțin stoicism, un produs la ofertă, cu termen de garanție limitat, amenințat de concurență... Statisticile spun ceva de o realitate inflaționistă, circa 5 Juliete pe capul unui singur Romeo...
Cinismul este inevitabil, iar analiza devine deloc măgulitoare, atât pentru unii, cât și pentru alții. Și? Ce-oi mai fi vrând? îmi spune îngerul negru de pe umărul stâng, doar nu inventezi tu roata, acum!...
Dar, mă gândesc, nu cumva comportamentul masculilor contemporani e dictat și el de circumstanțe exterioare și condiționat, cumva, de o serie de factori din care femeile sunt, de foarte multe ori, unul hotărâtor?
De cele mai multe ori, femeile ”se aleg” cu câte un bărbat care vine deja influențat, ca experiență și mod de comportament, de altele, cu care-au relaționat înaintea lor și ele trebuie să se adapteze acestei evidențe care este indenegabilă. Uneori, destul de des - de fapt, de cele mai multe ori - nu prea reușesc să mai schimbe nimic în omul de care se leagă afectiv, căci ”răul” pe care-l acuză e... deja făcut... Nu pot decât să-l accepte și să-l iubească așa cum e sau să renunțe. Ca la loterie, cum ziceau bunicele, pe vremuri...
Unele, cel mult se prefac că se adaptează și o fac numai ca nu cumva alte femei, mai norocoase sau mai ipocrite, să le plângă de milă că nu reușesc să țină lângă ele un bărbat și să le creadă mai prejos! ”Uite, amărâta aia, n-a fost în stare să-și țină prostul acasă! I l-a luat xuleasca, a fost mai șmecheră!” Comportament infantil, desigur, dar care ne mai dă iluzia că facem ceva, că luptăm, că putem schimba ceva... Ce de prostii suntem în stare să facem pentru ei din cauza... tot a noastră, de fapt!
De câte ori nu rămânem lângă un individ pe care-l disprețuim, în realitate, și cu care nu ne potrivim, doar din dorința de a le arăta noi lor... unora? Doar pentru a nu-l ceda pe individul nepotrivit unei alte femei care, poate, are șansa de-a face din el un Romeo veritabil sau care, în asigurarea nevoilor ei, diferite, desigur!, se mulțumește cu caricatura de Romeo care e el...
Ne e mai ușor nouă, femeilor, să condamnăm, să găsim scuze, să-i ”porcim” pe ei ca să ne mai ușurăm năduful... Ne e la îndemână, mai ales în clipele de furie, de slăbiciune...
Dar, nu cumva ne ascundem incapacitatea de a determina, într-un bărbat obișnuit să se conformeze unor cutume, apariția deja prototipicului Romeo, dar atât de doritului, în ascunsul inimii, de fiecare dintre noi, de ce să n-o recunoaștem cu sinceritate?
Nu toți bărbații au puterea de a iubi a lui Romeo, nu toți sunt nobili, generoși, nu toți au suficientă sensibilitate, generozitate și alte calități necesare lui Romeo cel ideal, așa cum l-o fi visând imaginația înfierbântată a atâtor dudui. Din... binecuvântate pricini, ca să zic așa, ce rost are să mai despic firul în patru? Dar nici noi nu suntem, din tot atâtea diverse și multilaterale motivații, mereu Juliete...
Cred însă, în adâncul sufletului, că în fiecare bărbat zace un Romeo nedescoperit poate niciodată... Un Romeo care, ca și Don Quijote pentru Dulcineea, este gata să-și dea inima din piept și să-și depună, la picioarele Femeii cu majuscule, armele. Un Romeo care să se închine unei femei ideale, minunate, perfecte, care să-i facă să se simtă buni, perfecți, ideali, cum or fi vrând și ei să fie. Sau, poate, de-ajuns...
Probabil, veți râde, un smintit! Da, un ”Romeo” ridicol, desuet, lamentabil și indezirabil, de fapt, în viața de toate zilele, de doamnele și domnișoarele care se ghidează după dictonul: ”fii realistă, fată!” Căci în viața reală, mai toate femeile se bat cu pumnii în piept că-și doresc bărbați care să emane masculinitate, putere, sigurnață bla-bla-bla... și câte și mai câte la impresia artistică... Nu mai dau doi bani pe pe originalitate, pe sensibilitate, pe sinceritate în sentimente dacă nu e dublată, opțional, de altele...
Serios, cine și-ar mai putea imagina un bărbat care plânge din dragoste și suferă melancolic din pricina unei Juliete năzuroase, fără să râdă de el? Ba, mai mult, fără să-l încurajeze, cum că-i lumea plină de femei, să-și caute o alta, că nu s-a sfârșit pământul?... Nu-i așa? Nu cumva o facem? Ba da, să recunoaștem cu sinceritate!
Cred că, din dorința de a fi egale cu bărbații, femeile au uitat să mai fie Juliete. Sunt dispuse să-și asume aproape orice rol, pot fi oricum: puternice, Cosânzene, top-modele, femei fatale, amante, soții, Penelope, femei moderne, iubite nonconformiste, orice... Mai puțin Juliete, că nu se mai poartă...
Giulietta, son io, io, non mi vedi?
Io che non piango più, io che t’imploro,
io che vengo a cader morto ai tuoi piedi
perchè beato e disperato moro
senza di te, anima mia. Così, Giulietta.
Ma le fredde mani or sui capelli tuoi voglio posare,
voglio posare un cor sopra il tuo core
e la bocca che il pianto ha lacerato,
vuol la tua bocca, la tua bocca, amore.
Ah! Come, dimmi, ti potrò invocare,
con quale nome più soave santo?
Ah! Come, dimmi, ti saprò destare,
con qual grido, con qual dolce pianto,
con quale ardente bacio, anima mia?
Giulietta mia, Giulietta mia, Giulietta!
Oh! morta! morta! Dannato me!
Son io, son io, Romeo... ohimè!
Trebuie că așa e!
"Moare cate putin" – Pablo Neruda
Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si punctele pe „i” in locul unui vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca, oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile „responsabile”.
Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste intrebarea.
Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intotdeauna ca „a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira.
Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida.
Totul depinde de cum o traim…
Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul Daca va fi sa plangi, plange de bucurie Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale Daca va fi sa furi, fura o sarutare Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti asta in fiecare zi…
Prietena mea îmi scrie că l-a văzut, de la fereastră, trecând pe Făt-Frumosul ei și se întreabă dacă o știi că se gândește la el. Mie-mi vine să râd și-o sun, ca să vorbim vorbe. Despre cât e de frumos, cât e de făt, cât e de perfect... Râdem amândouă de copilărirea asta de vacanță, până când îmi închide grăbită, c-o sună un alt fel de Făt-Frumos, mai terestru și mai interesat de persoana ei decât primul. Zâmbesc, din nou, în timp ce ascult vocea unui alt Făt-Frumos, Kaufmann, care-o plânge pe Catari cea cu inimă ingrată, care nu-l iubește... Mă gândesc că fiecare bărbat o fi având o Caterina lui, care-l chinuiește și-l ignoră, ingrată, incapabilă să-i asculte inima suferindă... C-așa e-n lume și e bine că-i așa, căci înseamnă că oamenii încă mai descoperă că au inimă să le folosească și la altceva decât în sistemul circulator.
Am păr auriu ca spicele de grâu. Îmi privesc unele șuvițe spălate proaspăt cu nu știu ce șampon care cică-ar face minuni și mă simt ca o Ileană Cosânzeană naufragiată printre pernele de pe canapea.
În căldura sufocantă a acestei după-amieze de iulie, cosânzeana din mine face un exercițiu de imaginație și își dă seama c-a fost uitată de Făt-FRUMOS. Care Făt- Frumos, se vede treaba că ar cam avea nevoie de niște lecitină, ceva, ca să-și aducă aminte că-l aștept de pe unde-o fi peregrinând ca năucul, probabil prins în mrejele unor iluzorii cosânzene mai dezinhibate, mai puțin problematice... Și, de ce să nu fiu sinceră până la capăt, cu mai puțină celulită, cu mai puțini ani, cu mai puține nu-uri de spus... Ei, da, c-așa-i stă bine unui Făt-Frumos, să se lase așteptat! Chiar și când cosița cosânzenei nu e decât artificial blondă, iar cosânzeana știe că nu e și n-a fost niciodată cosânzeană, ci doar o femeie modestă, care s-a privit cu foarte mare severitate pe ea însăși, și pentru care frumusețea a fost mereu apanajul altora, nu al ei...
Dar, să lăsam oglinda... căci n-am fost niciodată fanul ei, și să revenim la Fătul în cauză! Căci Făt-Frumos al meu trebuie să fie musai pe undeva, îmi zic cu autoironie, mai mult ca să am subiect de meditație. Și, ca să fie treaba și mai amuzantă, mă trezesc că-i fac portretul robot.
Nu știu exact cât ar trebui să fie de frumos sau de Făt, dar trebuie să îndeplinească măcar câteva condiții esențiale: să fie musai curajos atunci când eu nu sunt și, mai ales, să fie musai perseverent. Și să nu se sperie, să nu dea îndărăt când eu zic obișnuitul meu ”nu se poate” sau descurajantul ” e imposibil”. Căci da, deși mă uit în fiecare zi în oglindă și văd că imaginea mea de cosânzeană pare din ce în ce mai măsluită, de metehnele astea nu pot să scap: sunt sceptică în privința capacității unui bărbat de-a mai fi făt-frumos.
Încă mai pun pe lista condițiilor obligatorii ca Făt-Frumos să fie așa de hotărât să mă cucerească, să aibă atâta răbdare și determinare, încât să mute și munții încăpățânării și temerilor mele din loc cu stăruința lui, să mă dea gata nu cu serenade sub balcon, ci cu perseverența în ceea ce mă privește. Să mă dea gata prin faptul că alege, dintre milioanele de cosânzene splendide și disponibile, să aibă răbdare cu neîncrederea mea în feți-frumoși... și îmi dă răgaz să-mi dau seama că eu sunt singura cosânzeană pentru el...
Până azi, am învățat că nu există Făt-Frumos, deși acum niște ani, probabil ca să-mi demonstrez mie însămi că există minuni accesibile și mie, m-am hotărât să mă și mărit cu un exemplar care semăna cu el. Și chiar părea că e, până la... foarte scurt timp după aceea... când s-a dovedit că poveștile sunt doar povești și ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” e doar o formulă de încheiere a basmelor, așa cum îi învață profesoara care sunt, pe elevii ei, la ora de literatura română...
Se vede treaba că îmi doresc imposibilul, adică să existe Făt-Frumos ăla inexistent.
Am văzut în jurul meu croindu-se tot felul de povești, cu tot felul de feți și de ilene, mai mult sau mai puțin frumoși, fiecare dintre ei, dar știu demult că frumusețea este relativă și nu stă numaidecât în trăsăturile unui chip. Am văzut povești care au rodit frumos, armonios și povești care s-au năruit, ca un castel de cărți de joc, la prima adiere mai puternică de vânt. Nu știu care e secretul, nu știu dacă e destin sau pură întâmplare să faci alegerea cea bună, să-l găsești pe Făt-Frumos cel adevărat pentru tine sau să tragi lozul necâștigător.
Într-un fel, mă preocupă problema doar principial, mai puțin în vremea din urmă, dar mă mai gândesc, mai ales când aud povești reale, care li se întâmplă celor pe care-i cunosc, cărora le știu istoriile...
Fiecare femeie și-l dorește pe Făt-Frumos. Fiecare în varianta ei, care este extrem de diversă, după chipul sufletului fiecăreia. După cum , sunt convinsă, că și ei își doresc cosânzene. Mai blonde, mai brunete, mai codane, mai nurlii, mai sexi, mai... și mai... Ceea ce trebuie ca drumurile să se unească într-unul comun până la capăt și poveștile să se țeasă armonios până la ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” este , dincolo de tot felul de necesare compatibilități, o anumită dorință de a persevera în același scop, de a duce lucrurile mai departe împreună.
Deseori, feții frumoși și ilenele cosânzene dezertează de la scopul comun initial sau descoperă că nu li se mai potrivește și ies destul de usor și fără mari probleme din poveste. Sunt înlocuiti de altii si tot așa... lumea merge mai departe, ca si când nimic nu s-ar fi intamplat. Un cântec la modă azi preia un clișeu si-l mediatizează, acela că ”dragostea durează trei ani”. Zic că e generos, alteori ”dragostea” asta contemporană durează si mai putin...
Azi toate au termen de valabilitate extrem de scurt, si sentimentele și angajamentele expira, nimic nu mai e permanent, nimic nu mai durează până la adânci bătrâneți... Deși mie mi se pare o anomalie și-o să mi se pară mereu, orice s-ar întâmpla, asta e realitatea! Și-o accept, o și înțeleg, deși... inima... vrea altceva...
Nu-mi place să trăiesc cu condiții de valabilitate limitate, cu iminența unor termene de expirare...
Niciodată n-am putut trăi doar pentru ziua de mâine, în sensul cel mai strict. M-a paralizat totdeauna lipsa de viziune, de perspective, de responsabilitate la oameni, teama sau incapacitatea de a lua decizii care să privească mai mult timp decât ziua de azi... Cred că asta e problema generației mele, deși nu cred să fi rămas chiar ultima desuetă care mai visează la ceva stabilitate și ceva brumă de încredere...
Ce-mi doresc de la Făt-Frumos? Să nu-i fie atît de frică de a avea răbdare, de a-și asuma și posibilitatea unei zile de mâine, în detrimentul atât de trecătorului azi...
Mă corectez: ce-mi doresc de la Făt-Frumos? Să existe, dom'le, să fie autentic, nu în serie sau în copie, ca marfa de la chinezi! Și să reziste la intemperii, să nu aibă termen de valabilitate până la prima... neînțelegere, tăcere, lipsă, accidentală ispititoare cosânzeană ș.a.m.d.... :)
Pănă una-alta, sigur în poveste a rămas doar calul... :)
Mi-au plăcut cuvintele acestea extrem de mult. Știam, când le-am citit, prea puțin despre Maya Angelou, abia după o banală căutare pe google mi-am dat seama că o văzusem în câteva filme, că mai citisem câte ceva despre ea și viața ei exemplară. Oricum, nu știu suficiente!
Deși nu fac eu colecție de citate, nu mă dau în vânt după devize împrumutate de la alții, ca să acopăr un interior găunos, cum o fac atât de mulți, ceva din cuvintele astea au fost ca o alinare, mi-au mers la suflet.
Poate pentru că propun o soluție pe care, de evidentă ce era, așa cum sunt mai toate adevărurile mari și simple, n-o văzusem sau alesesem să o ignor: umorul. Proverbialul nostru haz de necaz, umorul bonom, care-ți aduce zâmbetul în pofida a toate...
Nu, nu ipocrita încercare de a poza, de a arăta altora ceea ce nu ești, ci doar vrei să pari, pentru a epata, pentru a înșela, pentru a-ți hrăni orgoliul de a nu te crede ceilalți mai prejos de majoritate, căci nimeni nu păcălește pe nimeni pentru prea mult timp... De regulă, adevărul ființei tale iese la iveală, ca uleiul deasupra apei, se vădește ca aurul curat de tinicheaua calpă... (Cri, de câteva zile îmi tot revine în minte tinicheaua de care-am vorbit, draga mea.. :))
De fapt, ceea ce m-a mișcat în cuvintele acestei femei excepționale este o confirmare a unui gând: că nu te poți schimba fundamental și că nu ai voie să lași răul să te copleșească, să te modifice, să te înstrăineze de tine, cel care ești, veritabil, chiar de-ar fi să cazi de o mie de ori și să te ridici de cel puțin tot atâtea ori... De principiile în care crezi și despre care știi, în străfundul inimii tale, că sunt corecte.
Într-o bună zi vom vedea ridicându-se un fir de fum, de-a lungul mării, departe...
Am ascultat-o pe Angela Gheorghiu cântând aria nefericitei Butterfly, una dintre cele mai frumoase și mai emoționante arii scrise vreodată. Povestea japonezei care-l așteaptă răbdătoare pe locotenentul Pinkerton să se întoarcă la ea și la pruncul lor a emoționat milioane și milioane de spectatori de când Puccini a creat opera și până azi.
Neștiind că americanul o părăsise, nu mai era ”al ei”, așa cum ea se autoiluzionase, ci se întorsese în patria lui, la soția lui, la viața lui organizată, cu program, din care micuța Cio-Cio-San, naiva, fidela, iubitoarea, sensibila și dulcea Cio-Cio-San, care pentru el renunțase la tot, chiar și la religia ei, nu mai făcea parte...
Fusese doar o distracție, un plăcut și nesemnificativ intermezzo, cum sunt, uneori, mai toate femeile pentru mai toți bărbații... Știu, știu, sunt subiectivă, dar sunt femeie, ce să-mi fac?!! :)
Și ea-l așteaptă, tăcută, răbdătoare, plină de speranță să se întoarcă, nepermițându-le celorlalți să-i distrugă idolul, să-l vorbească de rău cumva, certând-o pe credincioasa Suzuki, care știa că locotenentul scrisese că nu se va mai întoarce, că nu are încredere în al ei Pinkerton, în fidelitatea lui... Căci ea credea în cuvintele lui mincinoase, ale lui, care-i spusese c-o iubește, că-i e dragă, care-i promisese că se întoarce la primăvară, odată cu trandafirii, când păsărelele își vor face cuib...
Și ea-l așteaptă, așteaptă ca nava albă să revină în port, ca el să o strige de pe colină, cu numele ei de alint, ca visul ei, în care crede cu toată forța inimii ei mici, să devină realitate... Cam asta e povestea, romanțată, ca în orice melodramă, firește!
Așteaptă cu vocație paradigmatică de Penelopă, așteaptă și devine una cu așteptarea, fără a îngădui nimănui să-i năruie iluzia frumoasă... Așteaptă cum atâtea alte femei au făcut-o înaintea ei, de secole, de generații, așteaptă fidele credinței lor, iubirilor lor, nevoii lor de iluzie, de frumos, de certitudine, de poveste cu sens...
Butterfly, micuța Butterfly își va vedea zdrobit visul ei cel mai frumos de realitatea crudă și, ca un fluturaș, va pieri, atinsă de minciună, neputând s-o suporte... ca și multe alte femei, care trăiesc nefericirea de a-și vedea aripile frânte, prințul lor din povești doar un manechin frumos, de tinichea veritabilă... :)
Nu toate femeile care trăiesc și ele dezamgirea lui Cio-Cio-San fac gestul tragic și de extremă demnitate al japonezei, care urmează tradiția străbunilor ei, alegând moartea dezonoarei și suferinței - și nici nu s-ar putea asta!!!
Multe trăiesc în continuare, târându-și prin lume deziluzia, suferința, amărăciunea, multe pierzându-și pentru totdeauna încrederea, tinerețea și inocența sufletului, multe se urâțesc pe dinăuntru, făcându-se asemenea lor, asemenea lumii... Multe aleg și ele să mintă, să devină ca ei... Foarte puține au o a doua șansă, foarte puține se recuperează după asemenea cataclisme de suflet.
Sunt tot felul de alegeri ale femeilor, alegeri condiționate de-un bărbat mai totdeauna. Femeile sunt croite dintr-un alt aluat față de al lor, mă încăpățânez să cred asta. Nu neapărat mai bun, nici mai rău, nu cred că în asemenea termeni se poate face comparația, ci... doar altfel...
Suferim mai poetic, mai frumos, asta e sigur! :)) Iar muzica genială a lui Puccini și interpretarea măiastră, transfigurată a Angelei Gheorghiu, m-au făcut să mă gândesc la asta... Da, femeile visează mai frumos, trăiesc iubirea mai frumos, speră mai naiv, și-o cântă mai patetic, jelesc mai convingător, poate chiar mai persistent și mai profund... bietele de ele, bietele de noi!... Iar ei merg mai departe și fără noi, căci există mai totdeauna și o a doua alegere, și o alta care-i așteaptă altundeva, cu alte speranțe, intacte, cu altă inimă, cu alt tot, mai... convenabil... Întocmai ca soția lui Pinkerton, care-l aștepta, la rândul ei, pe același june soț Pinkerton, în America...
Nu cred într-un antagonism între femei și bărbați, doar în diferențe... uneori ireductibile, desigur, dar tocmai paradoxul ăsta face povestea și mai frumoasă, și mai dramatică...
Cred că adevăratul rost al nostru, femei și bărbați, e să ne găsim unii pe alții... Și până atunci, până ne găsim, fiecare pe cel adevărat, pe cel care trebuie, trebuie să ne ridicăm după fiecare eșec, dacă apar și eșecuri (și apar, mereu apar, inevitabil și fatal) și să-l așteptăm cu încredere pe cel adevărat, al fiecăruia...
Cred că, într-o bună zi, vom vedea fiecare dintre noi, un fir subțire de fum, ridicându-se peste nesfârșitul mării, iar nava albă va intra în portul speranțelor noastre, iar el sau ea va veni și va fi meritat așteptarea, chiar de-a fost lungă, lungă... cât un mit.
”Cruzimea se vindecă prin blândeţe, nu printr-o altă cruzime.” Sfântul Ioan Gură de Aur
Am citit acum câteva minute un articol, un extras din Sfântul Ioan Gură de Aur, se referea la purtarea soților într-o familie creștină, dar vorbele m-au dus cu gândul la multe alte realități, nu doar la familie...
Cruzimile sunt multe, adunate într-o viață de om, comise și suportate. Suntem, poate, deseori cruzi fără să știm sau din așa-zisă necesitate... Adevărul e că nu știi niciodată când ești așa... Am spus adevăruri dureroase, am spus lucruri care rănesc, mi-am zis că așa e corect. Nu totdeauna facem rău conștient, iadul, spune un clișeu, cic-ar fi pavat cu intenții bune.
M-am străduit să nu fiu crudă, dar sigur nu mi-a ieșit mereu. O recunosc, căci mă străduiesc să nu fiu ipocrită. De-aș putea spune că azi, la anii mei, mă cunosc foarte bine și sunt o femeie stăpână pe sine, că pot controla toate, ar fi bine. Dar nu e așa, nu e așa... Am îndurat însă, multe cruzimi. Mi-am ascuțit inima, știu cum e gustul de după ce le primești adânc, până-n suflet. Și nu uiți. Nu uiți niciodată și nu te vindeci niciodată de tot, poate doar cu alte blândeți, venite din iubire și generozitate a cuiva care te prețuiește când alții te-au scuipat... Și dorința celuilalt de sacrificu, dăruirea cu totul pentru tine, răbdarea și alegerea conștientă de a nu-și mai aparție doar sieși... iar astea sunt Miracolul... Dar asta se-ntâmplă prea rar, prea rar și nu ție... așa că nu mai crezi în verosimilitatea unui asemenea dar... nu mai crezi de mult.
Blândețea e un fel de paradis la care visez, pentru că am întâlnit-o așa de rar la oameni. Mai ales la cei pe care i-am iubit și i-am pictat în visurile mele în culorile inimii, prea rar... Subiectul l-am discutat, într-o formă sau alta, cu prietenele mele. Am vorbit cu Cri, mai devreme, despre necesitatea de a nu fi rău cu cei de lângă tine, care nu au nicio vină că tu ești altfel construit, că aștepți altceva de la ei, ceva ce nu-ți pot da niciodată, căci sunt ... de fapt, că nu sunt ca tine. Ea înțelege, deșteapta mea prietenă, căci de-aia și e prietena mea, dar eu știu că între a înțelege rațional și a pune și inima să facă asta e cale...luuuungă! Prea lungă, prea dureroasă... Am vorbit cu Cri despre blândețe, despre toleranță, despre nevoia de a nu frânge visuri și speranțe, despre îngăduință și iertare... și acceptare a realității. Nu știu dacă am convins-o, de fapt, nici nu cred c-am vrut, ci doar să mă conving pe mine că am făcut bine ce-mi tot reproșez de câteva zile. Și, ce-mi reproșez? Că am repetat o greșală, de a fi răspuns cu blândețe și îngăduință unui tip de comportament cel puțin ofensator, dacă nu intolerabil de-a binelea pentru toate persoanele care n-au instinct de ”mama răniților”, cum îmi spun mie toate prietenele mele. De-a fi repetat același tip de greșeală, cu același om, sperând, absolut nerealist, de fapt, ca, de data asta, să fie altfel de cum a fost până acum. Tolerezi un comportament suspect, semne ale maladivului, ale acelui tip de neregulă care bate la ochi oamenilor mai puțin răbdători, care conștientizează că nu trebuie să te pui la dispoziția oricui egoist, căci bunătatea se întoarce împotriva ta în lumea asta fără nimic sfânt. Zici tuturor că nu se poate să nu existe și părți bune la persoanele respective, dar nu le-au observat ei... și pentru un gest frumos ești în stare să faci abstracție de toate celelalte, sute, inelegante, ca să nu zic mitocănești, egoiste, jenante... pe care tu nici măcar nu te-ai putut imagina făcându-le, darmite să le și faci!... Rezultatul e delicios, ca întotdeauna: te pui la dispoziția celuilalt, sperând că el va observa, va aprecia, se va schimba pentru tine, de dragul tău, care te porți frumos, cât poți tu de frumos și ...evident, cum altfel?, te face praf! Nici gând să se schimbe, el e egal sieși, face tot ca el, cum a învățat, cum i se pare lui că ar fi normal, sensibil doar la propriile interese, nevoi, obsesii bolnăvicioase ș.a.m.d.... Și, cine-i vinovat? El? Nu, că el s-a arătat cum e, tu n-ai vrut să-l vezi așa, ci l-ai înfrumusețat după chipul dorințelor tale, după imaginea pe care ți-o faci în sufletul tău despre el, după cum ai vrea să fie, nu cum este... Victimă a propriilor tale mistificări, de la cine vrei consolare? Nici n-o meriți, de fapt, dacă e să privim lucrurile cu cinismul necesar în atare situație. Acum, pe seară, mi-am dat seama că blândețea mea a fost mereu prost înțeleasă și luată drept naivitate de multe persoane, oameni apropiați care, sub masca prieteniei, amabilității, au căutat doar urmărirea unor scopuri extrem de mărginite, care întrec, de departe, orice posibilitate a imaginației mele, îndeobște destul de bogată... Poate așa este... Nici nu mai știu, nu mai știu... suntem plini de contraste, avem în noi de toate, suntem o sumă de nenorociri și, uneori, sublim și generozitate... Den zice că dominanta e importantă, și ceea ce sare în ochi tuturor, ceea ce e general acceptat de majoritate... Aseară am contrazis-o, în virtutea aceleiași metehne mai vechi, de a găsi tuturor motive mai mult sau mai puțin plauzibile, de a căuta explicații, de a încerca să găsesc scuze chiar și gesturilor evident ticăloase, în afara oricărei discuții, în afara oricăror dubii... Prietena mea îmi spune că asta-i încăpățânare, de fapt, și tind să ajung să-i dau dreptate... Cine-știe, cine mai știe?... Poate are dreptate ea, trebuie să aibă, căci se pare că realitatea o confirmă... Dar, of, ce greu e să accept asta în sufletul meu! Nu încetează oamenii să mă uimească, nu încetează să mă consterneze faptul că nu evoluăm, ca specie, deloc!!! Și că nu contează câți ani ai sau câte școli, toate sunt nimic în fața aluatului din care e construt fiecare din noi: aur curat sau tinchea... se vede al naibii de bine, indiferent cât l-ai măslui, cât l-ai spoi, cât l-ai cosmetiza... Trăiesc experiențe aproape incredibile până mai ieri, căci nu credeam că voi fi pusă în situația de a asista la spectacolul lamentabil al unei ființei umane de altfel dragi, dar incapabile să-și asume ceea ce este, ceea ce simte, spectacol la care nu știu cum să reacționez, atât mi-e de jenă mie de jena care ar trebui s-o simtă celălat... Doamne, eu pentru a mia parte din asemenea realități aș muri de rușine, aș simți că se dărâmă lumea, că-mi fuge pământul de sub picioare, că m-am compromis definitiv, iremediabil în fața celorlalți... Dar realizez că doar din vina mea, căci eu, cu blândețea mea niciodată autoimpusă, ci mai degrabă naturală, ca respirația sau ca primă reacție în fața lucrurilor și oamenilor, las calea liberă tuturor relelor pe care, apoi, tot eu le acuz, căci sunt devastatoare. Uit mereu că nu trebuie să tratez oamenii la fel, căci nu sunt toți la fel... sau, cel puțin, fără a mă supraaprecia deloc, că nu sunt ca mine...
Uit mereu sau ignor asta și plătesc cu surprize care, de fapt, n-ar trebui să fie deloc surprize, căci sunt previzibile, chiar și de către cea mai mediocră inteligență. Oi fi idioată, cine-știe? Să se găsească odată cineva să-mi spună și mie, să mă dumiresc!
Dar eu sunt aia care zice și crede că lumea are nevoie de blândețe și îngăduință, căci e prea puțină între oameni. Și acționează în virtutea acestei credințe, nu doar o zice.
Da, dar nu ți-o lua asupra ta și pe-această povară, căci nu ajungi nicăieri, nu rezolvi, oricum, nimic, zice Mona, prietena mea. Ba, mai mult, chiar imi spune că pot s-o fac, după obiceiul meu exasperant, dar mă avertizează la ce să mă aștept.
Și ea are dreptate, numai eu n-am... eu, care n-am înțeles nici până acum că propria valoare nu ți-o dă confirmarea și acceptarea celorlalți, ci e-n inima ta, te naști cu ea și, ca o toantă, nu vrei s-o scoți la iveală, ci o ignori, în ciuda educației dobândite în lungi ani de școli și lecturi și-a experienței de viață date de fatidicul 38, pe care te lauzi c-ai acumulat-o
De fapt, nu ai crescut emoțional deloc, n-ai evoluat deloc, de la fetița cu ochi mari, care punea la suflet fiecare vorbă rostită cu inconștiență de voci iresponsabile și ignorante, inconștiente, inconștiente că lipsa blândeții lor te vor face femeia nesigură și plină de întrebări și de scrupule, care ești azi...
Mă rog, mai e și povestea cu autoeducația, cu voința... dar cine-a zis că nu-mi văd propriile greșeli, că nu mi le înțeleg, că nu mi le asum? Blândețea e doar atitudinea față de lume, mie-mi aplic altfel de tratamente...
sâmbătă, 11 iulie 2015
Toată ziua m-am gândit că azi ar fi fost ziua ei, a celei mai minunate și mai complete femei pe care-am cunoscut-o, mătușa mea, sora tatălui meu, cea mai dragă Ană din lume.
Sunt 8 ani de când nu mai e ziua ei decât în sufletul celor care-am iubit-o și care ne mai amintim de ea.
N-am putut să scriu un rând toată ziua de azi. Am călcat un maldăr de haine, i-am ascultat pe Angela și pe Kaufmann, mi-am strâns în brațe nepoțelul, pe Andrei, care azi mi-a arătat mândru noua lui tunsoare și mi-am amintit cum mirosea în casa la tanti... Cum era, cum vorbea, cum zâmbea, cum râdea, cum mă încuraja, cum gătea ca nimeni altcineva, cum ne strângea pe toți în jurul ei, cum era de minunată! Așa de minunată, cum eu n-o să fiu niciodată, căci sunt încă mult prea copilă, prea nesigură, prea timidă, prea neîncrezătoare în propriile forțe...
N-am putut face azi nimic, nimic... Au venit ai mei, mama și verii, într-o scurtă vizită, am strâns-o-n brațe pe mama, care mi-a sărutat și mâinile, de drag și de grija mea, căci n-o să mă vadă o săptămână întreagă, mi-am făcut o parte din bagaje, mi-am spălat părul... dar tot n-am reușit să fac pace în suflet, să fiu liniștită, așa cum aș vrea.
11 iulie e ziua ei și mi-e dor și azi la fel de intens, și nici azi nu-mi vine să cred că tata și tanti Anișoara nu mai sunt... Oamenii buni lasă în urma lor un gol de neumplut vreodată, pe care-l simți la fel, indiferent de trecerea timpului. E o constatare seacă și cu valoare de adevăr absolut, dar care nu-mi face nicio plăcere.
Îmi vine în minte un gând tăios ca o lamă de brici: de mine cui o să-i fie gol în suflet când m-oi duce și eu să-i întâlnesc, dincolo, pe-ai mei, cei plecați prea fără întoarcere și prea devreme?... Sau poate nici nu merit?...
Mă gândeam, când a plecat tata, că viața n-are niciun sens, pentru că nu am putut ani întregi să găsesc explicații acestei nenorociri... nici să mă împac cu ea, vreodată... Nu simțeam decât nedreptatea cruntă, amară, nu mă gândeam decât că tata n-a apucat să primească de la viață nicio mângîiere, nicio compensație pentru câte o fi îndurat, sărmanul, pentru câte sarcificii a făcut... Nu i s-a dat timp să mă vadă terminând strălucit facultatea, bucurându-mă de realizările deosebite pe care le-am avut, de faptul că am luat prima examenele dintre toate colegele mele, apoi, când am îmbrăcat rochia aia de mireasă, cât de mândru ar fi fost de fata lui... Tot felul de alte asemenea banalități mi-ar fi plăcut să trăiască și să le vadă, să se bucure pentru mine, că atât de mult m-a iubit... Era acolo tanti Anișoara și ea înțelegea ce simt, mă mângâia cum știa și cum putea, dar eu nu mă puteam obișnui, nu puteam înțelege...
Ani de zile n-am înțeles, ani de zile am fost tare necăjită pe Dumnezeu... Ca și cum mi-ar fi datorat ceva, vreo explicație! Copil prost ce eram!...
Cred că abia acum încep să înțeleg. Faptul că eu, azi, sunt aici, în fața unui ecran și îmi amintesc de ei ca și cum rănile plecării lor prea devreme ar fi intacte, proaspete, vii, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri, e urma pe care-au lăsat-o viețile lor în lume, e o parte din sensul pe care l-au avut existențele lor, cu de toate, câte or fi fost... E o parte din răspuns, din acel răspuns pe care încă nici inimii mele înseși nu i-l traduc prea bine, darmite în cuvinte... Dar simt că e răspunsul corect!
Doamne, iartă-mi neputința de-a înțelege atâția ani proști, ai minții mele proaste și neputincioase, că moartea nu e definitivă, cum am crezut eu, când, deși nu recunoșteam, credeam că după moarte nu mai e nimic, că sfârșitul e acolo când învelișul ăsta de carne trebuie părăsit de sufletele noastre! Și iartă-mă că n-am putut să accept că Tu le faci pe toate cum trebuie, cu rost, chiar dacă nu înțelegem noi rostul- din prea multă durere, teamă și alte soiuri de încercări prin care trebuie să trecem.
Sunt om slab, cu limite ale înțelegerii, cu neputințe și greșesc mereu... Fără Tine nu sunt nimic sau tot ce am eu trufia să cred că sunt... e degeaba...
"Poate că pentru a-şi regăsi dragostea de viaţă, când o pierd sau se uzează, oamenii sunt siliţi uneori să străbată un coşmar. Dacă au norocul să iasă din el nemutilaţi, pot spera din nou." Octavian Paler
O întâmplare de azi, banală, căreia nici n-ar trebui să-i acord atenție, căci se presupune că e o glumă nevinovată, făcută din plictiseală, teribilism copilăresc, m-a pus într-o situație delicată și tare neplăcută, aceea de a-mi da seama, din nou și din nou, că nu e bine deloc să fii posesoarea unui suflet ca al meu, căci nu faci altceva decât să devii o sursă inepuizabilă a bătăilor de joc ale celor din jur care-ți simt punctul sensibil...
Sunt conștientă că e vina mea, în mare parte, pentru toate situațiile delicate în care ajung, căci eu sunt cea care nu-mi pun niciun fel de scut în relațiile cu oamenii, sunt mereu cu inima în palme, mereu dispusă să văd doar partea bună din om, să nu fac rău nimănui, să nu mă supăr pe nimeni, să iert obrăzniciile, să găsesc scuze, să-mi fac probleme de conștiință dacă nu cumva fac eu ceva greșit și-i determin pe oameni să aibă un comportamnet nepotrivit...
Și tot felul de scrupule, tot felul de griji, toate ale mele, desigur, și-n plus, răbdare și indulgență, disponibilitate să îndrept greșeli... Știiiiu, sunt de-a dreptul plictisitoare și anacronică, desigur, cu rezultate chinuitoare și păguboase pentru mine, căci toți ceilalți își văd mai departe de viețile lor, iar eu mă refac greu după fiecare astfel de... accident existențial...
De fapt, sensibilă până peste limita legală admisă(sic!), întâmplarea de azi, peste care am trecut și nici nu m-am supărat, de fapt, căci nu pot să mă supăr pe cei care, din motive numai de inima mea știute, uneori chiar caraghioase, dacă nu de-a dreptul absurde, au ajuns să-mi fie dragi.
Și, fire perseverentă, de fapt, odată ce un om mi-e drag, nu mă pot supăra în realitate pe el, cel mult mă doare că nu e... cum mi-ar plăcea mie să fie și ... cam atât... Îmi trece, orice-ar fi ceea ce-ar fi făcut... Mai trist e că rămâne în suflet deziluzia și, cred, neîncrederea...
De fapt, întâmplarea asta nevinovată m-a făcut să reflectez la multe și, inevitabil, să-mi aduc aminte de niște întâmplări din trecut... amare, desigur, căci majoritatea întâmplărilor din viața mea afectivă, în timpul celor mai bine de nouă ani de pseudocăsnicie, au fost amare.
Ciudat, dar abia acum, când cuvântul aproape că s-a scris singur pe tastatură, realizez că asta am avut: o pseudocăsnicie... Cum altfel s-ar putea chema o conviețuire cu un om cu care nu împarți, mai bine de șase ani din cei nouă și vreo câteva luni, decât același acoperiș și, uneori- nu totdeauna!- cafeaua de dimineață, jocul de rummy de sâmbăta seara, masa duminicală la mama, vreo telenovelă și obligații financiare: rate la bancă, plata facturilor și alte banalități?...
O conviețuire chinuită, în bună parte de ochii lumii, ai mamelor, ai unor conveniențe, în virtutea unei educații conservatoare - a mea, ca absolventă de teologie și fiică a unei mame de modă veche, care credea că e rușinea supremă un divorț, că se termină lumea...
În virtutea obișnuinței cu relele celuilalt, care oricum nu se vor mai schimba niciodată și ți-a ajuns deja suficient de străin, prăpastia dintre voi e de prea mulți ani de netrecut, încât ce rost are să mai pleci, de ce să mai pleci undeva? Greșeală fatală, care te-a făcut să pierzi timp prețios vărsând, la propriu, râuri de lacrimi și privind în golul de lângă tine, din viața ta și să nu mai dai tu singură doi bani pe propria persoană, că oricum ai eșuat în ce e mai important pentru un om și s-au scurs anii cei mai frumoși, inutil...
Ciudată mai e și obișnuința! Te obișnuiești repede cu responsabilitățile, pe care ți le asumi pe toate, căci tu ai fost învățată la școală și acasă, la părinți, că trebuie să ierți la nesfârșit greșelile celui mai slab, căci tu, absolventa de teologie, ai jurat în fața lui Dumnezeu că-l vei tolera pe omul de lângă tine și la bine și la rău, mai ales la rău...
Tu știi că trebuie să-l ierți la nesfârșit pe cel pe care, fără minte, copilă fiind, l-ai ales tu singură și încăpătânată, în ciuda lacrimilor de împotrivire ale mamei... Tu l-ai ales, fără să știi că, de fapt, fuseseși aleasă tu, pentru inocența ta, să-l suporți, să-l ierți, să-l arăți lumii ca un om normal, să te poată păcăli, și te aleseseși cu un om iresponsabil și dependent de jocuri de noroc...
Și-ți asumi, din milă, din neputință, din spirit dement de sacrificiu, povara... și te gândești că nu-l poți abandona pe celalalt, care e slab, a greșit, e altfel decât ai crezut și ai visat, e o grijă permanentă și o povară, dar e povara ta...
Ignorând, ca o cretină, faptul indenegabil că el te abandonase deja sufletește demult, de ani de zile, ca un neputincios, căci dragostea la oameni ca el durează până la prima lipsă... a banilor de jucat sau cheltuit sau până la prima operație... iar... restul... te schimbase, demult, pe femei ieftine, dar accesibile...
Azi toate astea sunt trecut și, teoretic, cel puțin, nu mai contează... Se cheamă că sunt o femeie matură, cu realități foarte clar restricționate de condiția de profesoară, de cei 38 de ani din cartea de identitate, împliniți săptămânile trecute, de care sunt foarte conștientă, și de cele câteva riduri bine delimitate pe chipul meu- adică date suficiente ca să nu mă mai deranjeze decât lucrurile importante, grave.
Azi toate astea, rememorate ca-ntr-o străfulgerare dureroasă în ceas de insomnie, când stai cu gândurile și inima ta la sfat, sunt doar lucruri urâte, ascuțit dureroase, dar trecute, slavă Domnului!
De la o întâmplare, nevinovată, în sine, realizezi altele mai grave: că te-ai valorizat prea puțin, că ai acceptat de prea multe ori să ți se întâmple lucruri nedemne de ființa ta, că ai acceptat atât de ușor să nu fii iubită doar tu, singură, în mod exclusiv și încă nu te-ai deprins să fii suficient de categorică în a arăta oamenilor că nu mai accepți așa ceva.
Îți promiți că n-ai să mai accepți niciodată în viața ta un om care nu te va iubi pe tine mai presus de orice altă femeie, care te va socoti la fel cu celelalte femei de pe planetă, care te va prețui mai puțin decât meriți, căci știi că meriți, care își va împărți afecțiunea în mod egal între tine și celelalte femei din jurul lui, al tău sau de aiurea...
Îți promiți că n-o să mai lași pe nimeni să îți ofere mai puțin de TOT, că nu te vei mai mulțumi niciodată cu jumătăți... de nimic. Meriți și vei cere exclusivitate. Meriți devotament și iubire deplină numai tu singură, din toată lumea, din toate celelalte femei, chiar de-ar fi ele de-o mie de ori mai frumoase, mai tinere, mai nu-știu-cum. De la omul care va alege să vadă în tine omul unic care ești meriți tot și va trebui să primești tot, în mod exclusiv și convingător. Căci nu-ți mai este teamă acum de nimic, nici măcar de singrătate, căci o trăiești și e mai bună decât singurătatea în doi. Ai văzut deja cum arată infernul, iar nimic nu te ma vai păcăli să accepți în viața ta ceva care măcar să semene cu el.
Nici măcar în glumă, nici măcar ca ipoteză nu vei mai accepta să nu fii cea mai importantă, SINGURA.
Îți spui și-ți tot repeți, poate îți intră odată în cap, că trebuie să excluzi din viața ta pe toți cei care nu te iubesc de-ajuns, care mai au inimi, glume, sărutări și atenție de dat și altcuiva, în afară de tine, care nu te văd pe tine cea mai și cea mai... Și, fir-ar să fie, de nu te-oi ține de cuvânt!
Cu pumnii strânși, cu perseverență, te vei ține de cuvânt, fata mea!
Recitesc Război și pace și-o contrariez pe prietena mea, care-mi spune: N-ai mai citit-o o dată? Ba da, de mai multe ori, dar aș citi-o mereu și mereu... Se miră Mona cum oi citi eu la calculator și-i spun că, în adevăr, citesc la dublu: cu cartea lângă mine și cu laptopul pe genunchi, comparativ. Ediția electronică păstrează grafia veche, iar cea de la Adevărul, deși frumoasă, are câteva greșeli de punctuație deranjante. E și ăsta un exercițiu de voință, îmi zic parcă pedepsindu-mă, căci am resimțit ziua de azi ca teribil de caldă, cel puțin la întoarcerea de la supermarket, prin soare, cei câțiva pași până acasă mi s-au părut o corvoadă. Acasă, la fel de cald și nimic de făcut! Cert e că nu-mi priește vacanța, deși așa de mult mi-am dorit-o! Am nevoie, pesemne, de activitate, de zbucium, de chin...
Am bluză cu floricele și în minte lanuri de maci și albăstrele. În casă e deja prea cald, înăbușitor parcă, telefonul sună și prietena mea îmi povestește lucruri incredibile: că azi că a fost cu cătelul la tuns, animal de o rasă pe care nu știu s-o ortografiez, și a făcut animalul atac de panică.
Îi spun că nu e posibil și, obișnuită să caut explicații pentru orice, le și găsesc, mult mai rezonabile și mai probabile. Animalul, pe lângă trauma de a-i fi redusă cantitatea de păr extrem de deranjantă pe-o asemenea caniculă, a fost, totodată, și deparazitat, așa că, găsesc eu, o fi tolerat rău substanța care i s-a administrat... Mona îmi dă dreptate, deși nimic nu mi se mai pare, comparativ cu ce bizarerii aud și mi se întâmplă în ultimul timp, imposibil. Oricum, că trăim demult într-un fel de livresc repetitiv, devine un fel de certitudine pe zi ce trece, iar întâmplările din Nemângâiații lui Ishiguro mi se par că pălesc în fața realității cotidiene.
Den, cealaltă prietenă a mea, mă ceartă că sunt prea permisivă cu oamenii care-mi fac rău, că le permit tuturor să mă rănească, nesocotindu-mi vocea interioară, intuiția excepțională care mă face să simt oamenii. Căci îi simt, îi simt de la-nceput, pe fiecare, doar prvindu-i în ochi, îi simt cum sunt... Mă apăr, spunând adevărul: că nu pot să rezist în fața unor potențiale nefericiri și-mi pun la lucru vocația de mama răniților. Nu sunt prea departe de adevăr, dacă sunt chiar sinceră cu mine...
M-am tot gândit , în ultimele ore, ce anume fatalitate mă face, mereu și mereu, să mă las rănită de oameni și să nu fiu în stare să mă descotorosesc de ființele care îmi fac rău, ba, mai mult, îi cultiv, îi las să-mi intre în viață, în suflet, să-mi cotropească gândurile, mă frământ din cauza lor, fără să-mi pese că ei mă folosesc pentru scopurile lor deloc nobile...
Probabil un instinct de conservare în limite foarte scăzute sau... nu știu nici eu... poate doar prostie...
Cert e că mă frământ mereu prea mult, inutil, pentru probleme uneori fără prea mare importanță, augmentându-le, doar din mania tâmpită de a găsi explicații gesturilor, cuvintelor, faptelor care, uneori, se poate să n-aibă nicio explicație profundă, ci să fie doar manifestări meschine ale unor interese și firi ignobile...
Mă tem, m-am temut totdeauna, excesiv, de a face rău cuiva, de a răni ființele din jur... Mă încarc cu toate responsabilitățile lumii, inutil, deși umerii mei sunt și-așa împovărați de responsabilitățile mele...
Mă tot gândesc la acțiunile mele care pot fi răstălmăcite de mințile oamenilor, care, se pare, îmi înțeleg așa de prost sufletul, că mă surprind mereu... Probabil, pentru că toți îi judecăm pe ceilalți reducându-i, de fapt, la propriul sine, care devine măsura tuturor valorilor și acțiunilor noastre?...
Nu știu... nu-s mai bună cu mult față de lumea cu păcate, îmi zic-și pe bună dreptate îmi zic! Nu-s iopcrită, cel puțin așa cred de multă vreme, și mă analizez destul de intransigent...
Am, ca orice om, lucruri să-mi reproșez, gânduri reprobabile, rostite în capul meu la mânie, fapte pripite, pe care le regret deseori, dar am, dintotdeauna, o teamă supremă, mai presus de toate celelalte: să nu fiu nedreaptă cu ceilalți, să nu le frâng inima, să nu-i jignesc... să nu spun cuvinte care să doară iremediabil, căci iremediabilul e ceva infiorător de greu de suportat...
Cuvintele rănesc cel mai mult, crunt, greutatea rănilor lor am trăit-o pe sufletul meu și știu ce zic.
Eu faptelor le găsesc totdeauna scuze, am tendința să le pun pe seama slăbiciunilor de moment, a irascibilităților și-a lipsei de răbdare a oamenilor, dar cuvintele care, cum spunea un mare duhovnic, ies pe unde iese sufletul și vin din suflet, sunt armele cele mai tăioase și nu se pot uita niciodată...
Cuvintele pot mângâia când nimic altceva n-o mai poate face și tot ele te pot îngenunchea, te pot nimici sufletește, îți pot schimba pentru totdeauna imaginea unui om din oglinda sufletului...
Așa cum un cuvânt, un singur cuvânt de la un om drag, te poate face să dai lumea întreagă în schimbul lui... așa e de flămândă inima omului de cuvinte calde, drăgăstoase, care să aline, să dea speranță, putere, sens...
Mă gândesc, deseori, că păcatele cele mai mari prin cuvânt le facem.... prin cuvintele neiubirii, ale egolatriei, ale neîndurării, ale indiferenței...
Îmi pasă de oameni și de ecoul pe care-l au faptele și vorbele mele în cugetele lor. Uneori, chiar mai mult decât ar trebui, păgubos pentru mine... căci rezultatele sunt tot alea, cinic formulate cu multă vreme în urmă: nimeni nu poate schimba pe nimeni, dacă el însuși nu vrea...
După zece ani de suferință și scrupule ca nu cumva să fac vreun rău unui om care, în tot acest timp, imi făcuse mie tot răul posibil, constat, stupefiată, că experiența nu m-a învățat mare lucru. Acționez în virtutea acelorași antagonisme din mine, tot se pare că nu m-am lecuit de uitare de sine și de ambiția de a schimba ceva în bine în cei din jur... de a lăsa urme din care să rodească binele... și alte asemenea visuri rizibile, pe care le-am altoit pe sufletul meu- de unde altundeva, dacă nu din cărți?!
Probabil că și vocația compasiunii o practic tot excesiv și... autodistructiv... cine-știe?...
Dar cărțile mi-au rămas până acum și cei mai statornici prieteni, nu m-au dezamăgit niciodată, așezate acolo pe rafturile bibiotecii sau ale inimii. Pot spune asta cu mâna pe aceeași inimă, clișeistic, dar mi-o asum, căci ne adaptăm actului trăirii în limitele capcanelor clișeelor și-ale manierismului...
Trăiesc o fericire blândă, alinătoare, caldă. Poate fără vreun motiv rezonabil, demn de a fi explicat în cuvinte, dar inima mea o știe, o recunoaște. Dar despre asta... poate altădată...
Ziua de azi, toridă și liniștită, mi-am început-o cu muzică. Rusească, de data aceasta, prin vocea frumos bărbătească a lui Dmitri Hvorovstovsky. Zilele acestea lumea a fost îngrozită de vestea cumplită a bolii grave a baritonului rus, care a început o complicată chimioterapie pentru o tumoare pe creier. Am privit și eu, ca mai toată lumea care știe câte ceva despre interpreții de operă la ora actuală, ca o îndrăgostită de muzica clasică, și am fost impresionată cum a luat foc facebook-ul, cum artiștii de marcă ai scenei internaționale s-au solidarizat în gesturi frumoase, sprinjinindu-l moral pe colegul lor, lucru, de altfel, lăudabil și destul de rar, dar explicabil prin stofa umană diferită a acestor oameni. Zilele trecute Jonas Kaufmann deschidea concertul din Königsplatz, de la München, cu un mesaj de dragoste și încurajare către marele lui prieten, ieri artiștii ruși la un concert s-au îmbrăcat în tricouri inscripționate cu chipul lui și cu mesaje de susținere, azi dimineață Placido Domingo posta un mesaj de încurajare pentru Hvorovstovsky, un val intens de solidaritate și gânduri bune se îndreaptă către un artist în mare cumpănă, care se luptă pentru viață.
La noi, în marile personalități se împroască, de regulă, cu noroi, i se caută respectivului prin trecut, i se scot la iveală intimități, i se intră cu cizmele murdare în viață, se scuipă peste absolut tot... că așa suntem noi, mai cu moț, iar spectacolul este trist și dezgustător.
Angela Gheorghiu, de pildă, adulată la nivel internațional, este blamată și jignită frecvent în presa din România, i se discută relațiile amoroase, divorțurile, iubirile, uitându-se ce e mai important: că e ca și cum ai scuipa peste imaginea frumoasă a României în lume, căci Angela Gheorghiu este imaginea frumoasă a României în lume.
Mă sună prietena mea și-mi spune că a urmărit la televizor discuțiile despre situația Greciei din interiorul instituțiilor europene și că nicăieri numele României n-a fost menționat, de parcă europenii nici nu ne-ar lua în considerare...
Probabil că așa o fi, dar, oare, noi n-om avea nicio vină în toate astea? Noi desființăm, nu dăm vedetei statutul de vedetă, ba facem vedete din indivizi grotești ca Leo de la Strehaia, piticul porno, Marian Mexicanul, Guță sau cine-știe ce prostituate... dar mă rog, ăsta-i un subiect care mă nemulțumește așa de tare, încât nu vreau să-l mai reiau...
Am stat șase luni în Spania și-am avut acces, prin natura împrejurărilor, la toată presa spaniolă, de la presa mondenă, până la cea politică. În presa cu cel mai mare impact la public, atât cea scrisă, cât și cea audiovizuală, nu exista zi în care să nu se facă promovarea cel puțin a unei vedete spaniole de nivel internațional. N-am văzut emisiune sau n-am văzut revistă în care să nu apară ceva despre Rafael Nadal, Penelope Cruz, Julio Iglesias, Antonio Banderas, Placido Domingo și alții... Nimic defăimător, majoritatea articole sau reportaje elogioase, de parcă n-ar fi avut nimeni vedete ca ale lor... Nimic de comentat aici, nu?
Revenind la subiectul de la care am divagat și-așa prea mult, ascultându-l pe Hvorostovski și vocea lui frumoasă, mi-am amintit de sufletul sentimental rus, așa cum l-am descoperit eu prin intermediul livresc și, implicit, cel mai iubit personaj din literatură pentru mine, prințul Andrei Bolkonski, eroul capodoperei lui Tolstoi, Război și pace.
Am recitit romanul în iarna aceasta cu o plăcere imensă, reconfirmându-mi o iubire veche, dar nesfârșită și pentru toată viața. N-am să iubesc niciodată o carte mai mult, n-am să întâlnesc niciodată un personaj mai nobil și mai frumos decât prințul Andrei. Cred că nici nu există.
Prințul Andrei este superlativul, este idealul, este noblețea și frumusețea prin excelență.
Recunosc, plâng copilărește la filme, ascultând muzică splendidă și citind cărți frumoase. Frumusețea mă emoționează și la 38 ca la 14... ca-n copilărie și adolescență... mă recunosc un copil mare și n-am ce-mi face. Nici nu vreau să mă schimb, pentru că nu m-aș mai recunoaște, n-aș mai fi eu...
Pentru mine, întâlnirea cu personajul prințului Andrei rămâne ca un fel de tărâm magic al sufletului, în care, odată ce-ai pășit, nu te mai poți întoarce în lume la fel... rămâi cu nostalgia frumuseții, cu a acelui et în Arcadia ego...
Mi-e dor de prințul Andrei ca de-o parte din sufletul meu, acel suflet capabil de frumos și de ideal, de iubire până la sacrificiu, deschis spre întâlnirea cu Dumnezeu și cu sensurile lumii...
Mi-e dor de a întâlni oameni frumoși, în sufletul cărora să se ogindească o fărâmă de cer, nu noroiul și abjecția lumii...
”Iubirea? Ce-i iubirea? se gândea el. Iubirea stă în calea morții. Iubirea este viața. Tot, tot ce înțeleg, înțeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există numai pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu și, când mori, înseamnă că tu, o părticică din iubire, te întorci la izvorul veșnic al tuturor lucrurilor.” (Război și pace)
L-am iubit pe prințul Andrei cu toate contradicțiile lui orgolioase și incertitudinile lui răvășitoare, am plâns de fiecare dată când am citit scena în care moare în brațele Natașei, de fiecare dată dorindu-mi să existe o posibilitate, să se rescrie, ca prin miracol, romanul, și prințul Andrei să trăiască și să-și împlinească iubirea cu frumoasa lui Natașa...
Țin minte că finalul romanului, atmosfera lui casnică m-a dezamăgit enorm... Evident că am înțeles de ce alege Tolstoi să moară prințul Andrei, cel mai frumos și mai imposibil idealist din câți există prin paginile cărților, căci cum ar fi fost posibil de imaginat un prinț Andrei cu o casă plină de copii, cu burtă, cu preocupări lumești, lângă o Natașă casnică și lipsită de poezie?
Nu, prințul Andrei trebuia să fie un personaj sublim, mereu tânăr și plin de frămânările transcendentului, o imagine a unei lumi pierdute de mult, dar care să fie un reper al vieții interioare, imposibil de conformat realității prozaice...
Prințul Andrei rămâne un personaj ideal, nefericit, menit să trăiască incandescent în flăcările himerelor sale interioare, consumat de propriile antagonisme, ajungând tardiv la autoiluminarea dată de miracolul iubirii absolute, frumos ca o iluzie, imposibil de întâlnit în viața reală, căci lumea cu date de stare civilă luptă înverșunat împotriva ăstui soi de idealism.
Pentru splendidul prinț Andrei, pentru mine, subiectiv și definitiv, Tolstoi rămâne cel mai mare scriitor al umanității.
Deschid cartea, în care prințul Andrei rămâne mereu tânăr și frumos, și-i mulțumesc, în gând, lui Tolstoi, pentru asemenea dar. Închise ochii. Prin fața lor, amintrile se perindau una după alta. La una dintre ele se opri îndelung, cu nespusă plăcere. Își reaminti o seară petrecută la Petersburg. Plină de însuflețire și cu fața roșie de emoție, Natașa îi povestea cum, vara trecută, ducându-se după mănătărci, se rătăcise într-o pădure deasă. Îi descria de-a valma și desișul pădurii, și sentimentele ei, și discuția cu prisăcarul pe care îl întâlnise, și la fiecare frază se înrerupea și spunea: ”Nu, nu pot, nu povestesc așa cum a fost, nu, dumneata nu poți înțelege”, fără să ia seama că el o liniștea, spunându-i că înțelege, și într-adevăr înțelegea tot ce voia ea să spună. Pe Natașa o nemulțumeau propriile-i cuvinte; simțea că n-a izbutit să exprime sentimentul de teamă și de poezie pe care îl trăise în ziua aceea și pe care ar fi vrut să-l redea în toată adâncimea lui. ”Era atât de minunat bătrânul, și atât de întuneric în pădure... și atât de blânde îi erau... nu, nu sunt în stare să-ți descriu”, spunea ea, înroșindu-se zbuciumată. Prințul Andrei zâmbi și acum cu același zâmbet de atunci, când o privise în ochi. ”Eu o înțelegeam, își zise el. Nu numai că o înțelegeam, dar ceea ce iubeam la ea era tocmai acea forță sufletească, acea sinceritate, sufletul ei, pe care trupul parcă îl încătușa... Tocmai sufletul acela l-am iubit eu în fata asta... l-am iubit atât de mult și am fost atât de fericit”... Și deodată își aminti de sfârșitul acestei iubiri. Lui nu-i trebuia nimic din toate astea, el n-a înțeles și n-a văzut nimic din toate acestea. A văzut în ea doar o fetiță drăgălașă și mai ales fragedă cu care n-a găsit de cuviință să-și lege soarta. Pe când eu?... Și el tot mai trăiește, de atunci, vesel și fericit.”
Stau cu ochelarii pe nas, cu laptopul pe genunchi și citesc cea mai frumoasă poezie de dragoste. E scrisă de Marius Tucă și e despre speranță, despre destin, despre credința că acolo, undeva, neștiut, ascuns, poate după alte năluci vremelnice și înșelătoare, e cealaltă parte a acelui noi pe care-l speră fiecare, spre a cărui împlinire își orânduiește, conștient sau poate negând mereu, spre a nu cădea în ridicol, toată viața...
Eu sunt un om care crede în acea matematică bizară, în care unu plus unu fac, mereu, la nesfârșit, doar unu. Chiar dacă toată lumea civilizată, conformistă bunului simț contemporan, rezonabilă și fără visuri imposibile, îmi spune că e nerezonabil din partea mea s-o mai fac la 38...
Cică Făt-Frumos nu mai vine de mult, cică nimeni nu mai crede astăzi în povești, cică trebuie să fii rezonabil, realist...
De parcă-ar avea cineva, vreodată, nevoie cu adevărat de un făt-frumos sau de vreun sirop...
Oamenii au nevoie de minuni în suflet, chiar dacă se obișnuiesc, în lumea asta fără de iluzii, să se mintă că n-au... și că nici n-au putut avea vreodată... și să râdă de naivii cărora le-ar putea măcar trece prin minte îndrăzneala unui astfel de gând...
Un om pe care l-am iubit demult îmi spunea mereu, când eu mă încăpățânam să nu fac compromisuri cu inima mea, să rămân același copil în suflet, o propoziție care m-a urmărit ani de-a rândul și mi-a provocat multă amărăciune: ”Fii realistă, măi păpușă!” Aveam douăzeci de ani, și ochi mari de păpușă, și inocență de copil și naivități la fel...
Știam și-atunci, știu și-acum ce însemna acel soi de realism... Așa cum știam și-atunci și știu și-acum că nu mi-o spunea cu răutate, ci cu drag, cu îngăduința cu care tratezi un copil, cu condescendența celui care se simțea superior prin... experiență.
N-am fost! Cu prețul multor răni ale inimii mele și-al multor lacrimi, n-am fost, dar nici azi nu-mi pare rău...
Am fost așa cum am putut să fiu, așa cum m-a lăsat inima mea să fiu. Și sunt și azi tot la fel.
Pentru că și azi matematica mea e la fel de imposibilă, și azi inima mea știe că există acel noi ”într-o dimensiune neștiută”, chiar dacă, poate, nu am să-l găsesc niciodată...
Mă gândesc la legenda vechilor greci, dintre Cupidon și Psyche... Psyche, cea părăsită de ai săi și dusă de vânturi în palatul îndepărtat, a întâlnit nu monstrul prevestit de oracol, ci iubirea... Curioasă, ca toate femeile, a vrut să cunoască miracolul cu proprii ei ochi... și-a plătit pentru greșeala neascultării, neîncrederii în miracol. A plătit cu suferință și chinuri, dar nu s-a lăsat, a luptat pentru iubirea ei. Și zeii s-au îndurat de ea, de perseverența ei într-un vis imposibil, vădit imposibil, ireversibil imposibil...
Răsplata a fost cu asupră de măsură, iar azi legenda îi arată pe Psyche și Eros, întru cerurile nemuririi miturilor umanității, nedezlipiți, unul pe veci...
Speranța celui ce-a fost luat de vânturi vrăjmase și dus, de-adevăratelea pe aici, nu ca-n povești, în palatele monstrului, e în fiecare bătaie de inimă. Căci inima știe că există noi într-o dimensiune neștiută, doar visată.
Deja-vu Alerg după mine şi nu mă prind Aşa cum alerg după tine şi nu te găsesc Prind uneori câte o aripă din mine Dar nu apuc să mă dumiresc bine că îşi ia zborul Iar tu apari la o fereastră pe care nu pot să o deschid Trăiesc doar bucuria luminii de a te vedea Şi mi se face teamă că începi să semeni cu mama Ai ceva din frumuseţea ei din copilăria mea Şi te simt ca pe cea mai frumoasă femeie pierdută Sau poate dacă mă gândesc mai bine negăsită Şi doar visată într-o viaţă anterioară, paralelă Într-un cocon care-mi apare doar în deja-vu-uri Şi nu îmi e teamă să recunosc în scris, în poezie Că tu eşti cel mai frumos deja-vu dintre toate Aş căuta transa ca să mă pot vindeca De sentimentul că aş putea să te iubesc mult Atât de mult, la fel de mult, tot atât cât mă iubesc şi pe mine Aşadar recunosc deschis că din tot ce-am iubit Te iubesc ca pe cel mai frumos deja-vu Altfel spus, eşti deja-vu-ul pe care-l iubesc cel mai mult Ce fericire, ce nefericire dacă aş şti în care femeie eşti Cine te poartă şi cine te întruchipează cu adevărat Ce himeră îţi trăieşte viaţa, nebunia, gândurile Ce nălucă îţi îmbracă lumina şi ochii Fără să-mi pese că Universul ar tresări în vreun punct Îţi spun în această declaraţie ireală În care nu ştiu dacă există eu sau tu Dar ştiu că există noi într-o dimensiune neştiută Te iubesc, deja-vu-ul meu.
Se anunță furtună. E o veste despre iminența furtunii peste tot: în cer, în aerul electrizat parcă, în conversația cu taximetristul care te-a lăsat în fața blocului, în postările de pe bloguri, pe facebook, ce să mai vorbă lungă, zici că preocuparea majoră a lumii e furtuna asta!
