vineri, 19 iulie 2013

pietre seci...

Sunt zile care, ca și cea de azi, te epuizează. O ca precum cea de azi, care se sfârșește dureroas, ca urmele de spini înfipți în carne, te lasă cu sufletul ravasit, cu o nemulțumire profundă, atât față de viață, cât și față de tine, te face din nou să te revolți și să te cerți cu tine insăți, ineficient și redundant. Și obositor, tare obositor!!!
Mă revolt, adesea, în fața nedreptății și mă tot întreb de ce se întâmplă, de ce mi se întâmplă nedreptăți. Uit, la fel de des, că răspunsul este tot la mine, ca vina o port, întreagă, tot eu, eu cea care permit celorlalți să mă rănească, eu care mă las dezgolită în fața oamenilor cu vulnerabilitățile și nesăbuințele mele. Nesăbuințele pe care le comitem, cu toții, tot din dorința nebună de a-i face pe ceilalți să ne iubească, uitând că azi omul este lup față de om, cum învățam odată în școlile pe care le-am făcut, că oamenilor nu trebuie să le arați niciodată sufletul, pentru că te vor sfâșia fără milă, te vor umili din infatuare și, poate chiar mult mai rău decât lupii, căci se știe că fiarele te sfâșie din alte necesități. Doar fiarele din noi, oamenii civilizați, devorează fără motiv, doar din plăcere...
Lupii dintre noi, luptând disperat să se ascundă și ei de ceilalți, să nu fie nici ei prinși descoperiți, luptând să arate că sunt infailibili, câtă vreme nu sunt decât niște vulnerabili și ei, la rândul lor...
O goană nebună, și o competiție absurdă, din care nu are, de fapt, cu adevărat, nimeni de câștigat, o sfâșiere continuă și o înstrăinare care ne lasă, pe fiecare, pustiiți și incompleți... Sau poate doar mi se pare mie, celei rămase fără suflu în spatele unei uși închise brutal, celei înfrânte mereu și mereu în acest joc ciudat și fără rost.
Nu știu de ce nu învăt lecția asta niciodată, nu știu de ce nu știu să mă apăr, de ce nu știu să fiu așa cum se cere. Nu știu de ce rămân mereu cu mine însămi, certându-mă și părându-mi rău de prostia mea, nu știu de ce nu reușesc să-mi înfrâng nevoia de ceilalți, de înțelegere și comuniune, nu știu de ce nu ...
(Atâtea nu-uri și-atâtea obositoare văicăreli, de mi-e silă,chiar mie, de soiul ăsta de comportament năuc și autodistructiv!)
Dar dacă toate se întâmplă pentru că , în fond, ne lîsăm furați de mândrie, primim și vrem lângă noi oamenii pe care-i vedem cum vrem noi să fie? Nu AVEM SUFICIENTĂ ÎNȚELEPCIUNE ȘI NICI CURAJUL de a-i privi pe cei pe care-i vrem cu obstinație lângă noi,  în profunzime, ci luăm numai coaja superficială și ne autoamăgim cu aparențe găunoase, care nu sunt, de fapt, decât scuza propriilor noaste orgolii și neputințe. Dacă, de fapt, deziluziile de care ne plângem nu sunt , în fond, decât consecințele propriei noastre stupizenii și îndărătnicii, ale unei permanente perseverențe în greșeli?
Suntem prea mici, uneori, Doamne, și prea lipsiți de smerenie.
Oricum răspunsurile se încăpățînează să rămână închise în capsulele misterioase și impenetrabile ale evidențelor pe care nu le pricepem. Căci așa sunt toate adevărurile: evidente și, tocmai de aceea, pentru ochii noștri limitați de autoimpusele noastre limite, de neînțeles.
Ne păcălim, trist, ca-ntr-un joc de copii mari că nu vedem, că nu simțim adevărurile care dor, sperând absurd că le vom schimba, că oamenii de lângă noi se vor schimba de dragul nostru, că vor înceta să fie cum sunt, că vom schimba lumea, că vom face minuni, ca Moise, scotând apă din patra seacă...
Uneori, inimile celor din jur sunt pentru noi pietrele seci din care nu va ieși niciodată, oricât de patetic și ridicol am spera noi, nici măcar o lacrimă, nici măcar un strop infim de apă...

joi, 18 iulie 2013

E prea mult?...

Ieri seară cineva m-a intrebat: ce-ți dorești de la bărbatul din viata ta?
 Am rămas, câteva clipe, surprinsă, ca-n fața acelor întrebări pe care nu te mai aștepți să le auzi, poate pentru că s-au banalizat prea mult, știu eu?... Oricum, i-am răspuns altceva, i-am spus, zâmbind, ceea ce nu vreau de la un bărbat, ceea ce nu mai vreau: iresponsabilitate.
Acum, rememorând întâmplarea de ieri, cred că m-am  gândit mai bine, știu ce vreau de la un bărbat, ce vreau de la bărbatul pe care-l doresc în viața mea: vreau să mă placă. Cel mai mult, deplin, fără rezerve, vreau să mă placă pe mine și tot ceea ce sunt eu: de la înfățișare la gânduri, de la gusturi la slăbiciuni, manii și defecte pe care, fără îndoiala, și eu, ca orice om, le voi fi având.
Să mă placă pe mine mai mult decât pe orice ființă din lume asta și de aiurea, să mă prefere pe mine înaintea tuturor altor întruchipări ale frumuseții reale sau imaginare, să mi se dedice mie și să mă vrea în ciuda tuturor răstriștilor și piedicilor pe care viața le-ar putea ridica între noi, să nu mă critice niciodată, oricîte greșeli voi face... Să fie bun și tandru, să găsesc la pieptul lui nu doar sunetul bătăilor inimii vijelioase, ci liman sigur și cald al tuturor neputințelor și însingurărilor mele.
E prea mult, Doamne, e prea mult?
E prea nesăbuit și orgolios din parte-mi, lume civilizată și plină de condiții?...

„Vitrion, Năică!”

     Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură ș...