Premoniții?

Se duce toamna, cu dâre de ploaie după silueta-i fumurie și înfrigurată. Vine iarna, înghețată și lungă, ca o viață fără iubire, ca o absență a unui mort iubit, prea iubit și de neînlocuit.
Nu vor mai fi cântece și păsări perechi, doar negre ciori și negre zboruri peste blocuri gri, peste oraș gri, peste vieți gri, peste lașități și mai gri...
Vor îngheța toate stelele sticloase, toată izvoarele sufletului, toate zâmbetele în colțul gurii, nemaireușind să devină niciodată surâs.
Va fi iarnă și vânt. Și frig înăuntru și afară. Și zile cu cer fără albastru, fără soare, fără ecou al gândurilor de cerere. 

Se duce toamna, se duce încă un an, se duc ultimele visuri nebunești- resturile tinereții dintre cutele de la colțul privirilor de catifea. Se duc cu ultimele cuvinte ale unei nopți de noiembrie târziu și singur, șterse de picăturile unei alte ploi reci și indiferente. 

Poate că se duc ca să facă loc nou în inima unei femei complicate și rezistente la schimbare de zodii, de mentalități, de iubiri, de credințe și zei...  O femeie veche, principială și înverșunată în tiparele unui ”așa trebuie” din ce în ce mai desuet și mai inaplicabil... O femeie plină de suflet și defecte, fără tact și fără gratii la inimă.
Poate că s-or duce toate cele știute, să facă loc unei femei ”noi”, rebranduite, conforme standardelor lumii crude și războinice în care se târăște prin ploaia cenușie și rece de noiembrie circumspect și esențial.

Și tăcut, prea tăcut... Cine știe?...

”Dacă m-ai chema, ar zvâcni

 O mie de păsări în colivii;

 O mie de uși s-ar da-n lături 

 Și s-ar umple văzduhul de păsări

 Și – ca legătura de chei a pământului – 

Ar zăngăni apele sub mâinile vântului

 Și s-ar vesti dezghețul pretutindeni ! 

Izvoarele-ar căpăta călcâie și pinteni

 Și-ar începe să călărească la vale

 Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre și goale;

 Sloiul albastru al singurătății s-ar sparge în hău – 

Tu, dezghețul meu, soarele meu !”

                                   Nina Cassian 

Cernitele gânduri

Când vin nenorocirile, nu ești niciodată pregătit. Săptămâna asta a început cu o tragedie, de care-am aflat de la primele clipe conștiente, care-a înnegrit iremediabil toate zilele celelalte și în care, fără să vreau, am fost implicată prin faptul că-mi pasă de oameni. Și că nu pot să trec prin viață punându-mi scut la inimă, la sensibilitate, la ceea ce mă face să fiu om...
Știu că nu e prima, țara întreagă și-apoi lumea întreagă a fost cernită de câteva săptămâni- de fapt, începutul lunii noiembrie a fost marcat de tragedii, una peste alta, ca și cum luna asta ar fi blestemată, ca și cum tot răul din an se adună acum.
Nici nu încerc să le explic, mi-e și-așa destul de greu să le conștientizez, căci sufletul meu parcă le refuză realitatea, e prea dureroasă!  Cert e că simt că au o explicație, deși nicio absurditate nu este explicabilă, cu toate subterfugiile minții! Dar explicația cred că e mult mai profundă decât rațiunea poate să cuprindă în limitările ei, iar ea se găsește în răul din noi, pe care-l ținem încătușat și legat bine de baierele inimii, ca nu cumva să fim frumoși,  ca nu cumva să fim buni, ca nu cumva să fim onești și adevărați...
Am simțit acut că e prea mult urât și prea puțină bucurie în lume pentru cei ce-o merită, prea multă durere și prea puțină recompensă... Și-au fost gânduri de odinioară, de când eram studentă și-am trecut prin nenorocire, aproape o copilă, ca și copiii aceștia greu încercați și pălmuiți de viață, învinși în lupta inegală cu ”doamna cu coasa” cea nemiloasă...
M-am întors, ca odinioară, în adolescență, la marile întrebări cu ”de ce?”-uri, la cernitele gânduri că răul li se întâmplă doar nefericiților și îngenuncheaților destinului, cu asupră de măsură, de parcă nu le-ar fi de-ajuns povara pe care-au dus-o, deja, prin multe circumstanțe ce se înscriu în acea „soartă rea”, cum se obișnuiește să se spună din bătrâni.
M-am simțit, din nou, ca acum paisprezece ani, copil fără părinte, care nu înțelegea deciziile unui Dumnezeu pe care-l socotea absurd și neîndurător, deși știa că nu e, că n-are cum să fie!
Ieri, lacrimile mamei mi-au readus aminte că-i e grea absența lui la fel și-acum, absolut la fel... Și că durerea pierderii celor dragi nu trece niciodată, cu nimic, cu absolut nimic.
Trăind în lumea asta cu doruri, toți ne maculăm, cumva, ne murdărim de sordidul ei, ne contaminăm cu unele din bolile ei infame și mârșave, ne schimbăm la fața sufletului în viclenele curse ale neiubirii fără de măsură, ale egocentrismului, ale mândriei și ale ținerii de minte a răului. Uităm să fim cum suntem, cum am fost creați și cădem  în capcanele mișelești de a fi cum știm că nu e bine să fim...
Azi, ca și-n zilele din urmă, am reflectat la tot soiul de slăbiciuni: ale ființei noastre de carne și ale sufletului lacom de tot felul de doruri, mereu tânjite, veșnic amânate ca împlinire... Ele ne fac mici, slabi, insensibili, incapabili de compasiune, părtinitori și iude... Ele ne îndepărtează de Dumnezeu și, cine știe, ne atrag pedeapsa...ca un avertisment că am părăsit drumul drept. Deși, uneori,  în clipe de cumpănă, te întrebi unde e dreptatea și care e drumul?...
Mâine merg să petrecem pe ultimul drum un copil fără de noroc, de-ar fi să zic ca la mine-acasă, cum am auzit în glasurile bătrânelor de pe uliță, cum zicea mamaia, cum mi-a rămas în auz și-n suflet peste ani, căci știu clar că-n matricea aia a primei copilării stă cheia ființei noastre întregi. Un copil sărman, dar demn și luminos, care-a pierit la 20 de ani, strivit de un camion cu lemne... Un copil frumos și cuminte, care m-a impresionat prin liniștea și bunul lui simț rar, din ce în ce mai rar... Eu și cu ai mei, elevii mei, copii încă, fără experiență, dar cu suflet și cu lacrimi, vom vedea cum se ne mai arată Dumnezeu ceva, deși noi tot nu înțelegem...
Mâine va fi o zi neagră, neagră ca pământul care primește în el un tânăr care ar fi putut fi unul dintre oamenii buni, de care țara asta are nevoie, căci e din ce în ce mai plină de lichele. Și, în ciuda aparentei artificialități a formulei, chiar așa este, căci zilnic văd canalii în fașă, stârpituri la loc de cinste, rebuturi de la care nu mai putem avea nicio speranță. Judecata cade grea, și mi-e greu s-o admit și s-o rostesc, dar știu că așa e...
Mă tot gândesc, ca și mulți alți oameni, că sunt zboruri care se frâng înainte de-a se înălța, că sunt visuri și speranțe ucise din fașă, că sunt șanse visate, așteptate, dar care nu vor fi împlinite niciodată, ca niște promisiuni neonorate ale vieții acesteia crude, tare crude cu unii, uneori...  

Gândurile îndoliate nu au concluzii, nu au finalitate, nu au nici rost. Doar vin, ca niște păsări negre, de rău prevestitoare. De rău și de iarnă. De iarnă de suflet, de iarnă de bucurie, de iarnă de încumetare, de iarnă de tot...
Undeva, departe de tot, în cerul pe care-l facem cu inima noastră tot mai înstrăinat, e răspunsul și mângâierea pentru toate, ȘTIU că este. 

Cu ochii pe ceas

Mi-am permis azi să mă răsfăț: mi-am cumpărat tot felul de fleacuri, mi-am schimbat ochelarii, mi-am petrecut restul zilei, după obligațiile de serviciu, cum am vrut, scăpând de ceas, de presiunea unei iminente întârzieri pe undeva, deși nicio clipă n-am putut scăpa din capcana unor ore fixe pe ecranul telefonului. Mi-amintesc că, în adolescență, adică demult de tot, credeam că dacă surprind ceasul arătând ore fixe înseamna că mă iubește- cineva, probabil cineva drag. Naivitate dulce și binefăcătoare, la care mă mai întorc uneori, deși, după ce mi se lăfăie pe față un zâmbet larg și tâmp, îmi dau seama repede că pe mine acum n-are cine mă iubi, chiar de-aș prinde toate orele fixe din lume!  

Cum zisei, m-am plimbat prin oraș după ce-am isprăvit curățenia prin casă și-am intrat și-n câteva locuri unde se cheltuiesc sigur bani. Am observat, cu această ocazie, că mă plac oamenii și mă recunosc, chiar și cei cu care n-am venit în contact decât întâmplător, care n-ar trebui, în niciun caz, să-și amintească de mine. 

De pildă, o angajată drăguță, de la firma de cablu, pe care-am văzut-o acum câteva luni, cred că prin aprilie, când mi-a dat niște relații despre abonamentul astronomic și inutil pe care-l plătesc, m-a recunoscut și, cu multă amabilitate, după ce mi-a luat banii, m-a întrebat dacă mai am numărul ei de telefon. M-am dat seama că îl mai aveam, ba chiar că-mi aduc aminte c-o cheamă Alina. Bravo mie, zic, și plec mai departe. Era deja 16,00.  

Intru la optică medicală cu gând să-mi schimb, din nou, ochelarii. Angajații mă recunosc și ei și mă plac cumva, cred, căci mi-au făcut ochelarii pe loc, adică nu m-au mai lăsat să aștept nici măcar minima jumătate de oră pe care-o dau ca timp tuturor. Ba, mai mult, îmi fac și-o reducere la un toc de ochelari, așa de dragul meu... 

Ies de la optică purtând, foarte mândră, noua mea pereche de ochelari și merg să cumpăr ciocolată. Multă ciocolată. De toate neamurile. În taxi, dau de un alt taximetrist amabil și politicos, care, plin de solicitudine, mă lasă în fața blocului și-mi spune să nu mă grăbesc, ba să am grijă să nu pierd ceva... 

În fața blocului, vecina de la etajul șapte, cu fiica ei de mână,  îmi zâmbește cu gura până la urechi și-mi spune că fetița are o onomastică în seara asta. Nu mai întreb cam ce onomastică ar putea avea, căci în calendar sunt sărbătoriți azi niște sfinți cu nume imposibile: Rodion, Olimp, Erast, Sosipatru și Cuart- îmi dau seama că femeia făcuse deja tradiționala confuzie între ziua de naștere și onomastică, așa că-i urez fetiței distracție plăcută, fac mamei semne amabile și-mi văd de ale mele. 

Instantaneu, realizez că era 17,00 și-mi amintesc că tot azi am mai interacționat cu vecinii la fel de plăcut: vecinul de la etajul patru, amicul lui Ștefan de la Bărbulești, mi-a deschis politicos ușa și m-a lăsat să trec, deși n-a salutat, dar ce mai contează?! Ba, în plus, pe la prânzișor, mă conversasesm cu vecinul insinuant de la dugheana cu asigurări și pusesem la cale o posibilă strângere de fonduri în vederea reparării interfonului. În lift, altă surpriză: vecinul de la etajul șase îmi zîmbește și-mi promite că se va ocupa să repare interfonul, așa, de dragul meu... Hait! îmi zic, asta o fi ziua amabilităților sau strălucesc, cumva? 

Ce-mi pasă? Ceasul de pe telefonul meu a arătat azi toate orele fixe, nu cred c-am ratat vreuna, ba  s-a aliat cu el și ceasul cu lavandă, spânzurat pe bucățica de perete din bucătărie, ceasul de pe ecranul laptopului și toate ceasurile de aiurea, din capul meu... așa că mi-e bine, mi-e bine și fără să am vreun motiv, deși nu are cine să mă iubească pe lumea asta... Uite-așa, în ciuda tuturor neiubirilor și-a prostiilor de pe lume, de azi înainte hotărăsc să exilez din vocabular cuvântul ”nu”.   

Zâmbesc tâmp, lângă un teanc imens de lucrări pe care nu le pot corecta, căci nu văd prea bine să deslușesc hieroglifele elevilor mei grăbiți și adolescenți, cu o suprasaturație de zahăr în organism, de la cantitățile enorme de ciocolată îngurgitată în seara asta și mă pregătesc de o noapte fără vise, Doamne, fă să fie fără vise!... 

Dezechilibru

De câteva zile România e-n doliu național: moartea unor tineri într-un club de noapte, într-un incendiu iscat din cauza artificiilor. O tragedie, desigur. Din cauza ei s-a dezlănțuit iadul urii: se urăște, masiv, tot: guvernanți, biserică, preoți, patroni, cluburi și orice există. 

Se aprind lumânări în stradă, se pun flori la locul tragediei, se iese la televizor și se vorbește fără rost, se schimbă fotografii pe facebook, se postează mesaje revoltate, se spun cuvinte mari- cică solidaritatea societății cu tinerii frumoși și liberi, care ies, din nou, la proteste și-și iau țara-napoi. De la cine? De unde? 

Pentru ce se protestează, împotriva cui se strigă? Cine e vinovat de moarte, cui i se cere socoteală? Or fi, desigur, multe de spus, dar la ce mai ajută asta acum, când se arată vitejii după război? Cine poate schimba ceva? Și, mai ales, cine poate aduce morții înapoi? Mă tem că nimeni, oricât de mult ar striga și s-ar revolta. 

În isteria generalizată, cică statul e de vină c-ar construi biserici, preoții că nu se duc în fața clubului de noapte în care se cânta muzica satanistă să facă nu știu ce slujbe, Ponta că există și că e prim ministru- toți cei care nu ne dăm ochii peste cap că nu mai putem de suferință din fața calculatoarelor, care n-o ardem ipocrit pe facebook, care nu flecărim aiurea și nu ne punem un pătrat negru la poza de profil suntem vinovați de câte ceva. 

Asta așa, câteva zile, până trece valul, până nu mai e cool să fii revoltat și solidar cu durerea celor care și-au pierdut copiii, care-și jelesc acum morții sau care așteaptă cu sufletul la gură însănătoșirea celor care zac pe paturile de spital, în stare gravă... La unii, sunt sigură, atitudinea e bine intenționată, deși inutilă și energofagă. Realitatea e mult mai tristă și mai categorică.

De fapt, cred că nimeni nu poate simți cu adevărat durerea nimănui. Și, mai ales, nimeni nu poate fi solidar cu nimeni în stare de ură. Solidaritatea este apanajul exclusiv al iubirii. Din iubire vine empatia, vine toleranța, vine decența tăcerii în fața nenorocirilor și singurul gest potrivit: plecarea mâinilor și-a inimii la rugăciune. Rugăciunea pentru sufletele aflate acum în iadul suferinței, pentru cele duse poate mult prea devreme- dar cine poate judeca cele îngăduite de Dumnezeu, în necuprinsa lui înțelepciune? Toate au rostul lor, deși nu-l înțelegem și nu-l acceptăm... Căci mereu e inacceptabilă suferința, moartea năprasnică la anii tinereții...

Dumnezeu să-i ierte pe morți, să-i ajute pe cei suferinzi, să ne lumineze mințile tuturor și să ne facă inimile cămara iubirii Lui depline, alinătoare și dătătoare de speranță, salvatoare din capcana încrâncenării și-a răzbunării! 

Cred că abia asta e adevărata lumină, cea din suflete. Acolo e prea demult întuneric, prea demult răutate, anomalie, strâmbătate, dezechilibru... Prea demult neiubire...