După o noapte cu vise urâte, cu somn care n-a fost de-ajuns...

Aseară Anca, prietena mea, mi-a spus o poveste despre un prieten care-a plecat printre stele. A trăit frumos şi s-a mutat mai departe de noi, că să ducă un strop din frumuseţea sufletului său şi mai sus, căci şi acolo e nevoie. I-am citit ultimele rânduri scrise cu câteva zile în urmă, pe un pat de spital, într-o luptă dură cu o boală necruţătoare, într-o ţară străină, departe de Bucureştiul ale cărui străzi le evoca din amintire, dorind să le străbată cu soţia şi fata şi m-am gândit cât de norocoşi sunt cei ce l-au cunoscut.

Dincolo de sfârşitul fiecăruia dintre noi, care e inevitabil, rămâne ceea ce-am fost pentru ceilalţi, ceea ce-am lăsat după noi în ceilalţi. Nicu a lăsat frumuseţe şi lumina lui. Mă gândesc că, poate, sunt oameni care nu lasă decât amărăciuni... Or fi şi din cei ce nu lasă nimic? Refuz să cred...

Mă gândesc la ce voi lăsa după mine şi mă sperii... În conştiinţele sutelor de elevi care mi-au trecut prin suflet, cărora le-am fost dăscăliţă o vreme, oare ce voi fi lăsat? În amintirile celor pe care i-am iubit, prietenii mei, lângă care-am trăit ani... oare ce voi lăsa? Cât din ceea ce am de făcut pentru ei fac? Cât din datoria de fiece zi pentru Cel care m-a creat îmi duc la bun sfârşit? Un grăunte de nisip, uneori nici atât...

Viaţa se scurge din noi cu fiece secundă care trece şi din miliardele de secunde irosim mult pe fleacuri, pe tristeţi fără rost, pe gânduri fără leac, pe iluzii fără temei, pe nimic...

Simt, cu amărăciune, că nimic din ceea ce fac nu reuşeşte să schimbe ceva în omul pe care, până mai ieri, îl iubeam mai mult decât pe mine, că nimic din ceea ce spun nu îl face să fie mai mult şi mai deplin al meu. E aşa cum poate şi mă iubeşte aşa cum poate... Apoi fărâma de raţiune rămasă întreagă îmi spune că nici n-ar fi drept, că nimeni n-ar trebui să aibă atâta semeţie neruşinată încât să-i ceară unui om să nu-şi mai aparţină pe deplin... Şi totuşi, Doamne, cât de des uităm şi o facem!!!