marți, 20 decembrie 2016

Tangibila fericire

Aseară mi-am făcut singură cel mai frumos cadou de Crăciun: am fost la Operă, am participat la un eveniment de ținută, în compania unor personalități ale culturii și scenei românești, în prezența Principelui Radu și l-am cunoscut pe Roberto Alagna. 
L-am ascultat, l-am privit cu nesaț, am luat la sfârșitul spectacolului un autograf, ne-am strâns mâinile, el, galant, mi-a sarutat-o pe mea, m-a îmbrățișat și am făcut fotografii, ne-am urat Crăciun fericit și am plecat de la Operă alt om. 
Oricum, după ce intri în incinta Operei devii un alt om, obligatoriu, altfel ai venit acolo degeaba. Dacă nu-ți vibrează sufletul de frumos, dacă nu devii și tu un om mai frumos, contaminându-te de atmosfera aia specială... de fapt, nu prea știu cum să mai continui fraza asta, căci nu-mi imaginez să nu fie așa... Nu știu... 
Știu doar că aseară eu am fost un om fericit. Chiar fericit. Și mă gândesc că e simplă fericirea, tangibilă și așa de personală, că nu se poate așterne în cuvinte, oricât de fericit ai fi. Muzica, rugăciunea sau zâmbetul și îmbrățișarea pruncilor sunt o formă de fericire curată, care curățește, la rândul ei, sufletul prea încercat de ierni gri. Sau oameni negri. 

„Vitrion, Năică!”

     Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură ș...