„Vitrion, Năică!”

    Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură și de alchimie, Albert cel Mare, viitorul papă Ioan al XXI-lea. În Evul Mediu, despre care știm, totuși, atât de puține, în ciuda abundenței studiilor existente, omul era conștient de faptul că face parte dintr-un întreg, că este interdependent de regnuri și căuta să le deslușească misterele. Era mistic și, în același timp, curios, curiozitatea fiind un atribut al spiritului său rațional, cu care cerceta lumea, căutând s-o înțeleagă. Fără îndoială că tot această curiozitate l-a îndemnat pe enciclopedistul Albertus Magnus să scrie, pe lângă tratate teologice sau astrologice, încercând să explice determinarea destinului uman de către astre, și manuale de grădinărit sau texte alchimice, prin care descria modul de obținere a vitriolului din combustia calcanitului or a atât de căutatului alaun.

Rar în formă pură în natură, despre acidul sulfuric obținut pe cale chimică știm că are efecte nocive atât pentru mediu, cât și pentru om. Fiind extrem de coroziv în contact cu țesuturile umane, produce răni grave pielii, ochilor sau, inhalat, este toxic pentru căile respiratorii. Rezumând, am spune că arde. Arde tot, deși nu suportă combustia.
Asemenea vitriolului pot fi, uneori, anumite stări prin care trece sufletul omenesc în chinul experierii unor întâmplări ale viețuirii considerate a fi traume majore, precum abandonul, respingerea, neacceptarea, critica nemeritată. Toate, forme ale neiubirii, în fond, căci singură iubirea poate să hrănească și să regenereze, ca o apă a vieții, orice ființă, nu puține fiind cazurile în care oamenii care se simt iubiți se vindecă spontan de orice rană or încalcă legile profane ale naturii: trec prin foc și nu se ard, beau otravă și supraviețuiesc toxicității fără niciun fel de consecințe...
Durerea așteptării deșarte a unor răspunsuri sperate, a unor semne că ești dorit, necesar este vitriolantă, nocivă, corodând fibra sufletului adânc și rănindu-l de tot grav, strivindu-i mugurii firavi ai aripilor care păreau că-i cresc din nou, de la lumina speranței. Și, ciunt din nou, parcă descalificat de experiențe, sufletului nu-i mai rămâne decât să se jelească într-o litanie veche, reînnoită necesar cu forța dementă a furtunii dezlănțuite pe o mare mereu vrăjmașă:
„Te-am așteptat, strigă sufletul, cu o fărâmă de nădejde absurdă ca toate visurile mele, știind că n-am dreptate, împotmolindu-mă în mlaștinile neputincioase ale deplorabilei neiubiri, un drum bătătorit fără demnitate, cu mândria învinsă de prea multe ori, atârnând pe pământul care mă rabdă, netrebnic ca și învinsul de mine.
Lacrimile atâtor ani de înfrângeri au vestejit obrajii, au săpat șanțuri ireversibile, tinerețea s-a predat umilită în fața inexorabilei oglinzi, spatele s-a curbat tot mai mult ducând miliarde de tone de durere, umerii s-au prăbușit de-atâtea căderi din cer...
Fericirea e întotdeauna la alții, o pasăre, cum spune poetul, care fâlfâie albastru din aripi prin fața ochilor și se-ndepărtează într-un zbor ca un rictus pe o față bătrână, de femeie respinsă pentru fantomele altor femei, competiție acerbă, inegală, în care-a pierdut, oricum, de la început...
Te-am așteptat, totuși, în ciuda a tot, căci sunt un copil mare cu lecțiile neînvățate, strigă sufletul. Nu vreau să nu pot să-nțeleg că nu mi se cuvine și aleg mereu rău, retrăind același coșmar, redeschizându-mi, cu obstinație dementă, același răni mustind de puroaiele altor așteptări în van, fără rost, sângerând din noi inutil de durere și hâd...”
Deși nu suportă combustia și nu e obligatoriu englezesc, ci poate fi și neaoș, căci tristețea e la fel și pentru o lady, cât și pentru ”nebuna” Mița Baston, amanta care „i-a fost întotdeauna fidea” infidelului amant, vitrionul arde „momentan tot, tot”, Năică...

Paradoxul nevoii de apartenență

„Nevoia de apartenență, fundamentala motivație care te determină să comiți erori după erori fără să te poți abține.” - așa ar suna un titlu de articol care și-ar găsi lesne cititori în paginile unei reviste, pe vreun site ori aiurea, pe vreo pagină de socializare. Suscită interesul pentru că, de regulă, câți ochi citesc, tot atâtea nevoi, căci există în fiecare un fundal abisal de suflet, al cărui artizan este imperioasa nevoie a fiecăruia de comuniune, de apartenență, de a se împărtăși cuiva care să aibă nevoie de el. 

Sentimentul apartenenței este cel care generează printre cele mai mari satisfacții într-o viață de om. Poate deveni motorul unui suflet care  nu și-a dorit decât atât: să aibă ce nu a avut, să se înfrupte din fructul al cărui must nu-l știe, dar de care este hămesit: să știe cum e să fie iubit. Perfect justificabil, deși lamentabil pledat, sentimentul că aparții cuiva este confirmarea faptului că ai învins moartea, teama ontologică de ea. Ori moartea este uneori preferabilă vidului singurătății, de aceea satisfacerea nevoii de apartenență este vitală, indispensabilă. S-a demonstrat științific, se pare, faptul că acei copii abandonați la naștere, deși născuți sănătoși, pot muri din cauza lipsei de afecțiune. Situația nu e cu mult diferită în cazul adulților, pentru că, deși omul se poate dezvolta aparent normal fizic, se poate maturiza, în adâncul inimii rămâne tot copil, iar nevoia de apartenență nu dispare, nu se micșorează, ci crește odată cu el. Și generează adevărate cratere  interioare, nevăzute cu ochii fizici adeseori.

Uneori, nevoia acesta bate cu pumnii mici, de copil înfrigurat, în zidurile altui suflet, care s-a baricadat, fără uși și fără ferestre, de durerea rănilor lumii, ascunzându-și propria nevoie de apartenență. Și pumnii de copil mare se zdrelesc în încercarea zadarnică de a străbate dincolo de zid, după care se aude scâncetul celuilalt copil mare și singur, care-și linge rănile în durere stratificată, cronicizată, fără de zâmbet și fără de speranță. 

Ne voia de a face erori te determină să le faci cu duiumul, astfel încât nimic să nu pară să funcționeze, nimic din ce încerci aproape obstinat să faci bine. Ne voia de a spune chiar și vreo vorbă neînsemnată care să-l irite pe celălalt e tocmai motivul care-l irită, care-l nemulțumește și care-l îndepărtează, inevitabil, de tine. 

Ne voia de a-i da motive cuiva de a te refuza este, paradoxal, pricina din care dai motive să fii refuzat.