marți, 20 mai 2014

Văd și ascult Carmina Burana... Frumos tare! O reluare, dar muzica e minunată, de-o mie de ori de-ai asculta-o!
Îmi lămuresc, în această noapte de insomnie, din multele nelămuriri. E un fel de-a spune, căci, de fapt, iau decizii eu cu inima mea și cu Dumnezeu. E bine, liniștitor. Încep să înțeleg ce vreau, încep să fac liniște și curățenie în mine. Ca și cum aș curăța o grădină de buruieni, ca și cum aș face drum nou și curat în inima mea noilor hotărâri care mă vor face să-mi urnesc pașii și să pornesc spre ce va da Dumnezeu. Eu știu acum ce vreau și știu și cum vreau. Îi spun și lui Dumnezeu. Vorbim firesc, îmi recunosc neputința și slăbiciunea, îmi cer iertare pentru căderi și decid să nu mai repet greșeli. Și-i spun ce vreau: deschis, cu curaj, asumându-mi ce vreau. El mă aude și mă înțelege. Și știu că nu mă va lăsa singură.Chiar dacă va decide altfel decât mi-ar plăcea mie, știu că fac bine că-i spun.
E bine că învăț o formă nouă de a-mi spune clarele povești din inimă. Abia acum clarele. Știu acum, ca și când mi-aș fi dat jos de pe ochi o stavilă neagră și rea. Știu și sunt, dintr-o dată, mai bogată. Certitudinile iubirii, deși nu te fac mai fericit, neapărat, te împacă, în mod ciudat, cu tine.

duminică, 4 mai 2014

Parfum de cozonaci

Plouă, din nou. La radio se citește Evanghelia zilei, vestea Învierii dată de înger femeilor mironosițe, crinul din glastră miroase îmbătător, se anunță o zi liniștită, deși mohorâtă.
Am un vraf de cărți de citit, de ieri sunt bucuroasă că am reluat lectura, obicei drag al sufletului meu- în concluzie: viața e frumoasă!
E primăvară peste tot, deși ploaia se cerne rece peste noi, e atâta primăvară și atâta verde, că nu poți, nu ai voie să mai fii trist. La mama acasă e verde iarba, trandafirii, caprifoiul, care a năpădit zidul casei și au înflorit lalelele roșii, bătute, din grădiniță.
E duminica mironosițelor, o zi specială, în care se cinstesc nu doar femeile din Sfânta Scriptură, ci toate femeile următoare lui Hristos, toate mamele, toate cele ce se sacrifică pentru un scop nobil, născând prunci, educându-i și purtând suferința în inima lor ca o candelă.
Mă gândesc la mama, la mătușile mele, la toate mamele minunate din lume. Mama știe să vadă în jur semne ale naturii,  înțelege, de pildă, că dacă ies furnicile înseamnă că va ploua și alte lucruri asemenea, care mie-mi scapă, dar care ei îi sunt accesibile prin ceva tainic și dezvăluit doar mamelor. E lucru minunat să fii mamă, cred că e similar cu a fi stăpână până la moarte peste inima unor oameni: propriii copii, pe care îi vei influența decisiv, pentru totdeauna...
Când eram mică, mama și bunica erau stăpânele casei, singurele ființe de care, într-un fel , mă temeam, deși nu aveam motive, căci întotdeauna m-au iubit și mi-au dorit binele, uneori chiar și împotriva voinței mele. Totdeauna cu grijă să mănânc, să nu-mi fie frig, să dorm, sa am tot ce trebuie, nu încetau cu vorba și cu treburile niciodată. De sărbători era totdeauna grijitură mare, mamaie făcea cozonacii, plăcintele, avea grijă să încingă cuptorul cât trebuie, pentru a ieși toate așa cum trebuie, îi scotea din formele aburinde și nu ne lăsa pe noi, nepoții nerăbdători și amețiți de mirosul atât de tentant, să-i gustăm decât atunci când erau reci, să nu ne facă rău... Frământa cozonacii până la extenuare, nu ne lăsa să intervenim, să nu deschidem ușa, că se face curent și se lasă... Îi îngrijea ca pe copii, acoperea vasul enorm cu tot felul de prosoape, apoi îi punea în tăvi, îi ungea cu ou, îi presăra cu zahăr și-i mai lăsa să crească, la căldură, până când erau gata pregătiți să se rumenească în cuptorul mare, din curte, clădit de mâinile tatei, care la toate se pricepea sau cel puțin așa credeam eu...
 Zâmbesc amintirilor și tuturor pafumurilor copilăriei, care nu vor mai reveni niciodată, știu asta... Azi, în familia mea, nimeni nu mai face cozonaci; n-au moștenit-o pe mamaie niciuna dintre fetele ei, niciuna nu știe rețeta magică din care ieșeau bunătăți aromate și dulci, cu cacao, stafide, rahat , nuci și alte asemenea delicatesuri... Mamaie a plecat astă toamnă într-o lume fără niciun fel de doruri și a dus secretul cu ea, căci nimeni nu s-a învrednicit să-l ducă mai departe.
Cândva, într-un an, am vrut să-mi demonstez mie însămi că pot face cozonaci și mi-au și ieșit doi rumeiori dulci și galbeni, norocul începătorului, cred! De-atunci n-am mai reluat îndeletnicirea, și-așa destul de delicată și mă gândesc că poate mă așteaptă pe mine s-o continui, cine-știe?... Oricum, cred că e un destin și acesta, de-a fi gospodină, regină a universului domestic, mamă și stăpână nedetronată peste oale, casă și bucate, puișori de găină, copii și tot calabalâcul... Nu cred că mi l-am dorit cu tot dinadinsul, dar, odată cu trecerea anilor, se schimbă multe în sufletul nostru...
Deh, nostalgii de duminică ploioasă și liniștită, fără treabă sau fără să vrei să ai treabă...
Mă gândesc că toți cei care am avut copilărie și bunici pe lume suntem, fără să fi știut vreodată, niște norocoși, fie și numai pentru că am  avut norocul să gustăm dintr-un cozonac aburind, făcut de mâini muncite și dedicate căpșoarelor care stau și pândesc să se dedulcească...


„Vitrion, Năică!”

     Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură ș...