Ce anume ne leagă de cei din jur? Ce ne face să-i iubim, ce ne schimbă modul de a-i vedea, ce ne face să-i vedem diferiți și speciali?De ce, după ce legăturile sunt rupte definitiv, parcă ni se ia o pânză de pe ochi și începem să-i vedem în adevărata lor dimensiune, adeseori, parcă prea adesea și prea dureros, insignifianți...
Încep să înțeleg că numai cine iubește mult și profund poate să se simtă transformat profund de o despărțire.
Încep să înțeleg, ca și cum aș privi într-o oglindă tremurătoare, care reflectă abia acum deslușit o realitate pe care nici nu credeam c-o voi putea întrezări vreodată...
Cât de străin ni se pare cel pe care l-am crezut al nostru, cândva, pentru totdeauna... legat de jurăminte în fața oamenilor și-a lui Dumnezeu, legat de sentimente care nu au cum să se erodeze din senin... mereu se erodează din vina cuiva, din prea puțină iubire, din prea puțină...
După ce ani în șir ți-ai dedicat celuilalt viața și n-ai avut ochi pentru nimeni altcineva, realizezi că, de fapt, ai trăit într-o iluzie care n-avea nimic de-a face cu realitatea, falsă și păguboasă, așa cum sunt toate iluziile... Că nu a fost decât prea puțină iubire, prea puțin devotament, prea puțin suflet din partea celui pentru care respirai în fiecare zi și căruia-i dedicai ultimul gând al zilei ... Prea mult n-a fost decât din partea ta... Oricum, nu suficient petru doi...
Sunt lecții amare ale vieții, lecții pe care trebuie să le înveți și din care rezultă atât: trebuie să te iubești mai mult, pentru că, dacă nu te iubești tu, nu are cum s-o facă cineva de-ajuns vreodată. Nici mama, care lăcrimează din suflet pentru durerile tale, nici nimeni... Cu atât mai puțin vreun bărbat...
Bărbații iubesc prea puțin, prea limitat, prea pentru scurt timp.
Se plcitisesc de privirile noastre mereu dedicate lor, de chipul nostru peste care timpul sau lacrimile vărsate din cauza lor lasă urme, de trupul nostru care li se pare prea banal la scurt timp după ce nu mai are niciun fel de taine pentru ei, de ființa noastră - liană care tânjește să se agațe de ei...
Aleargă la altele sau , dacă în caz absolut extraodinar n-o fac, ne tolerează ca pe o povară, înstrăinându-se treptat și ireversibil de iubirea și sufletul nostru, care nu înțelege la timp și se chinuie cu niște de ce-uri nesfârșite și fără sens...
Lecțiile vieții... le învățăm pe fiecare, mai devreme- dacă avem noroc- sau mai târziu, după răni nenumărate sau umilințe nesfârșite, dar le învățăm.
