Iubesc verdele, aproape toate tonurile de verde. Verdele fistic al verii a crescut în mine şi e acum intens, întunecat, amintind de acele de brad , de întunecimea sănătoasă a pădurilor de munte, teribile prin misterul pe care-l cuprind. Astept un verde de încredere, familiar, ca un semn al unui drum lung care duce spre bine. Acumulez sufleteşte, în fiecare zi, în ciuda tristeţilor, dezamăgirilor, necazurilor vieţii cu oameni mici, speranţa verdelui cald, măcar acum...
Seara începutului de toamnă se strecoară, rece, să-mi fure amintirile. Amintirile unor seri de vară, calde, cu luna galbenă deasupra Catedralei, deasupra blocurilor gri, cu surprize liliachii, seri calde şi galeşe, printre vitrine luminoase, peste zgomotul copiilor ce se dau cu rolele şi-şi trăiesc inconştienţi inocenţa.
A fost o zi în care-am avut, din nou, certitudinea că pot să fac multe lucruri cu sens şi să pun ordine-n lucruri, în care mi s-a furat, încă o dată, posibilitatea de a arăta mai mult din promisiunile ce le am de oferit, ascunse-n mine ca-ntre paginilie cărţii noi, cu coperţi colorate din anii copilăriei. Ei, nu-i nimic, îmi zic cu năduf şi merg mai departe.
Acumulez sufleteşte... şi verdele creşte în mine cald şi curat, ca şi cum aş trăi o nouă primăvară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu