Tudor Gheorghe - Dans

Trecute vieți de doamne și domnițe...

Îmi doresc o ie de mult, de mult de tot, din copilărie. Iubesc cămașa asta populară cu patimă, mi se pare cel mai frumos veșmânt feminin pe care l-a dat acest neam universului- o minunăție!

Când eram micută, am primit una de la bunica paternă, cusută cu mâinile ei iscusite. Am venerat-o, deși avea prea mult negru, găseam eu și mai găsesc și-acum, căci urăsc cu înverșunare negrul, și era prea grea din cauza mărgelelor cu care-o împodobise. Oricum ar fi fost, am iubit-o, am purtat-o și-am păstrat-o ca pe un tezaur. O mai am și acum și-o privesc cu nostalgie...

De-atunci, de când eram copil, n-am mai avut ocazia să port ie. Nici altă asemenea măiastră cămașă n-am mai avut, căci nu mai am de mult bunică și nici vreo alta n-am mai găsit... Mi se pare așa de nepotrivit să cumpăr o ie de pe marginea tarabei, de la vreun târg din acesta plin de vulgaritate și de lucruri care imită grotesc arta tradițională românească, încât parcă aș comite un sacrilegiu...

Rămân cu nostalgia iei mult dorite și visez ca, într-o zi, să se-ntâmple o minune: să găsesc o asemenea cămașă frumoasă și să știu din prima clipă când o văd că este pentru mine, că mă reprezintă... Cine-știe, poate chiar așa va fi... căci visurile perseverente trebuie să se-mplinească și ele odată și-odată...

Mi-ar plăcea să pot purta, într-un viitor ideal, o cămașă românească luminoasă și viu colorată, fără sclipici, doar cu podoabele florilor cusute de cine-știe ce mâini dăruite de Dumnezeu... Cred că nicio ținută exclusivistă și prețioasă din lume nu m-ar face să mă simt mai bine îmbrăcată. Așa sunt eu: o tărancuță crescută în praful uliței, în care se manifestă glasul sângelui străbunilor...

În seara asta am privit minute în șir un album cu femeile Casei Regale a României purtând costumul popular. Nu m-am mai săturat privindu-le. Doamne, ce minunăție, ce frumusețe și cu câtă noblețe le poartă femeile acelea nobile, care nu se sfiesc să se împodobească doar cu straiele făcute și purtate, de secole, de țăranii români!...

În sufletul meu romantic și desuet, imaginile acestea sunt ca un balsam.

Mi le imaginez parfumând aerul cu prezența lor grațioasă, din alt veac, pe ele, care vorbeau cu ușurință și firesc franțuzește, mâncau cu tacâmuri de argint și trăiau după rigorile celei mai înalte etichete...

Le văd privind cu ochii lor limpezi zările din balcoanele palatelor regale, efigii delicate alte unei umanități cum azi nu mai este... și-mi vine să fug din atât de vulgara realitate de azi, care nu ne oferă decât uniformizare. Măcar în vis... :)

Tot felul de inimi

E cam toamnă, simte inima mea, sensibilă la anotimp, la vers și sunet, la citate de sezon și... nu numai. 

”Dacă inima se vindecă, omul în întregime se vindecă”,  spune o doamnă psiholog. Tocmai ce-am citit asta cu parapon, vorba lui Creangă, și-mi vin  în minte o mie de gânduri nevindecate, resuscitate de o zi tensionată și obositoare. 

Mă gândesc că vindecarea e, de prea multe ori, un fel de vis îndepărtat pentru mulți, un vis inutil, dar indispensabil altfel, cam ca al lui Robinson pe insula sa, tot năzuind să vină să-l salveze cineva care nu mai vine... Inimile bolnave de altceva decât de vreo afecțiune catalogată în tratatele de medicină nu pot fi chiar așa de ușor vindecate...
Deseori, uitate de toată lumea, nici nu arată faptul că suferă și au nevoie de vindecare, ochilor mult prea lumești sau prea indiferenți ai celorlalți.
Alteori, bietele de ele, se vaietă și își arată cicatricile și rănile sângerânde tuturor, doar-doar s-o găsi vreun bun samarinean să le oblojească și să le arate un pic de compasiune... Să le gireze cu ceva vindecarea, refacerea, întremarea, resperarea - căci e ca un exercițiu și speranța, odată ce-ți pierzi deprinderea, nu prea mai poți s-o mai simți... Așa că trebuie să înveți să resperi, ca și cum ai reînvăța să respiri... pentru restul zilelor ce vor urma marilor naufragii de inimă, de speranță, de visuri... 

Enormitatea lui dacă... e ca vaporul așteptat îndărătnic de Robinson, care tot întârzie să vină... 

Mi-e dor de mama și simt asta acut, ca o durere în piept, după ce ea mă sună doar ca să știe ca mi-e bine, doar ca să-mi audă vocea. Mă sună cu iubire smerită și nesfârșită, necondiționată și sigură cam ca siguranța existenței lui Dumnezeu, căci așa e iubirea mamei, infinită, mereu...
Mi-e dor de o inimă care să mă înțeleagă și să mă iubească mereu, necondiționat, lipsit de egoism, de capricii, dar știu că o astfel de inimă e un lux pe care nu mi-l pot permite... Nici pe ăsta!- îmi zic înciudată, dar m-am obișnuit de mult cu senzația, așa că nu-mi mai pare o tragedie. Doar mama mă sună în fiecare zi, mă gândesc, iar eu am găsit asta sâcâitor, în timpuri în care-mi abăteam inima - cerșetoare - la urechile altei inimi, surde și indiferente, așteptând să-mi dea un telefon...
Și mă revoltă cât de nedreaptă am fost deseori cu ea, mama mea bună și grijulie,  cât de zgârcită cu gesturile de afecțiune și cu răbdarea încă mai sunt, când îi spun câteva cuvinte grăbite, scuzându-mă că am treabă, ignorând ce multă bucurie îi aduce doar să-mi audă vocea și să știe că sunt bine...

Întărind rândurile de inimi bolnave și deznădăjduite din lume, care au luat decizii greșite, care rănesc de prea mult ce-au fost rănite, mă văd și pe mine, și-mi pare rău ca și cum aș fi comis o crimă...
O sun pe mama și-i spun c-aș vrea să vin acasă zilele astea, să stăm de vorbă, fără motiv, să stăm amândouă la televizor, să râdem, să facem gem de gutui, să... să-i alin singurătatea, care trebuie să fie cu mult mai grea decât o conștientizez eu. Și ea se bucură și mie-mi vine să plâng. De ciudă pe mine, pe nesăbuința și risipirea din ultimii ani. Cine-știe, poate-s ultimii... 

Pe unele gesturi pe care le fac și eu, ca și multe alte inimi care strigă de zor după vreo vindecare, care nu se mai ivește... 

Îi iubim, cu bietele noastre inimi bolnave, mult prea puțin pe părinți, pe singurele ființe care ne iubesc pe lume - o știu demult, nu de-acum, o știu, deși egoismul de circumstanță mă face de-atâtea ori să uit și să repet greșelile trecutului, pe care le-am regretat și le-am plâns cu lacrimi atât de amare după ce tata n-a mai fost... După ce aș fi dat lumea întreagă să-i mai pot vorbi câteva clipe, să stăm la taifas amândoi, cum făceam odinioară, să-mi povestească din ce a trăit, cu vocea lui blândă și iubitoare, care m-a iubit și m-a mângâiat de atâtea ori... și care de prea puține ori m-a certat... 

Îi iubim mult prea mult, cu-aceleași inimi bolnave, pe cei care nu ne iubesc, nu ne prețuiesc îndeajuns, ne aruncă resturi de afecțiune când n-au altceva mai bun cu care să-și satisfacă vremelnic, la rându-le, bietele lor inimi bolnave sau, mai rău, goale... 

Le cerem prea mult unor oameni care nu au, pentru noi, nimic de dat, uneori arătându-ne-o în mod evident și repetitiv, iar noi tot nu ne învățăm minte... și cerem, tot cerem, supunându-ne umilinței de-a fi mereu refuzați și lăsați cu inima întinsă spre cer... 

Și cerul se face prea departe - poate chiar e, poate doar pare - și inimile noastre sunt într-o necontenită și necurmată agonie...

E prea noapte, prea evident toamnă și prea sâcâitoare durerea de spate, ca să mai fie loc de-o analiză mai profundă și de alte gânduri. 

”Dacă inima se vindecă, omul în întregime se vindecă”, zice doamna psiholog, frumoasă și, foarte probabil, destul de echilibrată și autosuficientă, ca mai toți oamenii cu inimi sănătoase la purtător. 

Așa o fi, îmi zic resemnată, și găsesc în asta și explicația durerii de spate, ignorând poziția incomodă în care m-am chircit și aproape o zi întreagă de stat pe tocuri.   

Inima mea e întinsă spre cer, știu că nu e gol, știu...