Concertul de deschidere, Partea a II-a

Concertul de deschidere, Partea a II-a

Concertul de deschidere, Partea I

Concertul de deschidere, Partea I

O sărbătoare!

Vrajba noastră...

Acum jumătate de oră, ieșind de la Lidl, de unde fusesem să returnez niște huse  care s-au dovedit necorespunzătoare, mă opresc în parcare să răspund la un sms cosmeticienei mele și să-i urez vacanță plăcută, căci mâine pleacă în concediu. 

În timp ce tastam răspunsul și urările de rigoare,  văd o mașină care se mută dintr-un alt loc de parcare, probabil mai puțin atractiv, deși vizavi, și se îndreaptă spre locul liber mai ofertant, probabil, pe care mă aflam eu. Spășită, cu scuzele în ochi, ridic capul din telefon să-mi cer scuze, dar observ prin parbrizul mașinii imaginea ostilă a unui cuplu de tineri, așa că, rapid, jenată, mă dau câțiva pași în lături ca să respect dreptul omului posesor de automobil să parcheze unde vrea mușchii lui. 

Cu spatele, câțiva pași buni mai încolo, trimit Adei un ultim zâmbet de drum bun, în timp ce ușa mașinii se deschide să coboare tânărul a cărui privire întunecată mă paralizase mai devreme. Din mașină se aude, abia deslușit, rugător, vocea tinerei care-l întreabă pe soț: ”Scoți tu copilul din mașină, te rog?”... ”că nu pot să mă aplec...” intuiesc eu, mai mult decât aud... 

Bărbatul răspunde, arțăgos: „Nici eu nu pot! Cu cămașa asta, nici eu nu pot să mă aplec! Așa că asta e, copilul rămâne în mașină, ce să facem... ?!” N-am mai auzit ce-a răspuns femeia, vorbele lui mă izbesc ca o palmă, paralizez instantaneu, căci tonul e de o răutate incredibilă, tăios, sarcastic, vindicativ și mi-e atât de familiar, că-mi pătrunde în profunzimile inimii mele și-ale amintirilor, ca un cuțit într-o rană nevindecată... 

Mă îndepărtez rapid, cu o amărăciune crâncenă, retrăind pe loc, în fracțiuni de secundă, atâtea scene de vrajbă conjugală asemănătoare până la identitate, atâtea palme din cuvinte dușmănoase, pline de venin, care rănesc mai mult decât orice altceva pe lume, lăsând urme pe care nu le șterge nimic, nimic, nimic... 

Mi-aș fi dorit să nu le fi auzit niciodată, căci mi-au întors lumea cu susul în jos și într-o clipă aveam ochii plini de lacrimi... 

Și-n timp ce mă îndepărtez spre trecerea de pietoni, ieșind din parcare, îmi amintesc că trebuie să fiu recunoscătoare în fiecare zi din viața mea că nu mai trăiesc așa ceva , că nu mai sunt nevoită să îndur în tăcere vrăjmășia domestică, nenorocită, a celui care ar trebui să-ți fie alături cu blândețe, cu înțelegere, cu iubire... cu vorbe bune, cu sufletul bun, așa cum se presupune, fir-ar să fie, că trebuie să se întâmple într-un cuplu... tânăr, care s-or fi căsătorit și ei, ca și atâția alții, din iubire, din marea iubire...

Cuplul din parcare venise la cumpărături însoțiți de copilul lor, pe care nu l-am văzut, dar care se afla pe bancheta din spate, probabil foarte mic... Soția, probabil, din cine-știe ce motive, din oboseală, din tristețe, din orice alte rațiuni, îl rugase s-o ajute, iar el se răzbuna jignind-o și refuzând-o, ca s-o facă să se simtă și mai vinovată...
Veniseră cu resentimente, se certaseră probabil din te miri ce lucruri și-și trăiau acum zilele de fiere, condiționați de cine-știe ce circumstanțe, în capcana căsniciei și-a familiei ”moderne”... Pândindu-se să-și dea, fiecare, probabil, unul altuia lovituri care mai de care mai dureroase, batjocorindu-se,  nu numai din vorbe, ci din priviri, căci abia acum am sesizat semnificația privirilor lor care mă frapaseră prin parbriz, umplând totul de otrava cuvintelor și a gesturilor ucigașe de suflet și de iubire... 

De ce scriu? Ca să nu uit să-mi reamintesc în fiecare zi să fiu recunoscătoare, până la lacrimi recunoscătoare că nu mai trăiesc așa ceva, că vrajba în doi nu mai e decât o amintire nenorocită, că nu mai sunt nevoită să mor pe interior în fiecare zi cu asemenea întâmplări... Și, Doamne, câte-au fost, cât de multe, de infinite, de amare au fost!!! 

Să-mi reamintesc cât de binecuvântată și eliberatoare e singurătatea după așa ceva! Să-mi reamintesc să mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi a vieții mele că eu nu mai trebuie să trăiesc așa ceva... 

Niciodată!!! Și să nu mă mai plâng că sunt singură, căci singurătatea e preferabilă oricând unei asemenea atmosfere, unei asemenea companii, iar eu, pentru nimic în lume, nu voi mai accepta să mă facă vreo ființă pe lumea sta să mai îndur așa ceva...
Patetic sau nu, astfel de realități trebuie mai întâi trăite, ca să fie vreodată înțelese. De fapt, nu trebuie, de nimeni nu trebuie.

Alejandro Fernández - Estuve

Am iubit mereu vocea lui Alejandro Fernandez, iar melodia asta e printre preferatele mele, deși tot ce cântă îmi place. Îmi place mesajul versurilor, îmi place tot... Răspunde, cred, unor ecouri din inima mea. 

M-am întors de la supermarket, de unde-am cumpărat tot felul de inutilități și, pentru că am găsit produse care-mi aminteau de spațiul iberic, pe care atât de mult l-am iubit,  le-am pus și pe ele în coș, doar așa, de dor și de nostalgii... 

Acasă am ajuns și-ascult Alejandro Fernandez, citesc revista Hola online și ... Garcia Marquez, alternativ. E o zi caldă, e vară încă, am umerii goi și o sumedenie de întrebări fără răspuns. E greu să aștepți și să înduri, e greu să-ți reții pornirea de a le răspunde celorlalți după cum merită, e greu să-ți mesteci nemulțumirea de a te simți nedreptățită și umilită de insensibilitatea și egoismul celorlalți, pe care-i iubești, totuși, în ciuda lașității lor ... 

Lumea mi se pare tot mai nebună, mai aberantă, oamenii tot mai absurzi în manifestări. Mai ales oamenii pe care-i iubesc, pe care-i iubesc în ciuda a tot ce nu-mi place la ei... Și nu le cer nimic, nimic altceva decât sinceritate și responsabilitate. 

Realizez, conștientizez că e greu să-ți calci pe inimă, să-ți asumi greșeli, să faci față situațiilor neplăcute pe care le creezi, dar tot cred că trebuie să ai curajul să-ți asumi ceea ce faci. Dacă tac, nu e pentru că nu-mi dau seama, ci pentru că... înțeleg și dau timp. Dar timpul înseamnă timp pierdut, alte zile care trec- inutil, căci ceea ce rămâne e incert, e puțin... Am pierdut atîta timp inutil,  atâția ani în care-am fi putut să trăim frumos, să fim fericiti- la ce bun alte zile irosite???
Tac, căci ceea ce gândesc nu trebuie să spun. Tac. Dureros, trist, tolerant până peste limite, cu iubire și amărăciune... Realizez că strâng în inimă oboseală, rezervă negativă pentru toamna ce va urma...
Of, Doamne, de ce oamenii își pun atâtea scuturi peste inimă? De-ar știi cât sunt de inofensivă!!! 

George Enescu and Dinu Lipatti - Enescu Violin Sonata no.3 - I

Turneul Internaţional Stradivarius

Turneul Internaţional Stradivarius

Sentimentul apartenenței

Reîntâlnirea cu cei din familie plecați departe e, oricând, o bucurie. Azi l-am revăzut, după ani, aproape 8, pe Andrei, vărul meu, care trăiește de ani buni în Germania cu soția lui, Corina. A fost o revedere emoționantă cu cel mai frumos bărbat din familia mea și cu copia lui la indigo, băiețelul lui, David, care promite să fie cel puțin la fel de frumos cum e tatăl lui.  

Totodată, i-am revăzut pe Radu, unchiul meu, fratele mai mic al tatei și pe mătușă-mea, Meropa, cu care-am stat la povești ore-n șir... Dorul meu de tata mi l-am ostoit azi revăzându-l pe Radu, unchiul meu boem și plin de umor. A fost o zi minunată, o zi ca o duminică, o zi în care m-am simțit din nou ca-n familie, ca altădată, când stăteam și povesteam cu orele, la masă, în bucătărie, la tanti Anișoara. 

Am luat o gură de aer de altădată, mi-am regăsit rădăcinile, mi-am reamintit cine sunt, m-am simțit iubită azi, mai ales azi, când am avut inima praf și pulbere, după o noapte de insomnie, de gânduri amestecate... când am simțit așa de multă nevoie de a fi iubită...

Ei mi-au reamintit că sunt totuși pe lume de cineva iubită, mi-au reamintit că sunt frumoasă, căci privirile lor pline de afecțiune, de apreciere și de tandrețe mi-au spus-o: că mă văd frumoasă, deșteaptă, specială, că mă iubesc, că sunt mândri de mine, că le sunt dragă.  Toți avem nevoie de iubirea membrilor familiei, toți avem nevoie de astfel de confirmări de la cei dragi.... Probabil pentru că toți avem acut sentimentul apartenenței... al nevoii de a aparține cuiva, de a-ți simți rădăcinile... 

Mi-a fost teribil de dor de tata, de mătușă-mea, de o parte din sufletul meu pe care au luat-o cu ei când au plecat în lumea fără dor, mi-a fost teribil de dor și mi-au fost, totodată, teribil de aproape. În zâmbetul și-n obiceiurile lui Radu l-am regăsit pe tata, i-am revăzut aievea chipul și i-am reascultat glasul... Doamne, ce zi frumoasă! Ce dor mi-a fost de voi, ce dor îmi e să simt că am o familie, că mă iubește cineva din tot sufletul, că mă strânge în brațe și mă simt de-a lor... pe mine, cea care mă simt atât de a nimănui... 

M-am întors acasă recunoscătoare pentru bucuria zilei de azi și, în același timp, mi-am dat seama încă o dată că e tare greu să fii singur...Nu putem trăi singuri, nu putem fi la nesfârșit departe de cei dragi, departe de oameni care să te reconfirme sufletește...  Tata, acolo în cerul atât de departe, probabil a zâmbit azi. Trebuie că așa a fost, pentru că el m-a iubit cel mai mult, iar iubirea trece și dincolo de mormânt, de viață și de moarte, nu se sfârșește niciodată... 

Îmblânzitorul de inimi

În vacanță sau în week-end-uri sunt zile în care nu sună telefonul, în afara telefoanelor zilnice și fără rost de la mama. Sunt zile în care nu vezi pe nimeni, cum a fost ziua de ieri sau zile în care-ți vine să faci orice, numai să ieși naiba din casă, cum a fost ziua de duminică, zi în care eu și prietena mea am plecat să vedem singure un film... oriunde-om vedea cu ochii și-am înseninat într-unul dintre cele mai convenționale și superficiale locuri din lume: la mall. :) Dacă nu mai sunt cinematografe-n orașul ăsta provincial, eu oi fi de vină? îmi zic ca să mă liniștesc și... funcționează! :) 

Și mai sunt și zile ca asta, în care parcă toate minutele sunt planificate sau se gândesc alții să ți le planifice. Deodată, parcă toată lumea-și aduce aminte de tine și te sună, vrea să te vadă neapărat azi, neapărat ...
Ironii de-ale sorții al căror gust îl știu bine, că nu mă mai surprinde!
Numai că azi am obosit de lume și de convenționalism, după ce-am umplut o jumătate de zi cu oameni: cosmeticiană, maseuză, fostă colegă, copii, zâmbit frumos și depănat amintiri, planificat tot felul de lucruri, cumpărături, bijuterii, taximetriști idioți, ploaie pe fusta mea cea nouă...
Azi n-am mai putut de lume și-am vrut, culmea, o după-amiază numai pentru mine. Așa că am amânat întâlnirea cu fostul meu coleg de facultate, care voia neapărat să ne vedem azi, după luni de zile de tăcere, i-am promis prietenei mele să trec să-i văd mâine pe ea și pe Toma, drăgălășenia ei de câteva săptămâni, i-am spus mamei să mă sune pe seară, am răspuns telegrafic prietenei mele pe o rețea de socializare și mi-am rezervat după-amiaza revederii unui film frumos, Îmblânzitorul de cai. 

E un film pe care l-am văzut demult, cred că tot într-o vacanță, dar pe vremea când eram încă doar copil la părinți, când mă bucuram de vacanță așa cum nu mai știu acum s-o fac. E un film făcut prin 1998, regizat de Robert Redford, în care a și jucat, alături de-o actriță specială, Kristin Scott Thomas . Din distribuție mai fac parte Sam Neil, care îmi place mult și adolescenta, pe atunci, Scarlett Johansson. 

De mult plănuiam să revăd filmul ăsta, m-a emoționat mult când l-am văzut, dar, ca un făcut, l-am reluat de multe ori și niciodată nu am reușit să revăd mai mult de două-trei minute din el.  Așa că azi, că tot am văzut pe tot facebook-ul că e sărbătorit Redford, care este favoritul meu de ani mulți, mi-am zis că nu-l mai amân și l-am revăzut. Am reușit, făcând ceea ce nu fac aproape niciodată: spunând nu celorlalți, punându-mi pe primul plan dorințele mele. Eu, cea care nu sunt în stare niciodată să mint găsind scuze, să nu fac pe plac tuturor, să fiu la dispoziția tuturor, deși poate nu-mi pare de minune. Și n-a fost rău deloc, mărturisesc, ba chiar cred c-am să repet experiența! :) 

Revenind la film, trebuie să spun neapărat că e un fim pictural, frumos în primul rând, frumos ca o carte poștală ilustrată din munți, cu imagini senzaționale, cum sunt, de altfel, toate filmele regizate și produse de Redford. Un film lung, cu cadre minuțioase și detaliate, în care imaginea vorbește de la sine uneori sau se completează armonios cu muzica. 

Un film cu niște nominalizări la Oscar și la Globul de aur, un film cu palmares, dar asta e mai puțin important, căci pentru mine filmele trebuie să aibă altceva ca să mă farmece și să le iubesc: să fie capabile să transmită emoție vie, reală. 

În primul rând, trebuie să fie povestea, care să -mi atingă sufletul, iar filmul ăsta spune o poveste, pe îndelete, așa cum îi place lui Redford s-o spună, fără obligatoriul happy-end hollywoodian, neverosimil și clișeistic. 

E povestea unei fetițe și-a unui cal, care supraviețuiesc unui accident îngrozitor, fata pierzându-și piciorul drept și bucuria vieții firești, așa cum trebuie s-o simtă orice adolescent, calul alegându-se cu răni grave, mutilat nu doar fizic, dar, mai ales, interior. Mutilări ale ambilor, fetiță și cal, care fac necesară intervenția unui vindecător- îmblânzitorul de cai, jucat magnific de Redford. 

E povestea unei femei, mame și soții, care trebuie să facă față unei vieți suprasolicitante, care trebuie să-și redescopere prioritățile și să-și redescopere iubirea, să-și salveze copilul și, în final, să-și învingă inima... cu sacrificii și, mai ales, cu curaj... Și-o face... emoționant și credibil, că-ți vine să strângi din dinți printre lacrimi ... căci înțelegi, căci ești femeie și știi totul despre iubiri imposibile... Ei, da, și să mănânci aproape jumătate de cutie de ciocolată cu mentă, doar așa, că să nu mai curgă afurisitele de lacrimi, căci tocmai ai dat dimineață o căruță de bani la cosmeticiană și se duce pe apa sâmbetei efectul tratamentului minune, care te scapă de orice urmă de rid... :)

E povestea unui bărbat matur, cu extraordinara putere de a se dedica unui mod de viață simplu, firesc, frumos, care simte fără să-și pună prea multe întrebări, care înțelege și care e capabil să înțeleagă imposibilul... și să renunțe la ceea ce iubește pentru un scop mai nobil: a nu face rău celor nevinovați. 

E o poveste frumoasă, frumoasă de tot, despre oameni și cai, despre un mod de viață tipic american, în care vezi verde, mult și proaspăt verde,  munți, vaci, cai și cowboys, care te scoate din ritm și-ți amintește că se poate și altfel... ca o pauză de la viața stresantă și ușor artificială din marele oraș. 

Nu mai știu exact când am văzut prima dată filmul, dar sigur era pe vremea când eram doar copil la părinți, când mai aveam amândoi părinții și când nu aveam nevoie de jumătate de cutie de ciocolată pentru nimic, căci nu aveam riduri și nici amărăciuni mari, deși... înțelegeam și-atunci... 

Nu mai știu exact ce-am simțit atunci, mi-a reținut atenția cu siguranță drama fetiței, sfâșietorul chin pe care-l trăiește, sentimentul de vinovăție pentru pierderea prietenei, disperarea pentru un viitor ratat dintr-o nenorocire, plânsul deznădăjduit că n-o s-o mai vrea nimeni fără un picior, durerea crâncenă a mamei care-și vede copilul mutilat, care-i înțelege disperarea și vrea, la rândul ei, cu disperare, s-o ajute, neputința tatălui, intuiția caldă a vindecătorului de cai, care are răbdare și face minuni, cu fiica și cu mama... Nu știu, probabil că tot, căci filmul întreg e de neuitat. 

Nu mai știu nici dacă am reținut atunci multe detalii, sigur știam că sunt imagini ale unei naturi ca de poveste, cu peisaje incredibil de frumoase, e o Americă sălbatică și frumoasă de-ți taie răsuflarea, și mi-am amintit de cal... Imaginile în care apare calul, cu pieptul sfâșiat, cu rana aceea oribilă la cap, salvat de la eutanasiere, nu le-am uitat, cu siguranță, căci sunt menite să nu fie uitate așa ușor. 

Am iubit dintotdeauna caii, mi se par cele mai frumoase și nobile animale, probabil pentru că am avut în copilărie acasă cai, că-mi aduc aminte de tata, care iubea și îngrijea caii ca pe oameni, le vorbea, îi simțea, îi înțelegea... Că m-am plimbat des cu  caii în copilărie, pe câmp, că n-am uitat încă sunetul potcoavelor pe drum, mirosul acela de animal, tăcerea tatei lângă mine, liniștită, care mă făcea să mă simt în siguranță... Amprente pe inimă, urme ale vieții așa cum a fost, netrucată, nedezvăluită nimănui, încă, pentru că n-am vrut, pentru că n-am simțit pe nimeni atât de capabil s-o vrea știută... Chei spre inima mea necunoscută încă de nimeni pe deplin.. și poate că așa va și rămâne...  

Amintirile din copilăria timpurie nu se șterg niciodată, rămân adânc impregnate în memoria noastră afectivă, influențând alegerile și preferințele de oameni mari într-un fel ciudat, pe care încă nu l-am înțeles pe deplin, dar care e pentru mine indubitabil, mai cert ca orice fel de realitate. 

Ei! Ca să evit și alte digresiuni inutile și redundante, filmul are de toate: imagine de milioane, coloană sonoră la fel, cu muzică bună, chiar cu solo de violoncel,  joc actoricesc splendid, dramatism, acțiune și-un Redford de pus la suflet pentru totdeauna, dacă încă nu-l cunoști și nu-l admiri.
Sunt câteva scene emoționante, pe care azi le-am înțeles diferit, cum ar fi relația specială între om și animal, căci filmul spune povestea vindecării unui cal și-a unei fetițe- două suflete înrudite, care depășesc reciproc trauma, până la urmă, se iubesc și au nevoie unul de celălalt sau relația specială care se naște între alte două suflete înrudite: bărbatul matur, puternic, care s-a împăcat cu solitudinea și a acceptat fatalitățile și  femeia obișnuită să controleze tot, care-și descoperă vulnerabilitățile și realizează că nu poate singură să facă tot... 

Nu e nimic de neînțeles în filmele lui Redford, căci sunt, până la un punct, iconice. Și acesta, ca și Out of Africa sau ca atâtea altele, e o icoană a unui mod de viață. În Îmblânzitorul de cai e cel în bluejeans și cu pălăria de cowboy nord-american, la fermă, printre cai, cu lasoul și cu vitele, acel the american way tradițional, în care regăsești ceea ce asociezi, în mod natural, cu America iconică. Dar nu numai asta: e un film complex, despre trăiri umane deloc superficiale, despre lupta dintre datorie și imboldul sufletesc, despre oameni vii, veridici, pe care poți să-i iubești.
Trebuie doar vocația nemărginirii înrădăcinată deplin în tine, ca să poți să le și așezi în locul acela special din inimă, tihnă să le vezi cu atenție la detalii, căci astea sunt extrem de importante, suflet să le vezi cu ochii lui, nu doar ai minții, subtilitate să le înțelegi mesajul- pozitiv, în ciuda lipsei lui de idilism... Căci așa e-n viață, uneori trebuie să înveți gustul amar al renunțării, să te obișnuiești cu acel ”nu se poate” al inimii... și să accepți, trâind în continuare viața ca o sărbătoare, plin de recunoștință că ți s-a dat.

E o bucurie să vezi un asemenea film. E o bucurie că am revăzut un asemenea film, că l-am înțeles, că l-am redescoperit... E de neuitat. Un film ca o ieșire într-un fel de rai... 

Învățarea iubirii

Am terminat de citit romanul lui Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge. L-am început de mult, dar l-am citit aproape silnic și mai mult pe gânduri. O carte superbă ca o lacrimă. Un fel de autobiografie destul  de greu de înțeles și de citit, inegală, fragmentată, scrisă și ea greu, pe o lungă perioadă de timp, combinând fragmente de vis, de amintiri din copilăria lui Rilke, puse pe seama eroului, Malte, cu povești întrețesute prin referințe istorice și religioase, mai toate livrești. M-am îndrăgostit iremediabil de Rilke, de cartea asta splendidă, nu exagerez deloc când zic splendidă.

N-am cum s-o povestesc, nici nu vreau, căci nu fac exegeză. Mi-a plăcut, doar, mult.
Comentarii și analize fine, observația vieții interioare  complexe ca o pânză de păianjen, neînțelese, fragile și  pline de mister într-o narațiune fermecătoare, în care alternează surprinzător monologul interior, povestea, descrieri fascinante, explicații și adnotări pe marginea manuscrisului. Cum să nu te îndrăgostești? O să revin la ea, sunt sigură, într-o zi- o bună zi va fi aceea! 

În final, o analiză a parabolei fiului rătăcitor dintr-o inedită și tulburătoare perspectivă: fiul rătăcitor este cel prea mult iubit, care se teme de iubire, tânjind mereu la o iubire mai mare, care întârzie să i se dăruiască. Fugarul care fuge de sine însuși, căutându-se, ca să înțeleagă și să se înțeleagă... Rilke însuși... noi, toți, cei iubiți și flămânzi de-o altfel de iubire, cerească, inepuizabilă, care nu ne consumă precum cea omenească și nu ne lasă amarul gust al deziluziei, ci ne împlinește și ne face mereu mai bogați... Ca o flacără mereu vie... 

Toată cartea e o poezie în proză, o bijuterie de vorbe meșteșugite, dar trăite și scrise ca-ntr-un privilegiu, privilegiu care e doar cel al mărturisirii celui care învață trăirea în iubire ca într-o luptă de zi cu zi, nu ferită de amărăciune, dar neasemuit de frumoasă.

”Mult îngerul meu l-am ținut cu sila,
și-n brațele mele obosise tare,
el se făcu mic iar eu m-am făcut mare,
și deodata eu am fost mila
și el doar o rugă tremurătoare.
Atunci cerurile lui inapoi i le-am dat,
el imi lasă ce-i preajma, din preajmă dispărând,
el învață plutirea, eu viața-am învățat
și ne recunoscurăm din nou, încet și blând.”

Sigur Rilke s-a bucurat de privilegiul iubirii divine, care ni se dă tuturor și, cred eu, că și de cel al înțelegerii acestui fapt. Încet și blând, dar sigur. 

Misiune imposibilă 5

Azi am avut program de duminică, după oboseala zilei de ieri, neiertătoare, căci am adormit cu laptopul pe genunchi, ascultând-o pe Alexandrina Hristov și cântecele ei unice, ceea ce e o performanță la insomniile mele.
Așadar, azi program de duminică și de vacanță: adică am hotărât cu Den să vedem un film, indiferent ce film, doar să fie repede, și să plecăm din orașul insuportabil de pustiu duminica oriunde-om vedea cu ochii, iar locația cea mai apropiată a fost Ploieștiul, așa că el a câștigat lozul cel mare.  

Filmul l-am ales din ce exista în ofertă și care începea cel mai repede, așa că s-a nimerit Misiune imposibilă 5. De fel, sunt reticentă la filme dintr-o serie, chiar și la seria James Bond mă uit cu rezerve, mai ales de când actorul e Daniel Craig, care mie nu-mi place deloc, ba mă face să-mi fie dor de Sean Connery și, mai ales, de Bond-ul meu favorit, Pierce Brosnan.  Ei, una peste alta, ni s-au oferit Tom Cruise, niște desene animate hidoase cu minioni sau așa ceva și unele titluri bizare cu anonimi și cu niște bătăi crâncene, așa că alegerea a fost previzibilă: Cruise. 

Zis și făcut! Cumpărăm biletele, până la film mai rămâne ceva vreme, cam jumătate de oră, așa că hotărăsc că e timp destul pentru achiziționarea unei noi perechi de jeansi- o adevărată provocare pentru mine, care nu găsesc niciodată ce vreau, căci parcă uniformizarea a devenit o regulă generală. Toată lumea se îmbracă la fel, de parcă ar avea ținută obligatorie, așa că de multe ori mi-e aproape imposibilă găsirea unor jeanși  normali, care să arate cât de cât decent și, cel mai important, întregi, adică fără găuri, petice, și penibile alte kitschiuri. 

Sunt în toane bune, așa că mă încumet să intru într-un magazin de profil și, surpriză, ca prin minune, îi și găsesc din prima încercare, cam piperați, dar nu mai contează, îi cumpăr și ne grăbim să-i vedem mutrița lui Tom. 

La film, în sală destul de rece, îngheț doar în rochița mea de vară și realizez că n-am ochelarii, așadar o să fac un efort dublu să văd scrisul de la distanță. Simt deja că mă ia amețeala și-mi promit, a nu știu câta oară, că fac o nouă vizită oculistului să-mi verific dioptriile și să-mi schimb ochelarii, căci din cochetărie tâmpită las ambele perechi acasă, deși nici la televizor, din pat, nu văd scrisul clar.  

În sfârșit, filmul începe! Nicio surpriză, e rețeta câștigătoare, Cruise e Hunt cel inteligent și descurcăreț, care are o nouă misiune imposibilă, dar filmul nu e plictisitor. Nu lipsesc, bine-nțeles, femeia atrăgătoare și periculoasă, plină de mister, efectele speciale spectaculoase, dar filmul are umor, povestea e coerentă, deși complicată, iar prezența lui Alec Baldwin e un plus evident. În schimb, lipsesc scenele de sex din seria Bond, căci eroina este elegantă și sexi, fără să fie vulgară, atracția dintre protagoniști e doar sugerată, niciodată explicitată în stil hollywoodian cu nuditate și Tomică-al nostru nu pupă pe nimeni. O fi de vină scientolgia, cum zice Den, cert e că rezultatul e favorabil acestuia, îl transformă într-un actor dezirabil, care demonstrează că are, pe lângă incontestabilul farmec fizic, un talent pe care nu-l vrea deloc ostentativ. Cert, Cruise e la vârsta când nu mai are nevoie să dovedească nimănui nimic, doar să mențină o legendă într-o manieră onorabilă- și-o face, zic eu. 

Mai lipsesc din film, îmi pare mie, un fel forțat de-a idealiza anumite simboluri americane, cum ar fi senatul american, serviciile secrete sau propaganda utilității acestora, legăturile anglo-americane,  ba chiar eroina îi spune lui Cruise că nu e prea important pentru cine lucrează ei, căci toți sunt la fel! În rest, umor fin, cultul prieteniei și al colegialității, replici inteligente, un final de un umanism care te binedispune. 

Cam atât despre scenariu, doar nu mă așteptam la vreo poveste de Oscar, e doar un film cu bătăi, motocicliști, urmăriri spectaculoase, bmw-uri scumpe și focuri de armă despre conspirații, spioni, organizații secrete și bani, mulți bani. Care, evident, nu trebuie să ajungă pe mâna răufăcătorilor fără scrupule, iar aici intervine eroul care face ca totul să se termine cu bine- schema clasică... 

Normal că nu mai pui la socoteală clișee ilare, cum ar fi că ăia rămân intacți după ce s-au răsturnat cu mașina, că Tomiță râmâne cu creierul intact după ce-a rămas fără oxigen în apă, că stătu mai mult de trei minute și că ochelarii de soare erau intacți în mașina distrusă... Hollywood! :)

Ce mi-a plăcut? Uuuups! Mi-a plăcut... opera! :) Da, căci acțiunea primului calup în care strălucește Tom Cruise, care-între noi fie vorba- nu mi se pare deloc că-și ascunde vârsta și se pare că a turnat unele scene fără cascador (cea de la-nceput, când atârnă de ușa unui avion), ceea ce e chiar o realizare uriașă, se desfășoară la opera din Viena, în timpul spectacolului cu Turandot. Găselniță inspirață a scenariștilor, prilej de desfășurare a unor scene picturale, de arătat mașinăria din spatele unui spectacol de operă, instrumentiștii, staff-ul tehnic, costume spendide, figurație etc... și de realizare a unei coloane sonore minunate. Unde mai pui că glonțul ucigaș, fir-ar el să fie, trebuie să zboare pe celebrul do final din Nessun dorma, așa, ca să fie totul cât mai a la carte! 

Și mi-a mai plăcut că eroina purta haine frumoase, că nu alerga pe tocuri, cu cinci tone de machiaj, că nu era propriu-zis o bombă sexi, ochii albaștri ai lui Baldwin, că Tomiță n-a mai monopolizat el tot, ba a-mpărțit frățește cu ăla mic, partenerul lui, Benji, jucat fermecător de Simon Pegg. Care, de ce să nu recunoaștem, e chiar pe bune fermecător: un joc suplu, de la râs la plânsul delicat în punctul culminat...  ne-a cucerit, și pe mine, și pe Den! Mai-mai să-l prefer lui Tomiță!  

Ce să zic, cred că va fi și-o Misiune imposibilă 6, căci rețeta pare că funcționează, și-ncă bine.  

Așadar, trebuie că a fost o zi bună azi, deși detest aglomerația impersonală din malluri și fauna care le populează. 

Un singur detaliu dacă dau, e suficient: într-o pauză de focalizat privirea pe urmăririle cu motocicliști, printre scaune am zărit, nici mai mult, nici mai puțin, decât piciorul înșosetat al vecinului din spate, lungit confortabil, care crezuse de cuviință că-i șade mai bine lui, piciorului, printre scaunele tapițate, spre nasul vecinilor de pe rândul din față, decât în pantoful care l-a purtat spre urmărirea misiunii imposibile a lui Tom Cruise și-a IMF-ului. România pitorescă! :) 

Alexandrina Hristov - La russe

The Fibonnacci sequence in all its glory

Mi s-a întâmplat destul de des să constat că gândurile mele au fost înțelese de cei din jurul meu, ca și cum le-aș fi rostit. Cu oameni apropiați, cu prietenele mele bune, cu mama, de regulă cu oamenii pe care-i iubesc și de care sunt legată sufletește. 

Cu prietena mea mi se întâmplă frecvent să ne completăm una alteia propozițiile, să ne dăm răspunsuri la întrebări pe care nu le-am pus, ci doar le-am gândit... Punem amândouă asta pe seama faptului că ne cunoaștem una pe alta foarte bine, că ne împărtășim, de ani, cele mai intime temeri, visuri, speranțe... sau, uneori, când devine foarte ciudat, nu mai găsim nicio explicație și-o luăm ca atare... Cu pielea cam ca de găină, ce-i drept, dar trecem zâmbind peste toate. 

Cu mama... găsesc altă explicație, căci legătura cu mama e cea mai puternică, așa că nu mă mai mir demult când o sun și ea-mi spune că tocmai se pregătea să mă sune, că se gândea să mă sune sau alte banalități... Nu mă mai mir demult nici de faptul că, de câte ori vreau să nu-i spun de vreo suferință sau de vreo întâmplare, ea parcă simte și-mi pune exact întrebările la care nu vreau să răspund.... ca și cum, prin moduri nevăzute, cineva ar fi avertizat-o de ce mi se întâmplă... Îmi zic că e mama și că mama e.... mamă, cu un al șaselea simț totdeauna și astfel percepe ea, cu adevărat, ce simt eu... 

În seara asta m-am gândit dacă e posibil ca fenomenul ăsta misterios să se întâmple și cu alte ființe care sunt speciale sufletului meu, nu neapărat prin voința mea, ci prin puterea miracolelor simple care ni se întâmplă mai ales fără să le căutăm, dorim, conștientizăm, pe nesimțite, ca și când toate ar fi noi...

Mereu m-am întrebat dacă gândurile noastre se pot simți aproape fizic, așa cum sunt ele, adevărate, nu măsluite sub tot felul de rigori, dacă gândurile noastre bune pot aduce în lume binele pe care li-l dorim celor dragi nouă? 

Oare poate un om să simtă cât de sinceră afecțiune, cât de puternică emoție se ascund sub cuvinte cuminți și la locul lor, așa cum se cuvin să fie vorbele unei femei condiționate de circumstanțe, de datele din buletin și de buna cuviință, de normalitate, de fapt?... 

Cred că trebuie să existe o electivitate deosebită, iar pentru asta e mereu nevoie de doi... 

NU știu, oricum, nici nu cred că voi ști vreodată, dar mi-am dorit intens ca gândurile mele, semne ale afecțiunii, grijii, pretuirii sincere și dezinteresate, care se bucură de bucuriile celuilalt, să transmită măcar în partea tandrețea iubirii, poate nesăbuite, dar adevărate, pe care o conștientizez ca un privilegiu al femeii purtătoare de inimă curajoasă și tânără în piept... ce sunt. 

Cartografie de suflet

Dimineață cu răsărit splendid de soare, printre blocurile cenușii. Porniri năstrușnice spre oameni, tinerețe, temperate de hărți, examene, responsabilități. Între oameni, distanța e uneori doar lungimea infinitezimală a unui gând. Un gând luminos, care învăluie ca într-o mantie protectoare sufletul celui spre care se îndreaptă. Un gând care străbate depărtările, lumea, timpul, un gând care unește inimi în care cresc, incandescente, aceleași mlădițe de doruri... Un gând care hrănește, care înalță, care recreează lumea de la început de poveste, în sălașul în care-a fost iarnă, frig, dezamăgiri, resemnare și pustiu...  Un gând despre miracole interzise. Ce soluții sunt când inima se simte tânără și zburdă, așa de tânără, încât ignoră realitatea din calendar, din actele de stare civilă și de pe chip, căci realitatea din conștiință e alta?... Ce soluții să poată fi la imposibil? Realitatea, uf!... nesuferita realitate!...

Privirile zboară pe deasupra hărții spânzurate ca o ironie pe un perete, spre fereastra încăperii din care stau și contemplu spinările tinerilor absolvenți, viitori asistenți medicali... Atmosfera de examen, tăcerea aceea asurzitoare, în care se contopesc emoțiile în căldura înăbușitoare, iar deasupra plopilor, care foșnesc neliniștitul lor verde, se vede un cer decolorat ca o lacrimă strivită între gene. 

Gândurile se preling și se dilată, îmbrăcând toată dimineața, toată inima, toată harta Europei, toată nesperanța, tot apăsătorul imposibil într-o mare de amărăciune, mai mare decât toate mările desenate cu cerneala cartografilor fideli... 

După-amiază, după bucuria unor sandale noi-  un alt moft necesar să reechilibreze nivelul de serotonină, aflat în cădere liberă, surpriza minunată: a venit Andrei. Cu tricou albastru cu inscripții stridente, cu gropițe și limba peltică la purtător, arborându-și tunsoarea ”de băbat” posesor de numai 4 ani și 9 luni- adică de pui de om gata de mers ”la grupa mare”. Vine și-mi demonstrează cât de mult îi place să fie ordonat, adică își aranjează atent papuceii minusculi la ușă și-mi arată că-i place curățenia: își șterge mâinile și piciorușele cu șervețele umede de bebeluș, din pachetul cumpărat de tăticu, de pe care face bine și observă că, într-o poză de pe etichetă, o mămică își sărută băiețelul. 

Îmi face inventarul fleacurilor din cutii, își primește bicicleta de jucărie, învață cum să folosească din trusa proaspăt achiziționată compasul, riglele miniaturale și minele de creion, apoi înfulecă feliile de pizza cu foamea cu care ”ar mânca un bloc întreg” și îmi povestește, concomitent, despre imaginarii mei vizitatori, care tocmai ”intră pe ușă, Cămițo, îi auzi? Uite, chiar acum se plimbă pe hol, au venit la noi, mă duc lângă tăticu, dar uite, vin, păzește ușa, că se simte miros de liliac...” 

Mă prind în jocul lui, hora zâmbetelor se întinde molipsitoare peste obrajii mei, ai lui, ai lui ”tăticu”, ba chiar ai întregii planete, cred, și inima îmi crește din nou în piept cu un miligram, de se face mult soare, mult soare și bine în casa inimii mele întristate până la lacrimi din zori. Căci Andrei îmi înconjoară gâtul cu brațele lui mici și murdare de ciocolată, mirosind tot a pizza și a parfumul pe care i l-am dăruit și-mi spune cu glasul lui de o adorabilă stridență peltică: ”Stai să te iubesc, Cămițo!”

Îl petrec pe el și pe tatăl lui până la ușa liftului, care are și el o altă poveste, o altă aventură, pe care mi-o strigă în gura mare, în auzul vecinilor, dar nu-mi pasă, căci fericirea e deplină și-are chip de copil. Până urcă ascensorul la etajul cinci e timp suficient ca Andrei, iubirea mea cu zâmbet larg, dăruit cu de toate, dar care știe cel mai bine să dăruiască bucuria, să se întoarcă din drum, într-un elan sincer, care pentru mine valorează cât toate bogățiile lumii, și să mă mai pupe o dată, cu puterea inimii lui mici și curajoase, care știe toate tainele, suficiente pentru a contura pe harta existenței adevărata fericire: simplă și firească, concentrând universul umanității întregi. Aceea care te face cu adevărat să meriți să te numești om.   

Pleacă, iar casa și inima mea de om singur rămâne iarăși goală, ca un cuib din care toamna au plecat rândunelele... Amprenta sărutării lui apăsate de pe obrazul drept mă obligă să conserv bucuria și să n-o mai las să plece...

Mon âme à reconnu votre âme...

La vita e bella

Revăzui de câteva minute o bijuterie de film: La vita e bella, al lui Roberto Benigni din '97. Un film minunat, așa cum numai Benigni știe să facă. I-am văzut individului cred că toate filmele. Toate sunt superbe, toate știu să spună povești într-un mod unic, care-ți ating inima. Sigur că ăsta e cel mai cunoscut, doar a luat Oscarul- și pe bună dreptate! 

Viața e frumoasă e o bijuterie de film, căruia, dacă-l povestești, îi faci o nedreptate. Și totuși, e un film care, deși nu se poate povesti, trebuie povestit. Trebuie povestit inimii care uită să creadă în povești, inimii care își pierde speranța prea repede în fața obstacolelor, neiubirii, cruzimii vieții. E un film care trebuie văzut chiar și-n lacrimi, care trebuie văzut de o sută de ori, dacă e nevoie, până crezi în miracol, în povești imposibile care devin adevărate, în capacitatea omului de-a iubi mai presus de ființa sa, de-a vedea cu ochi de copil viața și-a lupta pentru ea până la capăt cu zâmbet... 

E o minunăție de film despre iubire, sacrificiu, curaj, perseverență, nebunie, orori și copilărie, despre poezie și speranță, despre nevinovăție, și sublim și iubire, iarăși și iarăși iubire... E un film ca un dar făcut umanității întregi, de-o fărâmă aproape ridicolă de nemaipomenit și genial om, care e Roberto Benigni. 

O poveste dintr-o Italie pitorescă și picturală, vintage, din anii celui de-al doilea Război Mondial, în care Guido, un suflet de cavaler, trubadur și de poet, deghizat într-un umil chelner, evreu de origine, o cucerește pe aleasa inimii lui, o învățătoare în care el, ca un nou Don Quijotte, are puterea să vadă o principessa, și-o învață că iubirea e un act simplu, ca o minune, care se descoperă în ochii celui ce știe s-o vadă. Guido face cu adevărat minuni: transformă ridicolul în poezie, cotidianul în spectacol, banalul în extraordinar și face din viață o aventură molipsitoare, care merită trăită cu exuberanță și din toată inima. Iar ea, la rândul ei, îl răsplătește, mai târziu, nu doar devenindu-i soție, ci alegând să-l urmeze, pe el și pe băiețelul lor, în trenul care-i va duce în lagăr, unde se anticipează că vor muri cu toții, în barbaria și nonsensul holocaustului...

E un film la care râzi printre lacrimi, care nu poate fi povestit, căci cum poți povesti fabulosul naturii umane care se înalță deasupra mizeriei, deasupra ororii, deasupra tragicului și, prin joc, colorează lumea tristă în ochii unui copil, în culorile inocenței și îi dă un sens? 

Cum să povestești iubirea cu care tatăl își salvează copilul de la moarte în lagărul nazist? Cum îl salvează de la perceperea hidosului și a atrocităților din jur, transformând totul într-un joc, cu o miză de extraordinară, la care copilul să viseze, să spere, în inocența copilăriei splendide, care se refuză morții și urâtului, mereu și mereu?...
Guido îl salvează pe Giosue, trasformând captivitatea într-un joc de-a v-ați ascunselea cu moartea însăși, în care trebuie să se ascundă de urmăritori, să reziste, să nu-i mai fie foame, să tacă, să nu mai ceară marmeladă, adică... tradus în limbajul copilului: să acumuleze puncte și să câștige tancul visat... Așa ceva nu poate fi povestit, căci cuvintele nu pot fi mereu apte să traducă sublimul.
Asta doar lacrimile o pot face. Și sunt destule, împletite cu zâmbete duioase, în filmul La vita e bella.

Mi-a rămas în minte, din splendidul film, o scenă: plimbarea celor trei personaje cu bicicleta, prin piețe și pe străzi dintr-o Italie splendidă, un fel de rai pe pământul care ascunde bubele războiului... E o metaforă a armoniei și frumuseții familiei, care trăiește clipa de supremă fericire, născută din lucrurile simple, din entuziasm și un pic de nebunie strălucitoare, atât de efemeră, dar capabilă să dea sens unei vieți întregi. 

Vreau să-mi rămână în minte veșnic scena asta, deși nimic nu e altfel decât memorabil din acest superb film. Căci scena asta trebuie că e o veșnică fată morgana a celor care uită că minunile sunt posibile, dacă te înverșunezi să crezi în ele cu toată puterea ființei tale. 

Cred că destinul omului trebuie să fie să-și urmeze un vis, oricare-ar fi el, dar suficient de puternic, cu toată puterea și determinarea ființei lui, crezând că este posibil să fie adus la îndeplinire - și-atunci el trebuie să se îndeplinească. Trebuie neapărat!

În seara asta, mai devreme, o femeie frumoasă și minunată, care azi e o mămică frumoasă - cred cu tărie că e cea mai frumoasă mămică din lume- care-a fost cândva eleva mea și de care sunt foarte mândră, pe bună dreptate de altfel, mi-a reamintit ce fericit om sunt și ce nedrept cu mine însămi, căci am uitat că sunt. Am uitat și-am trăit în tristețe și-n amărăciune de urâțenia lumii. 

Mi-a reamintit, prin cuvinte frumoase și care mi-au alinat sufletul, ceea ce eu am îndrăznit să uit: că am multe motive de fericire prin fărâma cu care eu am contribuit ca oameni ca ea să fie în lume, că sunt oameni care mă iubesc, deși eu aleg să uit că ei sunt mai mulți decât cei care nici nu contează, de fapt, că trăiesc în fiecare zi un miracol și că minunile sunt posibile mereu și oricui. 

Mi-a reamintit că sunt un altfel de om decât omul trist care-am îngăduit să fiu în ultima vreme și că viața mea e frumoasă, cu tot ce e în ea! Îți mulțumesc, Mădălina! 

După ce revezi filmul lui Benigni, realizezi că nu-ți rămâne decât o singură opțiune: să crezi că emoția e suverană în viețile noastre, că mișcă lumea și creează povești. Povești nemuritoare, cum e filmul ăsta superb, care nu trebuie povestit sub nicio formă, care nu trebuie ratat de văzut măcar o dată în viață, care nu trebuie uitat niciodată, zic, căci e ca apa vie din poveștile copilăriei: te învie din orice moarte sufletească te-ai fi putut rătăci, accidental, stupid, circumstanțial sau... nu. 

Ai tăi, ai mei și-ai noștri

Lucille Ball și Henry Fonda într-un film idilic, o comedie plină de clișee ale vieții de familie americane, "Yours, Mine and Ours" din 1968, tocmai văzută pe aMC, mi-au readus zâmbetul pe buze după o zi care amenința să se sfârșească rău. Am râs cu lacrimi, la o poveste în care doi văduvi, fiecare din ei cu câte un număr considerabil de copii, opt ea, respectiv zece, el, dau Americii anilor '60 speranța că în viață există și o a doua șansă. 

Evident, scenariul ușurel și neverosimil, dar salvat de carisma lui Fonda, departe de a da tot ce poate, doar rezervat și lejer aici, și  de vioiciunea Lucillei Ball. În plus, scenele numeroase cu copii din cadrul domestic, cum e, de pildă, repartizarea celor 16 în dormitoare după model cazon, scena micului dejun în care sunt consumate cantități pantagruelice de alimente, problemele adolescenței tratate și rezolvate cu tact de către părinți dau filmului o anumită savoare inocentă, care te binedispune și te face să-i urmezi în poveste. 

Tonul general al filmului este unul optimist și știi dinainte că finalul va fi de un optimism edulcorat. Căci vorbește despre puterea speranței și despre perseverența în valorile tradiționale, iar asta, în America anilor șaizeci era încă must-have, așa că lucrurile trebuia să se termine bine, gen ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. 

Cei doi, plus ceata de copii, reușesc până la urmă să devină o mare familie fericită, în plus, totul culminează cu apariția unui nou membru al familiei North Beardsley, astfel că apare și ”al nostru” legalul, cum se vede treaba că e laitmotivul filmului.
Imaginea femeii este valorizată extrem, femeia- mamă este o superwoman: nu uită de faptul că este femeie (se gândește să se recăsătorească, deși posedă nici mai mult, nici mai puțin decât opt copii), are grijă să fie atractivă, seducătoare ( merge la întâlnire și-și pune gene false), dar nici nu se dă în lături de la sacrificiu: amână luna de miere pentru că unul dintre copii e bolnav, e prezentă la școală, când altul are probleme și este pedepsit, are ideea salvatoare, generatoare de armonie, de a-i adopta și pe copiii soțului, cu prețul unor economii financiare (căci în America totul costă, au grijă producătorii să insereze și asta!) ba devine mamă și a noua oară, îndulcind totul tipic hollywoodian. Și, culmea eroismului,  femeia are capacitatea de a renunța la prezența bărbatului lângă ea în perioada sarcinii, căci îi înțelege nevoia soțului de libertate, de a-și urma pasiunea, de a-și duce la îndeplinire un vis. așa că-l lasă să se reîntoarcă în marină, pe vas, deși el, erou contemporan pe altarul datoriei și al căminului, responsabil și cu grija familiei supradimensionate, vrea să rămână pe uscat.  Ba, mai mult, ca să-l convingă să plece, îi ascunde sarcina și-și asumă toate responsabilitățile creșterii copiilor. Aproape că-ți vine să zici: wow, ce capacitate de organizare, ce femeie, dar ești prea cu picioarele pe pământ și accepți conveția cinefilă, pentru că ai nevoie de-o gură de oxigen și pentru Fonda, care, deși într-un rol stereotipic, e totuși Fonda... 

Toate situațiile sunt clișee destul de uzitate, prin care se iconizează idealul american despre femeie ca soție și ca mamă. Un fel de Smaranda lui Creangă, dar mult cosmetizată și mai puțin lirică! 

Film ușurel, din seria altor câteva,  Cheaper by the Dozen, prin 1950, respectiv două  remake-uri prin 2003 și 2005, ca dovadă ca ideea a prins la americani și o să mai prindă încă. 

Mesajul transparent al filmului este condimentat - cum altfel, în filmele americane, dacă nu cu inevitabile situații tipice?-  cu ceva lirism, gen cântatul colindelor de Crăciun în jurul bradului și cu obligatoriul prozelitism al valorilor Americii: credința în justiția pentru care societatea tradițională are un adevărat cult, în valorile democrației și în forța militară a armatei, din care, evident, nu putea să lipsească legendara marină americană.
Astfel, filmul se termină cu asigurarea viitorului, atât din punct de vedere demografic, cât și ideatic: cel mai mare dintre băieții familiei se înrolează în rândul celebrilor pușcași marini, iar familia uriașă îl conduce câțiva pași, nu mai mulți-la insistențele lui, desigur!- și nu mai departe de peluză, fluturându-și mâinile demonstrativ, în urma celui care pleacă spre vas cu iconica paporniță verde legănată în mâna dreaptă. 

Imagini cu care milioane de americani s-au hrănit și și-au educat odraslele, devenind nația care este azi, ale cărei obiceiuri contemporane le copiem adeseori, fără a le înțelege și împrumuta și valorile. Imi vine în minte imaginea legendarului Elvis Presley, a cărui înrolare, după modelul infailibil, a făcut înconjurul planetei și a dus mai departe ”the american dream”...
Inevitabil, am meditat puțin la valorile noastre transmisibile din generație în generație și... am cam avut o problemă în a le recunoaște pe cele pe care le-aș trece pe o listă standard.. poate în afara grătarelor de 1 Mai și hulpăvitului mititeilor și bericilor în cadrul adunărilor plebee... Ei, sigur sunt prea aspră, dar nu m-a ajutat ziua asta și contactul internautic cu tânara generație a patriei cvasianalfabetă, dar plină de tupeu și autosuficiență, așa că-mi găsesc singură o scuză!

Una peste alta, am râs deseori cu lacrimi, scene numeroase în mișcare, dialoguri vii, pline de umor savuros și bonom, o oază de bunădispoziție și o pilulă antistres de efect.
Îmi dau ca temă de vacanță reluarea bunul obicei al fetei cu filme frumoase de-a vedea filme, în schimbul altora, căpătate în ultima vreme, mult mai nocive și mai cronofage. 

Speranța

Mi-a plăcut maxim!
Pentru că mă face să simt că și eu colorez cerul meu cu steaua mea sau... și mai bine, colorez întreg cerul cu stelele visurilor mele.
Mă simt omulețul de pe scară, silueta urcătoare, temerară, perseverentă, singuratică, irațională și altfel, care nu se lasă, își urmărește un vis persistent și face ca lumea să fie frumoasă, dă lucrurilor un alt sens, în ciuda a toate cele ce-i stau împotrivă.
Sfidez absurdul și vrăjmășia de până acum și... e bine.
”Stelele care cad...se duc pe un alt cer” cântă cei de la Taxi, formația pe care-o iubesc de ani de zile, cu versuri inteligente, pe sufletul meu. Și ”oricum ar fi, ai în față o zi, mergi pe ea”... așa-i! :) 

Ce vrei tu? Ei, o nimica toată: o minune! :)))

Vorbesc cu un fost elev despre una, despre alta. Mi-a fost tare drag cât mi-a fost elev, i-am fost la fel de dragă cât i-am fost profesoară. A învățat literatura română și, de multe ori, mi-a dat motive de bucurie profesională, văzând că înțelegea cum trebuie ce spuneam și rezona la ce-i spuneam eu, că îndrăgea literatura, că-i plăcea să citească și mă făcea să mă bucur că am ales această profesie. N-a fost singurul, la fel cum nu sunt puțini cei cu care vorbesc și, peste ani, depănăm amintiri, povestim despre viață, pur și simplu, nemaifiind condiționată de rigorile aferente din timpul școlarității, care ne obligă, oricât am fi de permisivi, la o oarecare... distanță. 

Mă întreabă despre preocupări mai vechi sau mai noi, despre singurătăți- a mea, nu a lui- și-mi spune, printre altele, că el crede că mie mi s-ar potrivi un bărbat care să-mi recite poezii. Îl contrazic, desigur, și-i dau și ceva lămuriri, printre care și aceea că suntem oameni și, dincolo de catedră, avem nevoi normale, banale uneori, ca ale tuturor oamenilor suficient de concreți, cu picioarele bine ancorate în solul patriei, nu al seraficilor nori. Schematismul și clișeele sunt peste tot, așa că nu-l condamn pe fostul meu elev, căci înțeleg că el a avut intenții laudative, ca să-mi explice, probabil, cum m-a perceput ca profesoara îndrăgostită de poezie, sensibilă și visătoare, care-am încercat să fac tot ce-mi stă în putință să-mi fac meseria bine. Să conteze, să ajungă mesajul meu până la ei, să îi conving să citească și să iubească literatura.
De la această discuție, în timp ce stau eu ca Moromete, nu cu capul în mâini pe piatra albă de hotar, ci mult mai comod, la mine în bucătărie, străduindu-mă să extrag câțiva sâmburi dintr-o felie rubinie de pepene, îmi zboară gândul la altele, mai profunde și mai sâcâitoare, de fapt.
Îmi vine să râd să mor, nu alta, de modul în care suntem percepute noi, femeile, în general, iar cele care avem, din întâmplare sau nu, o profesie ce implică și poezia, prin excelență. Toată lumea crede că ne plac clișeele, probabil dintr-un mod superficial de-a percepe sau a înțelege ceva ce nu le este propriu. Poate e mai simplu așa și-n mod natural mai lesne de rezolvat o dilemă, căci, de ce să nu recunoaștem, ceea ce nu înțelegem ne explicăm simplificând, recurgând la analogii, la situații cunoscute, în care paradigmele funcționează.
Mă gândesc, cu un fel de revoltă amuzată, după modelul aceluiași raționament: oare, dac-aș fi fost, de pildă, fierar-betonist, s-ar crede că mi s-ar potrivi un bărbat care să-mi aducă un brat de fier forjat sau să-mi toarne ceva betoane în fața ușii?

De fapt, de foarte puține ori în viața reală, cu adevărat oamenii își aleg ca tovarăș de viață pe cineva la fel cu el, cu exact aceleași preocupări, cu exact aceleași pasiuni. Probabil, din dorința de diversitate, de-a evita monotonia, căci nu-mi pot imagina ceva mai plictisitor decât să te vezi în dublu exemplar în cel de lângă tine. Unde-ar mai fi frumusețea, armonia care se obține tocmai prin diversitate?
Nu cred nici că oamenii trebuie să fie diametral opuși, cu preocupări absolut diferite, ba chiar care se exclud reciproc, am încercat pe... viața mea, ca să zic așa, e un dezastru absolut! Și ca demonstrația să fie completă și scopul persuasiv îndeplinit, profesoara din mine dă și exemplul, luat- cum altfel?- din viața ”proprie și personală”: nu poți, de pildă, să ai prea multe în comun și o șansă reală la conviețuire civilizată tu, care-ai citit o grămadă de cărți, cu cineva care n-a citit în viața lui nici măcar una! E... imposibil, cred că s-o fi și demonstrat științific, cercetătorii ăia celebri, englezi sau ce nație or mai fi fiind, sigur n-au stat degeaba până acum!
De fapt, n-are legătură profesia cu ce vreau de la un om, ci cu ceva mult mai profund, mai important decât atât. Știu, știu că femeile sunt complicate, dar trebuie ascultate și descifrate, chiar și cu un uriaș efort de voință- rezultatele, în caz de constanță, sunt totdeauna mai bune pentru bărbați, ei câștigă întotdeauna mai multe cu... ”puțințică răbdare”, vorba lui Trahanache!...
Nu, domnule, nu vreau serenade, nu vreau poezie de la nimeni, sunt eu plină de poezii în suflet și-n memorie, la ce mi-ar mai folosi altele în plus? Nu vreau declarații siropoase și nu suport adjectivul ”dulce” în cantități  mari în nimic - nici ciocolata nu-mi place prea dulce, deși nu mă pot abține niciodată de la o combinație rafinată, cu mentă sau portocale! :) Nu-mi place siropul sufletesc, nu vreau niciun fel de exhibiționism romanțios, nu vreau dedicații și nici recitări sub clar de lună, e plină literatura secolelor trecute de ele și nu-s chiar așa de retrogradă, pe bune!
Vreau... autenticitate, adevăr, sinceritate și toată seria sinonimică în materie de suflet! 

Mi-e de-ajuns intensitatea fierbinte a privitului în ochi și sinceritatea dindărătul acelor ochi care știu să-mi vadă sufletul, fără prea multe declarații și îndoielnice dulcegării, căci voi ști eu și inima mea să înțeleagă ce trebuie- nu-mi subestimați inteligența! Mi-e de-ajuns  ochii care să mă vadă frumoasă și să-i simt eu că mă văd așa, să mă conving eu că mă văd așa! Nu vreau să-mi spună cineva doar... așa..., ca să bifeze și asta pe listă, c-aș fi frumoasă, căci n-o voi crede în ruptul capului - așa-s femeile, paradoxuri pe două picioare! Deși, nici să ne ignori complet nu e bine, să nu fii în stare să ne faci în viața ta un compliment, ca un bou autosuficient care ești, crezând că, oricum, n-avem nevoie! :))) Ba avem, dar sincere și când trebuie!
Am nevoie de exclusivitate și sinceritate în tot: în cuvinte și declarații, dar mai ales în suflet! Căci atunci când un om îmi spune că mă iubește și că mă place, aștept să-și asume ce spune deplin și să se comporte în consecință. Să înțeleagă că un cuvânt, odată rostit, cântărește cât o lume întreagă și, ceea ce spune, să mi-o spună numai mie, nu concomitent și altora, căci vorbele lui ar cădea previzibil în derizoriu- și-atunci să nu vă mai mirați că nu vă mai credem când le auzim, domnilor, e plin vântul de vorbe! :)

Am nevoie de constanță în sentimente, de perseverență și curajul unui bărbat de-a mă iubi mai presus de aspectul fizic, care știe toată lumea că primează la ei, dar eu mă încăpățânez să nu-i cred chiar atât de imbecili! Da, o femeie spune: am nevoie ca pentru tine să fiu frumoasă chiar și atunci când nu sunt deloc frumoasă, când mă trezesc cu cearcăne, când zâmbesc și mi se văd ridurile celor 38 de veri viețuite... din toată inima! Și nu întotdeauna zâmbind, ci deseori în lacrimi, cu disperare, cu amărăciuni, ca ale tuturor oamenilor ce trăiesc cu sufletul la vedere, în vitrină, fără  teatralitate, dar și fără ipocrizii. Și de-aia sunt și așa de ușor și de deseori de rănit, căci sunt vulnerabili, dar au curaj să recunoască faptul că sunt... Și voi sunteți, sunt sigură!
Am nevoie să aibă un om răbdarea de-a face totul să mă convingă și de-a aștepta să mă conving, ca Toma, să cred în adevărul inimii lui, chiar și atunci când eu, obișnuită atât de mult cu neiubirea din partea celorlalți, am tendința să nu mai cred în nimic, nici măcar în dovezi... 

Am nevoie de sentimente pe termen nedeterminat, cum spunea fostul meu elev... Într-o lume în care totul este cu termen de valabilitate limitat: răbdarea, pasiunea, sinceritatea, cuvântul dat, chiar și inimile, absolut tot, cred că noi, femeile, în general, avem nevoie de asta, ca de-o insulă în mijlocul unui ocean de nesiguranțe...

Și, da, că toate femeile avem nevoie de asta, deși uneori n-o recunoaștem, am nevoie de tandrețe, de curaj când eu nu-l am, de tărie de caracter să nu mă schimbe la prima tentație pe alta mai... ieftină și mai apetisantă sau mai disponibilă, de-o inimă ca a mea... și gata să meargă, pentru un om pe care-l iubește, până peste marginile imposibilului... și chiar mai departe!... 

E clar: am nevoie de-o minune, adică să fac bine și să-mi pun dorințele-n... cui! :))