"Seven pounds"

După un film ca "Seven pounds" în minte ţi se pot deschide şi alte perspective asupra vieţii, pe care nu ţi le-ai fi putut imagina înainte. L-am ocolit ceva vreme, probabil din nişte motive absurd de subiective, dar azi am reuşit să-l văd până la sfârşit şi am rămas cu regretul că n-am făcut-o mult mai devreme.

M-am tot gândit că, în ciuda paradigmei hollywoodiene, povestea în sine e impresionantă şi te cam pune pe gânduri. Probabil că sentimentul de vinovăţie l-am încercat toţi în anumite momente existenţiale mai puţin fericite, dar foarte puţini dintre noi pot să-şi şi repare erorile sau, măcar, să facă ceva care să scadă din acea cantitate de vină resimţită împovărător pe umeri.

Presupun că nici nu e neapărat necesar să recurgi la gesturi melodramatice, uneori un simplu "iartă-mă" e de-ajuns, e acţiunea reparatorie cel mai puţin costisitoare, dar şi cea mai dificil de îndeplinit, pentru că implică învingerea mândriei- asta, desigur, dacă nu eşti un ipocrit care se joacă mult prea uşor cu vorbele, golindu-le de semnificaţii.

A ajunge să mai faci şi ceva care să repare eroarea a devenit astăzi un fel de lux, pe care oamenii civilizaţi şi mult prea importanţi nu şi-l mai permit, e prea mare deranjul... Ceilalţi să se mulţumească şi cu mai puţin, ce tot atâta pretenţii?!!

Darurile sunt mai totdeauna cu un prilej, mai totdeauna convenţionale, mai totdeauna lipsite de sensul lor cel adevărat: bucuria de a-l bucura pe celălalt, de a face gesturi gratuite fără a aştepta nimic în schimb, nici măcar mulţumiri.

Mi-amintesc că am întrebat, cândva, un bărbat care este cel mai generos lucru pe care l-a făcut pentru o femeie şi răspunsul a fost : am iertat. M-am gândit şi-atunci, mă gândesc şi azi că iertarea, de fapt, e cel mai egoist lucru pe care-l putem face, întrucât nu iertăm pentru ceilalţi, ci pentru noi, pentru a ne ostoi nevoia noastră de a deveni mai buni, de a ne recunoaşte slăbiciunea de a nu putea să trăim fără cei ce ne-au greşit şi a căror prezenţă lângă noi nu mai poate fi justificată logic, decât prin iertarea şi generozitatea noastră... Poate tot un fel de egocentrism?...

Simbolic vorbind, "inima" ne-o dăm cu greutate, afecţiunea noastră se oferă cu rezerve, cu ezitări, cu şovăiri, cu înterogaţii nesfârşite şi cu probe de "bene merenti", pretinzând ca aşteptările să nu ne fie înşelate, pentru că înseşi cutumele societăţii şi vremurilor în care trăim, însăşi educaţia pe care-o primim de mici ne învaţă să fim neîncrezători faţă de ceilalţi, să avem grijă, nesfârşită grijă...

Şi ne menţinem mai mereu întru aceste delimitări convenţionale, ca Făt-Frumos în tărâmul tinereţii fără bătrâneţe, străduinde-ne să nu călcăm interdicţia, să nu ajungem în fatala vale a plângerii interumane, pentru că ştim că e ireversibilă, că acolo ne pierdem inocenţa şi seninătatea atât de comodă.

Să-ţi dai inima - în sensul cel mai propriu al cuvântului- cuiva care are nevoie de ea mai mult decât ai tu, e azi doar o ficţiune care întrece până şi basmul, unde-am învăţat că totul e posibil, de unde ştim că binele învinge totdeauna şi perseverenţa în el este întotdeauna, dar întotdeauna răsplătită...

Poate din pricina asta filmul aduce după sine un moment de tăcere şi meditaţie necesară - de ce nu?- în vâltoarea cotidiană prin care trecem cu toţii și ne înstrăinăm a face daruri mult mai puțin categorice, mult mai puțin importante... 

constanţe

Un prieten drag mă acuza azi de inconsecvenţă, prilej de reflecţie asupra unor lucruri care mă definesc şi pe care pot să mi le revendic ca fiind parte a fiinţei mele. Nu ştiu dacă-s multe, dar, cele care sunt, sunt statornice, drept care protestez şi mă apăr de „acuzaţie”, după o mai atentă reflecţie în atare direcţie.

De ceva ani sunt consecventă în a-mi începe dimineţile cu cafeaua amară, pe care de fiecare dată o pregătesc în exces, cât pentru doi, deşi uneori nu-s decât eu cea care-o savurează.

De ceva ani am noptierele pline de cărţi care aşteaptă rândul lor să le duc la ultima pagină, poate nu ca-n adolescenţă, dintr-o largă respiraţie, fără să le las din mână , dar constant, ca un exerciţiu definitoriu, căci fără cărţile mele n-as fi nimic.

De ceva ani văd cu repetiţie, fără să mă plictisesc, acelaşi film, care mă face să râd şi să plâng, meteahnă pe care, odată ce-am căpătat-o, nu mă mai pot dezbăra de ea: îmi împart cu Bridget Jones şi bucuriile şi tristeţile…

De ceva ani urăsc ştirile, care-s întotdeauna proaste, mă feresc să demonstrez proştilor că n-au dreptate şi rămân la fel de consternată în faţa răutăţii gratuite a acelora cărora le acordasem un loc special în viaţa mea…

De ceva ani visez aceleaşi visuri cu ochii deschişi şi, când le cred realizate, îmi scapă printre degete ca fugărite de-o haită de lupi flămânzi …

De ceva ani muzica visărilor mele mi-o intuiesc cei de la Taxi, mă trezesc înaintea alarmei telefonului mobil cu câteva secunde, urăsc negrul şi dorm fără cercei…

De ceva ani inima mea cântă un singur cântec, se înveleşte în acelaşi albastru, face aceleaşi greşeli, în ciuda a toate…

Cumpănim adeseori mult şi luăm deciziile cele mai proaste, probabil pentru a le face dreptate celor care spun că deciziile mari, cu cele mai multe şanse de izbândă, se iau pe neaşteptate, ascultând de o voce interioară care e mai puternică decât raţiunea.

Ştii oameni care, într-un moment de inspiraţie au "tras lozul cel mare", cum se spune, au flatat hazardul şi acesta i-a răsplătit. Aşa cum ştii şi oameni care au chibzuit minuţios, ani în şir la o decizie majoră şi , când au luat-o, s-a dovedit a fi greşită. Cum e mai bine, nici acum nu ai certitudinea ...

Te frămânţi, te străduieşti să faci totul ca la carte, să atingi perfecţiunea, să nu dezamăgeşti pe nimeni şi , deodată, lucrurile îţi scapă de sub control, rezultatele la care ajungi împotriva voinţei tale sunt alandala şi nimic nu e ca-n reţetă... de-ar exista o reţetă!

Ştii oameni care trăiesc într-un prezent continuu, ignorând complet ziua de mâine, ba chiar şi clipele imediat următoare, care nu-şi pun atâtea probleme existenţiale, care nu despică atât firul în patru, se abandonează actului trăirii fără nicio rezervă. Îi priveşti uneori cu jinduirea firească de a reuşi exerciţiul de empatie măcar pentru o zi, să afli cum e... Haotic, în afara oricăror cutume şi a oricărui conformism, inegal şi teribil, dar e foarte probabil ca haosul ăsta să aibă un gust de libertate necunoscut ţie şi celor ce robesc pe ogorul gândurilor fără odihnă, a grijilor consecvente şi a nenumăratelor scrupule...

Uneori, un dor de eliberare îşi ţipă răguşit drepturile şi zgâlţâie gratiile sufletului... Uneori, un freamăt de revoltă se ridică din străfundurile fiinţei tale epuizate de atâta aşteptare fără rost şi abisurile aduc la suprafaţă binecunoscutele "de ce"-uri... Fără rost şi ele, ca mai toate...

Damnarea e încă o realitate pe care nu poţi s-o accepţi, e încă un nonsens cu care trebuie să trăieşti. Cel mai greu e că, pentru toate, trebuie să găseşti echilibrul şi dreapta măsură.

Trec fulgerate gânduri prin noaptea dindărătul tâmplelor şi nu vezi nicăieri niciun liman. Însă ştii că e, dar n-ai ochi să-l vezi, deşi e atât de aproape de tine, la distanţa unui gând fierbinte, a unui gest de plecare a genunchilor şi a frunţii: "Şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne izbăveşte de cel viclean..." Amin.

Început de săptămână cu prieteni. Ce bine că-i am, Doamne, ce bine că-i am! Fără prieteni gustul amarelor tristeţi învăţate pe de rost anii din urmă te-ar năpădi iarăşi, te-ar copleşi fără să-l mai poţi înlătura cu nimic. Prietena mea cea bună avea bluză verde fistic şi zâmbet cât lumea de larg. Prietena mea mi-a zâmbit ghiduş, tolerând trăsnăile pe care le mai fac, din când în când, arâtându-mi mustrător un deget cu unghia lăcuită roz, printre zâmbete complice.

Depăşind platitudinea rândurilor însăilate printr-o păcătoasă durere de cap, am început săptămâna cu prieteni, hotărâtă, după ce-am privit maşina Ancăi plecând spre Bucureşti foarte de dimineaţă, să-mi fac lumină în viaţă, să-mi pun ordine-n lucruri, să citesc mai mult şi să-i urmez sfaturile, desigur după ce-mi beau cafeaua printre trandafirii mamei, pe banca din faţa casei.

Evident, n-am dus la îndeplinire dezideratele matinale decât pe sărite, ca-ntotdeauna, de altfel… Am făcut dulceaţă de caise, am făcut planuri de plecat la mare, am iubit şi-am urât şi-am ascultat minciunile cu care m-am obişnuit de atâţia ani şi pe care le urăsc… N-am citit nici măcar un rând şi sentimentul culpabilităţii e suficient de statornic încât mă face să n-am odihnă, dar nu suficient de puternic să mă îndepărteze de tastatură şi să mă îndrepte spre cartea începută de câteva zile…

Pe una dintre noptiere, dintr-o fotografie îngălbenită de ani, mă priveşte cu ochi imenşi o fetiţă în uniformă pepit, din prima clasă a şcolarităţii, cu gravitatea celor 6 ani şi jumătate, câţi aveam pe-atunci. O eu neprihănită, cu bentiţă rigidă peste părul pieptănat perfect, chinuită şi atunci de hainele prea groase şi de multe întrebări… La unele dintre ele nici azi n-am răspuns, la altele l-am aflat şi e aşa de amar, încât aş vrea să nu-l fi ştiut niciodată.

Două umbrele cu mânere de lemn lăcuit îşi trăiesc, tăcute, în colţ, povestea de dragoste… Cine mi-o fi dat iluzia idioată că mai am timp?

Amiaza mi-a dus bucuria şi spaima unui nou început. Încă stau în cumpănă în ceea ce priveşte anumite decizii pe care, odată luându-le , îmi voi schimba radical viaţa , voi pune stavilă oricăror intruziuni ale necunoscutului în existenţa mea.

Rădăcini vechi, încă vii, mă trag înspre ceea ce cunosc şi iubesc. Leagănele gândurilor se balansează mereu între da şi nu, între riscul abandonului sufletului în mrejele vechilor statornicii şi neîncrederea care-mi umbreşte fiecare elan. Pentru toate da-urile găsesc argumente în plaja largă a inimii, pentru toate nu-urile ceilalţi pot găsi argumente valide în tărâmul exact al raţunii.

Talerul balanţei inimii mele e înclinat mult spre da-ul inevitabil, de obiectivitate nici nu poate fi vorba, pentru că inima vorbeşte altă limbă, care n-are nimic de-a face cu logica .

Ce corabie-mi va aduce răspunsul pe marea neliniştită a viitorului meu decizional? Ce pânze vor fâlfâi la orizont, albe ale speranţei şi atât de mult asteptatului bine liniştitor sau negre ale vreunui pirat care-mi va răpi, din nou, tot ce clădesc cu strădanii nemăsurate? O, dacă-am ştii vreodată ce mări vom avea de străbatătut, totul ar fi infinit mai facil!...

inadecvări

Îi spuneam unui prieten azi cât de mult m-au pus pe gânduri cele ce-am văzut la televizor, despre sinuciderea unei femei frumoase, în aparenţă perfecte. Din multitudinea de stări şi emoţii care m-au copleşit şi pe mine ca şi pe majoritatea celor ce au aflat de la televizor tragedia, cred că cea mai persistentă a fost tristeţea. Şi cel mai tare m-a întristat felul în care am observat că pecepe lumea în care trăim, cu oamenii ei plini de superficialitate, dramele celor de lângă noi, tristeţea sufletelor lor.

M-am gândit la raporturile ce se nasc, firesc, între oameni, pe care, până mai ieri, le consideram lesnicioase datorită firescului lor, capacitaţii de empatie pe care, în anumite circumstanţe normale, fiecare din noi o dovedim.

Azi realizam, privind circul mediatic şi încrâncenarea cu care anumite personaje de pe sticlă susţineau nişte subiectivităţi ridicându-le, cu îngâmfare, la rang de imeperative, că trăiesc în ţara anormalului, a prostului gust, a limitării, a nonvalorii care se afirmă din ce în ce mai acut, mai violent. Mi-am dat seama că nu mă mai potrivesc unei asemenea lumi, că, în mod straniu, climatul exterior e atât de agresiv , încât o să ajungem cu toţii să nu-l mai suportăm, dacă ne încăpăţânăm sau pur şi simplu nu putem să-i importăm rigorile.

Am privit stupefiată un intelectual, o femeie medic care susţinea virulent o inepţie, fără să-şi dea seama de nefirescul posturii sale şi de totala inadecvare a discursului cu momentul pe care-l traversa. Totodată, m-a şocat lipsa de delicateţe, de pudoare a sentimentelor unor oameni, care îşi afirmau nişte opinii banale, de înălţimea morală a unor platitudini asemănătoare discuţiilor dintre babe , pe şant, fără să se gândească la faptul că, indirect, comiteau un sacrilegiu: acela de-a condamna pe cei pe care nu-s la fel ca tine, pe care nu-i înţelegi.

Doamne, cât de uşor e să arunci piatra! Cât de uşor e să blamezi şi să etichetezi pe cel pe care nu-l înţelegi... Doar pentru vina de a nu fi gândit ca tine, de a nu fi simţit ca tine... probabil după vechea paradigmă: cine nu e ca mine e împotriva mea!

În copilărie, am citit într-o carte o frază care mi s-a întipărit în memorie, nu ştiu prea bine de ce, dar n-am uitat-o niciodată... Probabil pentru titlul pe care-l avea cartea aceea - "Acest trecut a fost cândva viitor"- sau aşa, fără motiv aparent, habar n-am, nici subiectul nu-l mai ştiu bine, sigur era ceva legat de război...cert e că n-am uitat-o niciodată... Spunea ceva bizar despre moarte: " a dezvălui circumstanţele în care a murit cineva este ca şi cum l-ai mai omorî odată"...

Şi-acum cred cu tărie în adevărul acestor cuvinte... şi-acum mă feresc să fiu curioasă în aflarea unor asemenea detalii, probabil pentru că n-am fascinaţia asta pentru morbididate sau, pur şi simplu , din jena de a afla detalii care-ar trebui să fie doar povara celor apropiaţi...

Nu ştiu, dar mă feresc să cer informaţii despre astfel de dureri, pentru că ştiu că, orice-ai spune, explicaţia este totdeauna alta şi nu trebuie s-o ştii...

"Ajunge zilei grija ei" spune o pericopă evanghelică şi fiecăruia durerea lui, fără să fie nevoie să scormoneşti în ea după amănunte care să-ţi satisfacă o curiozitate meschină, care nu ajută în niciun fel.

Fiecare dintre noi ducem în spate povara noastră... avem dreptul să ne-o ducem cât mai demn cu putinţă şi da, avem dreptul de-a ne-o duce fără să dăm celorlaţi explicaţii, pentru că fiecare ne nevoim în locul ce ni s-a dat nouă şi nu altcuiva.

Pentru durerile pe care nu le cunoaştem, dar pe care le recunoaştem mai adânci ca ale noastre se cuvine să plecăm fruntea. Şi dacă în inimi aprindem candela unui gând curat... e destul.

Poveşti ratate

O seară cu nostalgii. Clopote din trecut vin să bată la poarta sufletului, redeşteptând fâlfâiri de aripi pe care le crezuseşi moarte pentru totdeaua… Nimic nu trece în suflet, toate rămân neschimbate, la fel de intense, de vii… Mereu aceleaşi întrebări: cum ar fi fost dacă? Mereu fericirea se amână pe termen nelimitat, întrezărită, dar niciodată atinsă… Mereu nişte de ce-uri se încăpăţâneză să persiste, în ciuda faptului că n-au primit şi nu vor primi niciodată răspuns.

Te gândeşti, adesea, că Dumnezeu a vrut mereu să-ţi încerce răbdarea, să vadă dacă şi câtă ai. Habar n-ai dacă ai trecut sau nu testul. Cert e doar atât: ceea ce ai cerut nu ţi s-a îngăduit, sigur cu un scop, sigur pentru că nu era, încă, vremea lui.

Te urmăreşte şi-acum ideea fixă că, dacă ai fi primit această şansă, lucrurile ar fi stat altfel… Prietenii spun că e o nerozie, poate aşa şi e, dar ai fi vrut să ai posibilitatea măcar a certitudinii că greşeşti tu şi că au dreptate ei… Îţi spui că, fără-ndoială, n-ai avut-o sigur cu un rost, dar pe care nu-l înţelegi şi, undeva, în tine, nici nu-l consideri drept…

Albă-ca –zăpada şi-a amintit azi de prinţ: el i-a spus că-şi doreşte în viaţa sa o femeie precum Katarine Hepburn în „The African Queen”. Ea i-a zâmbit şi i-a spus- pentru a câta oară?- că e posibil să aibă ceea ce-şi doreşte… Şi azi, ca şi altădată, a fost în zadar, el a procedat la fel ca-ntotdeauna… Şi mai vorbea de perseverenţă!!!

Albă – ca - zăpada a fost, din nou, subiectul unor experimente şi motiv de obţinere a sentimentului superiorităţii, atât de necesar… De ce nu, în definitiv, dacă asta îl face pe prinţ fericit ? Fie şi asta , una în plus, le-a cam pierdut şirul, dar cică nu se moare din asta, e ceva legat de-un măr, dacă-şi mai aduce ea bine aminte…

Ca mai mereu, rămâne impresia frustrantă : eroii unei absolute glume, fără poantă, însă…

Despre umbre şi alte temeri

Mi-am petrecut o jumătate de zi prin căldura oraşului, chinuită să rezolv câteva probleme stringente. Mi-am privit silueta reflectată în vitrinele magazinelor fără plăcere, nemulţumită mereu de răsfrângerea din oglinzile mari, care dezvăluie silueta unei femei pe care n-o plac, dar pe care trebuie să învăţ s-o tolerez în fiecare zi.

Mi s-au învălmăşit o sumedenie de proteste prin suflet, aş fi vrut să părăsesc oraşul lichefiat de căldură şi compania rudelor care mi-au părut o povară în plus şi să fug departe de toate. Am tăcut ore-n şir şi-am lăsat gândurile să se certe şi să mă-mpresoare din toate resturile de viaţă care-şi cer drepturile. 

Nicio soluţie de nicăieri. În lume numai banalitate şi mediocritate, numai umbre banale, purtătoare de interese înguste , mercantile, îmbrăcate cu haine urâte, cu feţele schimonosite de sărăcie, de căldură, sufocate de griji, de nevoi de toate soiurile, vorbind la telefoanele mobile pe stradă, tare, vulgar, răspândind tot felul de miasme...

Îmi intră-n adâncul orbitelor imaginea lor şi nu pot să nu-mi rănească retina, nu pot să le uit odată ce le-am văzut, mi se pare că năpădesc ca un furnicar şi acaparează tot cu prostul gust, cu chinezăriile puse alandala, cu lipsa de frumuseţe care mă paralizează şi mă face să-mi doresc liniştea odăii mai mult decât orice.

Am trecut, azi, printr-o sumedenie de stări şi emoţii contradictorii: nelinişte, furie, surpriză, dezgust, revoltă, resemnare, silă, recunoştinţă, bucurie, nedumerire, amărăciune, dezamăgire, tandreţe şi bucurie... Am trăit o zi ca o viaţă. Cred că-i bine, nu? Vorbeam cu un "conviv"despre stările ce mă încearcă în momente aniversare, în special la aniversările mele... Cam aşa-i, e destul de incomod să primeşti daruri, telefoane şi urări cu duiumul, să te simţi copleşit de atâtea gânduri bune îndreptate spre tine, deşi realizezi că oamenii te iubesc şi vor să-ţi spună asta.

Mă gândesc la cea mai frumoasă dintre aniversările mele... nu reuşesc să aleg una specială, dar cele mai frumoase se leagă de o pereche de ochi albaştri pe care i-am iubit. Un telefon la miez de noapte, ca să nu existe nimeni care să-mi spună înaintea lor "la mulţi ani!", o sosire neaşteptată, într-o altă asemenea zi, a aceleeaşi perechi de ochi albaştri, dimineaţa uneia dintre ele, cu trei fete zbanghii pe-o canapea , cu o sticla de şampanie trecută de la una la alta, prietenii de suflet şi torturile pregătite, ca nimeni alta, de Miha, atmosfera efervescentă şi caldă, cu zâmbete şi starea aceea dulce-amăruie de bine şi de aşteptare a unui viitor luminos... Zile speciale, zilele celor 20 şi ceva de ani... zile cum n-o să mai fie altele...

Ultimele şase aniversări n-au fost decât banale şi-atât. Nici nu mi le amintesc decât vag, fără mari satisfacţii şi mai mult fade decât fericite. Anul acesta m-am trezit la mama, din nou, după 7 ani în care uitasem cum e să te trezeşti în casa copilăriei. Ziua a început cât mai banal cu putinţă, cafeaua a fost fără gust, telefoanele au început să sune să-mi amintească faptul că mi-a trecut , cum spune Iglesias, o jumătate de viaţă... "Treinta y tres años /Nada más son media vida /Treinta y tres años /Que se van con tanta prisa. "

gânduri de iertat

După-amiază caldă de iulie. Soare leneş şi veşti rele. Iluzii spulberate de realităţi promiscue, contrare unui univers pur, utopic, plăsmuit într-un mediu curat, în care-ai trăit şi după ale cărui comandamente te-ai ghidat. Te deteşti că eşti altfel, că nu te potriveşti cu lumea, dar, în acelaşi timp, ştii că aşa trebuie să fie, că acesta e drumul spre binele despre care-ai învăţat că e unul singur. Prejudecăţi? Poate că da, dar nu ştii cum să fii altfel.

Uneori ţi se pare că Dumnezeu e departe, că nu aude , că nu ia în seamă, că nu face dreptate, dar ştii că nu e aşa, ai văzut cu proprii ochii că nu e aşa. Este mereu drept şi ubicuu şi, mai presus de toate, este mereu... Dar eşti mereu nedreaptă şi mereu limitată că nu înţelegi sau că... uiţi mereu. Şi faptul că încă existi, că ţi se îngăduie să existi e mai presus de dreptate, e generozitate şi iubire supremă. Pe care n-o înţelegi, căci eşti om mic şi omenesc în toate cele. Deci rob.

trădări

Vine o zi când toate realităţile ţi se fac tăndări, ca şi cum un glob uriaş, multicolor, care-ai crezut că e viaţa ta, s-a spart în miliarde de fărâme. Eşti confuz pentru că nu mai ştii, dintr-o dată, să faci diferenţa dintre realitate şi minciună, nu mai ai nicio certitudine, nu mai poţi să strigi prezent în existenţa ta. Amară zi...

Vine o zi când realizezi că oamenii cei mai dragi te-au trădat perpetuu, când înţelegi că, parcă, cineva, acolo sus, te-a lăsat să te zbaţi într-o ţesătură deasă de neadevăruri, de enorme falsităţi... Ca şi cum ţi-ai fi clădit din nisip castelul tău pe plaja nesigură şi ţi l-au spart valurile, l-au nimicit ca pe-un nimic, care nici n-a fost niciodată...

Vine o astfel de zi când înţelegi că omul e lup faţă de om, că e doar o găunoasă pretenţie fără fundament, că nimic nu e veritabil la ceilalţi, că ai trăit ani şi an în van, că n-ai pe nimeni, pe nimeni, pe nimeni cu adevărat... Ce amară zi!!!

Rememorezi speranţele naive pe care ţi le-ai făcut, de bună credinţă, cu inima în palme, la vedere, tuturor, te revezi tânără şi plină de zâmbete, într-o casă străină, la masa unor oameni care te priveau ca pe-un cobai şi se pregăteau să te sortească unui eşec lamentabil... Îţi dai seama că ai fost o jucărie pentru ei, că ţi-au ascuns monstruozităţi, că s-au erijat în stăpâni ai destinului tău prin minciuni, prin ascunderea unor mostruozităţi strigătoare la cer...

Te întrebi cum ai putut să fii atât de proastă, cum ai putut să nu realizezi, să nu bănuieşti nimic, să te laşi dusă, aşa de senină la propriul tău dezastru, ca un miel la tăiere... Cum ai putut?

Nu mai ştii nimic din nimic, toate cele în care credeai sunt acum îndoielnice, pentru că sunt construite pe minciuni, pentru că ascund secrete groaznice, deci nu pot fi reale, n-au avut cum fi adevărate, deci totul, totul e o minciună, n-ai avut nimic, nimic, nimic...

Vine o zi când revolta nu ţi se mai pare imposibilă, când e mai aproape decât ai fi crezut, deşi ştii că nu e voie!!! Vine o zi când lacrimile nu mai au cum umple un abis înfricoşător de nesiguranţe, când întrebarea : "de ce?" îţi sfredeleşte creierul şi nu-i mai poţi şterge urmele din fiinţa ta, n-o mai poţi nici măcar înăbuşi cu alte gânduri, cu imagini fugare care să o alunge... Amară zi!

Vine o zi când tragi linie şi însumezi numai trădări, când ai obosit atât de toţi şi de toate, încât nici nu mai ştii să te rogi şi să ceri ce cereai de obicei în clipele tale de singurătate şi- paradoxal sau nu?- de splendidă comuniune...

Înaltul e tot mai înalt şi tu eşti aici, sub un cer intangibil, tot mai mărginită şi tot mai plină de nedumeriri, în tărâmul deşertăciunii fără margini... şi ţi-e silă, vinovat şi netrebnic, dar sincer şi cu năduf, de toate cele ...

După o noapte cu vise urâte, cu somn care n-a fost de-ajuns...

Aseară Anca, prietena mea, mi-a spus o poveste despre un prieten care-a plecat printre stele. A trăit frumos şi s-a mutat mai departe de noi, că să ducă un strop din frumuseţea sufletului său şi mai sus, căci şi acolo e nevoie. I-am citit ultimele rânduri scrise cu câteva zile în urmă, pe un pat de spital, într-o luptă dură cu o boală necruţătoare, într-o ţară străină, departe de Bucureştiul ale cărui străzi le evoca din amintire, dorind să le străbată cu soţia şi fata şi m-am gândit cât de norocoşi sunt cei ce l-au cunoscut.

Dincolo de sfârşitul fiecăruia dintre noi, care e inevitabil, rămâne ceea ce-am fost pentru ceilalţi, ceea ce-am lăsat după noi în ceilalţi. Nicu a lăsat frumuseţe şi lumina lui. Mă gândesc că, poate, sunt oameni care nu lasă decât amărăciuni... Or fi şi din cei ce nu lasă nimic? Refuz să cred...

Mă gândesc la ce voi lăsa după mine şi mă sperii... În conştiinţele sutelor de elevi care mi-au trecut prin suflet, cărora le-am fost dăscăliţă o vreme, oare ce voi fi lăsat? În amintirile celor pe care i-am iubit, prietenii mei, lângă care-am trăit ani... oare ce voi lăsa? Cât din ceea ce am de făcut pentru ei fac? Cât din datoria de fiece zi pentru Cel care m-a creat îmi duc la bun sfârşit? Un grăunte de nisip, uneori nici atât...

Viaţa se scurge din noi cu fiece secundă care trece şi din miliardele de secunde irosim mult pe fleacuri, pe tristeţi fără rost, pe gânduri fără leac, pe iluzii fără temei, pe nimic...

Simt, cu amărăciune, că nimic din ceea ce fac nu reuşeşte să schimbe ceva în omul pe care, până mai ieri, îl iubeam mai mult decât pe mine, că nimic din ceea ce spun nu îl face să fie mai mult şi mai deplin al meu. E aşa cum poate şi mă iubeşte aşa cum poate... Apoi fărâma de raţiune rămasă întreagă îmi spune că nici n-ar fi drept, că nimeni n-ar trebui să aibă atâta semeţie neruşinată încât să-i ceară unui om să nu-şi mai aparţină pe deplin... Şi totuşi, Doamne, cât de des uităm şi o facem!!!

vară buimacă

Mă uit pe fereastră în dimineaţa rece şi cenuşie de iulie şi tot aştept să văd soarele. Văd doar un bloc cenuşiu printre frunzele ficusului imens din balcon. La televizor sunt ştiri despre inundaţii, vizite prezidenţiale şi spargeri la case de schimb valutar: urâţenia lumii. O uitasem de ceva vreme, o regăsesc intactă în realitatea contemporană a marelui oraş. Sejurul la ţară m-a rupt, oarecum, de realitate şi ce bine-a fost! Rândunelele vesele pe sârma din faţa casei, foşnetul frunzelor de viţă de vie sub fereastră, zgomote familiare şi inocente care nu pot să-mi rănească timpanul, cărţile de pe noptieră, cafeaua făcută de mama... Un fel de bine care-a început să-mi lipsească.
Azi am zi gri, blocuri gri, nesiguranţă, aşteptare permanentă, obositoare, cearcăne, sentimentul că nu-mi aparţin, că sunt mereu musafir, internet bun, toate mailurile citite, o casă goală, cu prea multe odăi, televizorul cu ştiri lugubre, perspectiva ploii şi multe ore în faţă: lungi, singuratice, ca nişte amfore goale care aşteaptă să fie umplute.
Vreau soarele cu încăpăţânare şi vara înapoi. E iulie şi vara din calendar nu se potriveşte cu vara de-afară, buimacă, cenuşie, stingheră. O lume parcă se pregăteşte să se cufunde sub ploi nesfârşite, să se conformeze unui cer absurd şi din alte anotimpuri. Unde-i optimismul din zodia verii? E atâta nevoie de el...
La televizor aud ştiri despre înscrieri la universităţi. Mi-amintesc dezamagirea dintr-o altă vară, cu ani în urmă, când, din pricina ghinionului care-a urmărit-o ca o umbră, o adolescentă îşi plângea, pe o stradă bucureşteană cu nume de voievod, spulberate speranţele împlinirii celui mai frumos dintre visuri... Era tot vară, tot iulie amar... Cele ale inocenţei şi tinereţii aurite se duc pentru totdeauna. Îmi vin în minte platitudini, dar resemnarea la care-am ajuns nu merită decât platitudinea unor vorbe tocite de-atâtea şi-atâtea experienţe: destin.
Sunt femei care au pe faţă expresia insuportabilă a repetabilităţii: a unor atitudini, a unor zâmbete complice, a unor tertipuri de Evă în gamă minoră... Fug cât pot de ele, mă tem să nu-mi fie niciodată proprii, prefer o damnare mai blândă, sub pavăza unei existenţe modeste şi lipsite de glorie, dar a mea... Realizez că nimic nu se-ntâmplă fără un rost, chiar de rostul acela nu-l înţeleg eu şi ,dacă azi nu sunt ceea ce mi-am visat, e pentru că povara aceasta poate n-aş fi putut-o purta.
Nu ştiu cum va fi ziua de mâine, o intuiesc, doar şi mi-e teamă, căci nu-mi place. Dar cum poţi schimba ceea ce nu ţi-a fost dat să schimbi?