marți, 1 iulie 2014

”Dădurăm și bacaloriatul ăsta!”

Am fost din nou, anul acesta, în postura ingrată de evaluator la examenul național de bacalaureat. De ce ingrată? Pentră că, în conformitate cu sensurile din dicționar, a avut toate conotațiile aferente: delicată, anevoioasă, neplăcută și dezamăgitoare. Extrem de dezamăgitoare, zic!
Mi-a fost dat să văd cum tinerii patriei, mai exact ai județului, vlăstarele în care ne punem încrederea pentru viitor noi, cei ce-am trecut de 30 de ani, au avut misiunea să explice viziunea despre lume într-o poezie eminesciană.
Mai toți, dragii moșului, au optat pentru textul cel mai cunoscut și recomandat de noi, profesorii zeloși de limba română, respectiv pentru Luceafărul. Să-mi fie iertat, dragi colegi de breaslă, dar am să spun în gura mare: nu știam ce facem când îi îndemnam pe elevi să se raporteze la această capodoperă a poetului! Capodoperă doar pentru noi, tagma restrânsă a iubitorilor de literatură, a celor ce trăim în alt veac, pare-mi-se, căci bag seama cu tristețe că nu ne mai potrivim deloc cu vremurile... (Știu că nu-s originală, nu mă condamnați, dar nu mă pot abține...) Cum nu ne-om fi dat seama că e , de fapt, un fel de basm cu vampiri sau ceva horror?
Ce-a ieșit, ce-au demonstrat tinerii noștri că au înțeles din viziunea despre lume a poetului nepereche, cum tot noi i-am învățat să-i spună, mi-e și jenă să-mi amintesc... „E jale!”, ca să-i citez pe elevii nostri, dragii de ei... Oare și-ar putea cineva imagina că Luceafărului, o stea de pe cer, i s-a năzărit să se-ndrăgostească de-o fată de pe pământ, care l-a tot chemat în camera ei, iar când Luceafărul a coborât pe geam, l-a refuzat, căci a constatat că el era... mort?
Iar fata, era ea frumoasă, dar avea simț practic, căci l-a preferat pe unul, Cătălin, un băiat care servea la masă, și-a schimbat numele și-a fugit cu el în lume, ca să n-o găsească părinții. Dar credeți că asta e toată tărășenia? Nu , dragii mei, scenariul, grozăvia continuă!
Luceafărul, supărat, a plecat din locul lui din cer, s-a dus la Demiurg, un fel de Dumnezeu foarte înțelept, i-a cerut să-l facă muritor, ca să coboare în lumea fetei, pământească, dar demiurgul l-a refuzat, i-a zis că oamenii sunt parșivi și răi, să se uite bine la ”omuleții mici de pe pământ”(sic!) și să se treacă la loc, în locul lui din cer.
Luceafărul, cam dezamăgit, i-a urmat totuși sfatul, că prea fusese zis cu foc și... categoric:  s-a uitat la ”omuleții mici de pe pământ”, probabil un soi bizar de mutant, undeva între liliputani și personaje S.F., care se învârteau în lumea lor, și s-a simțit scârbit. Drept care i-a zis Cătălinei că are chipul plin de lut și că el nu mai coboară la ea, că e nedemnă de el, care e un geniu, și a revenit în locul lui din cer. Cătălina, care se consolase demult, i-a cam dat cu flit, iar cei doi, ea și Cătălin al ei, cu nume identic, cu iubirea dintre ei cu tot, au rămas în lumea lor și s-au pupat de zor în natură, căci  noaptea e romantic, sub lună, zicea tipul ăla, Cătălin, care-o învățase tainele amorului pe fata cea nurlie...
Mă-ntrebați de Luceafăr? Ei, Luceafărul! Păi ăsta era geniul, domnule, iar cum îi stă bine unui geniu, a înțeles că relațiile dintre două lumi, cea pământească și cea ”de sus” nu sunt posibile... Așa că nu i-a mai rămas decât să se facă și mai genial, ba și stea norocoasă, pe deasupra, adică Lucifer(sic!) sau planeta Venus- totuna, nu are importanță!
Concluzia tinerimii române studioase: să stai dom'le-n banca ta, să nu mai caști ochii după stele- mai mult sau mai puțin verzi- că visurile nu sunt bune de nimic, iar două ființe, una vie și-una neapărat moartă sau măcar cu ochii morți, nefiind de același fel, n-au cum să se amestece; toate fetele umblă după un soi de chelner mai glumeț și mai tupeist (da, da, am întâlnit și acest cuvânt în lucrările de anul acesta, nu l-am folosit degeaba!) și au o  afinitate extraodinară pentru a-și schimba numele la prima ofertă. Zic și eu, ca și Caragiale: bravos, națiune, halal să-ți fie!
Cam asemenea scenariu mi-a fost dat să citesc, aproape invariabil, în lucrările acestui bacalaureat. Zic aproape, căci am avut 5 lucrări bune și-una excelentă, pe care, numai din pricina unei pârdalnice de opinii neexprimate, n-am putut da atât de doritul zece... Baremul, bată-l vina! Dar cât de puține sunt acest fel de lucrări, din ce în ce mai puține...
Astfel, cum majoritatea a fost constituită din scenarii cu iz hollywoodian abracadabrante, cred că nu greșesc prea tare, dacă afirm că viziunea eminesciană despre geniu e departe de a fi fost înțeleasă de generația actuală de absolvenți de liceu. O fi atât de greu de înțeles Eminescu sau atât de învechit? Încă n-am elucidat problema, se vede bine că nu sunt geniu, doar un omuleț mic de pe pământ... :)
Nu mai dau vina pe nimeni, nu are niciun rost, sunt sigură că nu e de o singură parte. Poate, așa cum spuneau mai deunăzi unii elevi de-ai mei, nu s-or fi așteptat, dragă, ”să le pice poezie”, ba, mai mult, tocmai Eminescu!!! ”Ginion de neșansă!” (sic!) Poate vina e doar a noastră, a dăscălimii care ne încăpățânăm să le ”băgăm pe gât” o seamă de valori în care doar noi mai credem, căci pentru ei și, de fapt, pentru lumea asta grăbită a acestui mileniu III mercantil și cinic, ele nu fac două parale...
Așa că ”nu se merită”, frăție, ”să-ți  pui osul la treabă” pentru Eminescu - apropo, nici nu ghiciți cât de greu a fost pentru unii să scrie o nefericită de propoziție cu o expresie care să conțină substantivul os!!!-  de fapt, pentru vreo idee sau vreun ideal, atâta vreme cât facebookul e plin de citate, iar a fi ”cool” e deseori sinonim cu o cantitate cât mai mare de alcool îngurgitată la club sau într-aiurea... ”Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii?” medita amar Poetul, într-un veac pe care-l simt ca și el...
Cam trist bilanț, așa că... de ce naiba l-oi mai fi făcând? Până la urmă, de ce să nu sărbătorim, ca și cucoana Caliopi, că ”am scăpat! Am dat și bacaloriatul ăsta”, monșer!
Ca și împăratul din poveste, cu ochiul care plânge, îl revăd pe profesorul meu de literatură din liceu și înțeleg că profa' care sunt nu se va împăca niciodată cu o atare stare de lucruri... Și vă mărturisec, dragii mei, că mi-e dor... tare, tare dor de Eminescu...




„Vitrion, Năică!”

     Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură ș...