Andrei are 6 ani şi merge la şcoală. E în clasa întâi şi îmi spune, mândru, că are numai "foarte bine", pe când colega lui are şi vreo trei de "bine". ( Misoginism în fază incipientă, desigur, dar inconştient.)

Când mă vede, scoate un sunet care într-o traducere aproximativă, de oameni mari şi incapabili să mai înteleagă totul cum trebuie, aşa , ca mine, ar putea însemna: "Victorie! "

E felul lui de a-şi manifesta bucuria că mă vede şi că o să petrecem împreună câteva ore în care, spune el, se distrează, deşi scrie de zor şi e nevoit să mănânce tot din farfurie. Ceea ce nu e chiar putin lucru, pentru că, dintre toate corvezile zilnice, aceea de a mânca este cea mai mare pentru Andrei.

Venirea lui îmi înseninează ziua, pentru că am cel mai sincer şi mai drag musafir. Vine să-şi facă temele cu mine, să-mi spună câte-n lună şi-n stele şi să se intereseze, avid, când îl mai invit la mine la şcoală, căci tare i-a plăcut în septembrie, când l-am dus. Promite solemn că, atunci când va fi mare, o să vină la mine la liceu, să fiu eu profesoara lui, căci doar nu degeaba sunt mătuşa lui şi "nu se poate, măi, să nu vin la tine la şcoală!"...

Ca să-mi arate că-i sunt dragă, azi mi-a făcut un cadou, pe care nu aveam voie să-l văd decât atunci când era el pregătit, aşa că m-a gonit din sufragerie şi l-a ocrotit cu mâinile lui mici, pătate de cerneală. O singură dificultate a avut: "Măi, ce culoare au ochii tăi?" "Vino şi vezi!" i-am spus, aşteptându-l cu braţele deschise, să-i sărut obrajii roşii cu zâmbet pănă la urechi. "Sunt negriiiiii, a rostit încântat, ştiam eu că n-am greşit" şi mi-a întins timid un desen cu noi doi, într-o lume ideală, în care eu am rochie de prinţesă, şi coroniţă, şi buze pictate cu creionul roşu al dragostei lui de copil...

Acum stau şi privesc desenul naiv şi-mi spun că nicicând n-am primit o răsplată mai frumoasă decât inima mare, roşie, în care sufletul lui intuitiv a ghicit că, pe lângă dragostea ce i-o port necondiţionat, e loc destul, cât pentru toată dragostea lumii.