Floria Tosca sau ce poate face iubirea dintr-un suflet de femeie

Ascult în transmisiune directă Tosca de la Opera din Viena. Cu Angela Gheorghiu în rolul Floriei Tosca. Și Kaufmann, iubitul meu Kaufmann în rolul lui Cavaradossi. E un fel de stare de sărbătoare cu pielea de găină tot timpul. O minunăție așteptată, o bucurie pe care nu mai știi cum s-o prelungești mai mult... 

Splendide sunt aici vocile, interpretările, splendidă partitura, spendidă... 

Tosca e o sărbătoare a femeii, care iubește și luptă cu toate armele feminității  pentru dragostea ei liberă și completă, posesivă și generoasă... Își vizitează iubitul și-l anunță că-i pregătește o surpriză: o întâlnire de dragoste. Reacția lui o descumpănește, pentru că-l simte preocupat de altceva și-i reproșează că nu se bucură suficient, așa că-i descrie cum proiectează ea întâlnirea lor pasională. Reușește să-l capteze, deși gândul bărbatului, ca al tuturor bărbaților, de altfel, vorba lui Moromete, ”e la alte prostii”, respectiv la evadatul pe care-l ascunsese în biserică...

Încearcă să scape de Floria așa cum fac toți bărbații cu toate femeile: spunându-le minciuni dulci, ca să le facă pe plac... Numai că femeia cercetează geloasă, posesivă, atentă, pictura din care i se pare că recunoaște cei doi ochi albaștri care-i stârnesc furia... tocmai pentru că-i recunoaște și-i consideră rivali. Pentru că orice femeie care iubește vede în orice altă femeie frumoasă o posibilă rivală și suferă. Pentru că nu se vrea înlocuită din inima bărbatului drag, pentru că se vrea unică, așa cum și merită... Și Floria îi reproșează, geloasă, pictorului, că a pictat-o pe marchiză prea frumoasă, ba chiar îi cere... să-i facă ochii negri, căci nu poate suporta ca alți ochi să-i privească pe ai iubitului ei... nici măcar dintr-o pictură ieșită din mâinile lui... 

Cavaradossi este cucerit. Îi declară dragostea, îi spune că numai ochii ei negri îi sunt dragi pe lume, căci o iubește sincer... Și chiar i-am auzit pe Angela și pe Jonas Kaufmann, un cuplu de neuitat, ideal cred, convingători, real îndrăgostiți... 

În actul al doilea, Floria, care nu mai poate suporta durerea să-l vadă chinuit pe omul iubit, face imposibilul posibil: îl ucide pe Scarpia, după ce îi promisese că i se va dărui, în schimbul hârtiei de liberă trecere pentru ea și al ei Mario.... Nu știe că ticălosul o amăgește și-și învinge scârba, își calcă pe mândrie pentru a obține viitoarea ei eliberare. Însă o femeie care iubește e capabilă de orice. Chiar și să ucidă. După ce, anterior de a lua hotărârea eroică, se lamentase, își strigase durerea și revolta unui Dumnezeu pe care-l credea surd în splendida arie Vissi d' arte, Tosca înfige, cu mâinile ei făcute pentru artă, pentru a purta florile dăruite Madonnei și pentru a le înălța în rugăciune, pumnalul în inima lui Scarpia... 

Odată ucis tiranul, femeia exclamă epuizată și consternată: ”E avanto a lui tremavo tutta Roma!...” Prin vocea Angelei sună copleșitor... Încă o dată o femeie a depășit, prin curajul ei nebunesc, într-o clipă de intensitate maximă, lumea... Femeia a realizat că a fost măreață; ea, o făptură slabă, delicată, care-a trăit toată viața pentru artă și pentru dragoste, s-a învins pe sine, și-a învins neputința, și-a învins limitele...
Se aud suspinurile ei de femeie care și-a călcat pe inimă, și-a strâns în ea tot curajul și-a ucis... pentru inima ei... Ca să salveze și să se salveze... și ți se face, instantaneu, pielea de găină. Simți, dintr-o dată, iubirea ei pasională, simți sacrificiul ei total, dragostea ei pentru Cavaradossi care-o împinge să nu se gândească decât la viața celui fără de care nici viața ei nu mai are sens... Intuitiv, femeia știe asta, de aceea nu se dă în lături de la nimic... Cu mâinile ei mici se luptase cu Scarpia, cu mâinile ei îl ucide și... tot cu mâinile ei, îi pune crucifixul pe piept... ca-ntr-un gest de  supremă umanitate....

E magistrală Angela și mă gândesc că, implicit, e magistrală o femeie care iubește. Capabilă de orice pentru omul iubit, gata să se uite pe sine, gata să se dăruiască lui, mai presus de rațiune, de Dumnezeu, de tot... Niciodată un bărbat n-ar putea iubi așa, niciodată n-ar putea fi așa de pătimaș și de total dăruit, până la sacrificu de sine... Cică ei sunt cerebrali sau... doar egoiști...
Deși Cavaradossi, în actul trei, spală rușinea tuturor bărbaților planetei: pentru că în fața morții, rănit, torturat, lipsit de speranță, nu se gândește decât la ea, pentru că dă tot ce mai are înaintea execuției temnicerului - un inel, spre a-i permite să-i scrie Floriei un ultim adio... Și și-o reamintește, jalnic, pe femeia iubită, cum păsea, parfumată, pe nisipul aleii și cum o strângea în brațe, dezvelind-o din vălurile care-i ascundeau frumusețea și misterul ... 

Ascult uralele înnebunite al sălii operei din Viena după E lucevan le stelle cântat dumnezeiește de Kaufmann... Cu lacrimi de bucurie. Și de speranță, că umanitatea nu s-a pierdut, căci mai vibrează la frumusețe, la muzică sublimă, la voci divine...  Sala ovaționează un om care se întrece pe sine, un artist minunat, care acum bisează cea mai frumoasă arie a operei... visul de dragoste al lui Cavaradossi... 

Din acest motiv e minunată muzica: pentru că scoate ce e mai frumos și mai nobil în oameni. Minunat Kaufmann, bucurie deplină, sală și ascultători din lumea întreagă... A doua oară parcă e și mai frumos... 

Intră Angela... Floria cu biletul salvator... Cavaradossi ascultă înmărmurit spovedania ei și îi sărută dulcile mâini care aduc biletul de liberă trecere... O dolci mani... Făcute să mângâie copii, să poarte trandafiri, să mângâie iubitul... au făcut dreptate, mâinile victorioase... și pure... 

Dar femeia îi dezvăluie planul ei,  îl încurajează să  spere că vor fi, peste câteva clipe, liberi, liberi să-și trăiască dragostea... Îi așteaptă un viitor luminos, departe de Roma, de răutate, și femeia e gata să renunțe la toate pentru a fi alături de el... Ai crede că așa va fi, dar nu în lumea aceasta... Căci finalul e cumplit: execuția preconizată a fi o simulare se va dovedi reală, Cavaradossi cade ucis de gloanțele mincinosului Scarpia, care se va răzbuna și după moarte, iar Floria, înnebunită de durere, își urmează drumul spre iubitul plecat în lumea celor drepți... pe buze cu ultimele cuvinte adresate lui Scarpia, pe care parcă pleacă să-l acuze pe lumea de dincolo, în fața lui Dumnezeu, căci nu-l iartă: ”O Scarpia, avanti a Dio!...”  Poate spre a ne reaminti că femeile iartă orice omului iubit, dar nimic celor care li-l răpesc? Că într-o femeie sălășluiește divin și demonic, rai și iad, slăbiciune și putere nestrămutată? ... 

Superbă și captivantă Angela Gheorghiu în acest minunat personaj care e Floria Tosca: o femeie între femei! Dar, oare, nu așa e o femeie care iubește cu adevărat? 

Puls

La încheietura mâinii stângi pomul vieții, încadrat într-un medalion circular cu marginile dantelate, stă prins de-un șnur roșu care, din cauza apei, a devenit aproape roz și strălucește ca un talisman delicat și inutil... Vinișoarele albăstrui se întrezăresc, în arborescența lor ciudată, conferită de hazardul anatomiei, prin pielea translucidă și caldă, mirosind a patchouli. Privindu-le, mă gândesc la cât  de fragili și efemeri suntem, în ciuda a tot ce facem să ignorăm asta. 

Palmele ce au acoperit, de atâtea ori, ochi înlăcrimați sau au sprijinit fruntea visătoare,  au desenată în plaja lor de carne roz o hartă complicată, imposibil de descifrat, în care poate stau ascunse, îmi zic cu zâmbet, toate răspunsurile la întrebările atâtor nopți de nesomn. O, de-ar fi așa!... Dar răspunsurile stau în faptele celorlalți și-n secretele ascunse sub frunțile lor... Și-n ceva mai mare de-atât, îmi șoptește îngerul bun de pe umărul drept, în voința lui Dumnezeu, bunul...

S-a sfârșit o săptămână cu griji multe și cu speranțe, conștientizez în timp ce-mi privesc mâinile care scriu, harnice, pe tastatura laptopului șiruri de cuvinte fără rost... Mi-am condus pe ultimul drum o fostă colegă, o doamnă specială, care m-a plăcut și pe care-am respectat-o tare mult, a cărei pierdere m-a îndurerat și înlăcrimat, pentru că nu mă gândisem niciodată la o atare posibilitate prea curând... Era un om plin de vitalitate și slăbiciunea, boala, moartea păreau puțin, prea puțin probabile.... Facem, deseori, greșeala să-i credem pe oameni nemuritori. Și nu sunt, au o fragilitate demnă de a firului de păianjen, în ciuda tuturor lucrurilor mărețe sau a josniciilor de care sunt capabili, uneori... Drum bun, doamnă Mirela Dumitrescu, drum bun spre lumină și pace, de unde a fugit toată întristarea pe care-n lumea aceasta prea des o gustăm! 

Tot zilele astea am constatat, stupefiată, că-n sufletul unui om pe care l-am crezut ani de zile prietenul meu nu e, uneori, decât ură și orgoliu agresiv. Și-am suferit, căci atunci când realizezi că nu mai ai un prieten, ești cu siguranță mai sărac. 

La încheietura mânii stângi simt sângele cum pulsează tainic și-mi amintesc că suntem miracol și lumină, că suntem fragilitate și frumusețe, că suntem iubire și așa trebuie să rămânem. M-am rugat din tot sufletul pentru viață, pentru viața unui om drag, pe care-l iubesc chiar și-n genunchi, acolo unde m-a prăbușit prin fapte care m-au îndurerat într-atât, încât am simțit cum trebuie să fie iadul deznădejdii...  Dar pe care le-am și uitat, le-am uitat cu desăvârșire, odată ce teama pentru viața lui a căzut peste mine ca un trăznet, cu câteva zile în urmă... Și orice-a fost durere și lacrimi s-au dus ca prin minune, căci, din genunchi, sufletul s-a înălțat la cer cu vorbele rugăciunii, în care nu-i poți cere lui Dumnezeu decât binele... Căci iubirea e mai mare decât nedreptatea, decât egoismul, decât orice înguste neîmpliniri, frustrări, amărăciuni sau orgolii de moment, și ea șterge orice resentiment... 

Mâinile astea obosite ca și fruntea, care s-a plecat sub povara deznădejdii din luna lui Marte, scriu acum un mare ”mulțumesc” Dumnezeului milei și-al iubirii, care tămăduiește toate rănile și suferințele trupului pe care nu ni-l cruțăm deseori  și, din iubirea-I nesfârșită, ne dă speranțe. Mulțumesc, Doamne! 

Frânturi din bisericuța de lumină

Duminică binecuvântată. Am fost cu Cri la biserica din Drăgănescu. Pentru prima dată eu, de mai multe ori, ea. Am fost să văd  pictura atât de celebră, dar și să reîncep să văd, căci am fost oarbă. Să văd cu ochii trupului și-ai inimii mele. Și să-nțeleg, de-oi putea...
Și-am văzut truda mâinilor sfinte ale părintelui Arsenie și-am înțeles câte ceva. Puține, dar drumul e lung...
Pictura e neasemuită și neobișnuită. Luminoasă și puțin stranie. E mult alb, multă lumină peste tot. Biserica e mică, o biserică de țară, neîncăpătoare pentru zecile de oameni hămesiți de speranță, veniți să vadă, ca și mine. Zidurile, pe alocuri, sunt crăpate. Se cântă la strană fals, femeile se străduiesc, preotul e calm. Ține predica solemn, dar pe înțelesul oamenilor. Le amintește și că vor urma lucrări de reabilitare, de lipire a crăpăturilor din zid, de spălare a picturii afumate de lumina lumânărilor aprinse de atâtea suflete flămânde de ajutor. Zidurile te copleșesc. Nu știi cum să te uiți la ele, căci surpriza e prea mare, detaliile sunt prea multe, trebuie să le observi atent și nu poți, căci e lume prea multă și nu prea îndrăznești să te miști, să nu stânjenești libertatea celorlalți.
Prima dată am văzut pictura răstignirii. Hristos e trist, în suferință, din trupul lui picură sângele rănilor pe cruce, la picioarele crucii, pe  rămășițele craniului lui Adam din pământul Golgotei. Lângă cruce, Maria și Ioan, cu împietrirea durerii pe chipuri.
Apoi privirile sunt furate iremediabil de icoana Învierii. Hristos e lumină, în haine de lumină, cu crucea într-o mână, binecuvântând cu cealaltă. Pe trupul Lui se văd urmele cuielor. Și știi că tu, care ești așa nedesăvârșit, chiar tu, om cu păcate, tu i le-ai înfipt. Privirea Lui te vede în străfundurile cele mai intime ale ființei tale, te silește la luciditate, dar nu te condamnă, paradoxal, căci e bună și te trezește. De condamnat, te condamni singur, inevitabil, dacă mai ai conștiință.
Deasupra sunt, în medalion, sfintele ”păcătoase”, Maria Egipteanca și Maria Magdalena, alături de prima femeie muceniță, întocmai cu Apostolii, Tecla, „călăuza celor care suferă și cea care deschide drum de ieșire din orice chin”. Fără deosebire, semn că la Hristos e mai mare iubirea decât dreptatea. Zâmbesc cu lacrimi chiar și acum când scriu, căci minunile sunt lângă noi. Doar să le vedem... Și de nu putem să le înțelegem, tot El ne ajută s-o facem. Și sfinții. Din dreapta iconostasului, privește blând făcătorul de minuni, Nicolae. Al căruia e hramul. Atmosfera nu e monahală, ci firească, așa cum e-n orice biserică de mir de la țară, însă urmele părintelui Arsenie sunt peste tot. Preotul nu uită să-l amintească repetitiv în predică. E un fel de smerenie și înțelegere tacită că le aparține tuturor, că e Sfântul lui Dumnezeu, deși încă nu l-a canonizat Biserica.
Chiar cred că părintele Arsenie e și azi de ajutor celor ce-l caută. În alt fel decât se crede, în alt fel decât mă gândeam eu. Și gândesc, zic, mai elaborat decât babele de pe marginea șanțului, deși nu sunt sigură dacă nu cumva e mai bună ignoranța, de multe ori... Te scutește de multă suferință, asta e sigur. Și de conștientizarea atâtor enormități de care ești în stare, deși ești om cu carte, cu studii teologice, cu conștiință, care îți vorbește, chiar și când tu, cu ticăloșie, cu egoismul disperării și-al neiubirii, te străduiești să n-o auzi.
Sfinții știu ei totul. Și chiar e adevărat: cine caută, trebuie să afle! Mai greu, mai dureros, mai cu lacrimi, dar răspunsurile sunt doar într-un singur loc. 

Hristos ne privește de pe zidul bisericii cu o blândețe nesfârșită. Drept în ochi, dar, mai ales, drept în inimi, pe care le cunoaște deplin. Ca o oglindă e privirea Lui de pe zid, în care te vezi așa cum ești și nu te poți minți. Dar privirea Lui nu rănește, ci vindecă. Limpezește ce e tulbure, luminează hăul și noaptea. Închide rănile. Și dă speranță că nu e sfârșitul, că nu ești pierdut, că nu... așa cum credeai...

Hristos ne privește de pe zidul bisericii din Drăgănescu și din cer și ne iubește pe toți. Și ne cheamă acasă: ”Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” (Matei, 11, 28-30) 

Mulțumesc, Doamne!

Duminica de azi a fost a crucii, a Sfintei Cruci. Evanghelia ne învață să ne luăm crucea și să-i urmăm lui Hristos. Cine vrea, căci libertatea este cea mai mare binecuvântare și, în același timp, cea mai mare povară.

Știu ce înseamnă să ți-o folosești rău. Cred că fiecare dintre noi știm.

Știu și ce înseamnă să-ți dorești să n-o fi avut. Știu toate, ca și mulți alții, de altfel. E și asta o parte a crucii. Cruce care, pentru fiecare, e altfel. Cruce care doare, cum trebuie că L-a durut și pe Hristos. Dar El n-a cârtit, nu s-a plâns. Noi ne plângem când ne-o ducem, căci suntem doar oameni. Știu pe... inima mea ce amărăciune lasă gustul rușinii, al căinței că nu suntem puternici, dar și al lașității, al fricii. Știu și-am să-l mai știu, sunt sigură, căci sunt doar om.

Am înțeles greu și cu rușine. Și cu greu accept că trebuie să scap de orgoliu, de mândria de-a nu fi perfectă, de-a nu fi puternică, de-a nu fi bună, cum vreau, cum am vrut mereu... Știu și cât cântărește crucea pe umerii sufletului care nu mai poate, care simte că nu mai poate. Dar mai știu și că nu ne lasă singuri. Niciodată. Chiar și când nu-L chemăm, tot nu ne lasă. Dar mai ales când Îl chemăm!!!...