Trezitul de dimineaţă era, până mai ieri, însoţit obligatoriu de telefoanele prietenelor în diferite dispoziţii, cele mai frecvente în genul "n-am nicio treabă, voiam să vorbesc cu cineva, eventual să-l trezesc din somn". În naivitatea mea desuetă nu m-am împotrivit niciodată, ba chiar nu mi-a trecut prin cap că un telefon matinal n-ar fi normal, întrucât pentru mine prietenii sunt o parte din mine, un fel de familie, mai frumoasă, pentru că ţi-o alegi, n-o primeşti de-a gata, cu bune şi cu rele. Pentru prietenii mei sunt în stare să fac sacrificii până la graniţa moralităţii, îmi fac griji pentru grijile lor, mă bucur de bucuriile lor ca şi când ar fi ale mele, am casa mereu deschisă şi sufletul în palme... Nu îndrăznesc a le cere prea multe, de fapt nici nu prea cred că trebuie să ceri altceva decât înţelegere, ci să oferi tot ce se poate, mai ales deschidere necondiţionată.
Se pare că în ultima vreme şi prietenia a intrat în vacanţă, căci o rugăminte adresată de curând unei prietene( un fleac, un răgaz din timp de două minute, nimic material sau sacrificiu personal) mi-a fost întâmpinată cu ostilitate şi refuzată, ceea ce mi-a stârnit o amară nedumerire...
Amară pentru că nu mă obişnuiesc cu surprizele de a descoperi că-n toţi şi-n toate tronează egoism şi comoditate, amară pentru că tot mai doare...
Evident, nu-s eu întruchiparea perfecţiunii, dar ... Mi-amintesc de atenţionările unui prieten drag, pe care nu prea le-am putut respecta, deşi le intuisem gradul mare de adevăr, şi mi-e ciudă, ciudă că, deşi ştiam că are dreptate, am trăit din nou amărăciunea constatării că... a avut dreptate. Dar mă încăpăţânez că cred că ... n-are, de fapt! Uf, cumplită meteahnă !
Prietenia e ca un fir, care o dată rupt, poate fi legat la loc, dar rămâne nodul.
RăspundețiȘtergereda, din nou ai dreptate...
RăspundețiȘtergere