Trăiesc uneori coincidenţe stranii, ce-mi stârnesc, din nou, aceleaşi întrebări şi aceleaşi bătăi de inimă care-mi confirmă nite prezumţii considerate de ceilalţi nerezonabile.

De pildă, Den, prietena mea care se încăpăţânează să se considere cea mai sceptică şi mai realistă persoană, total rezonabilă în relaţiile cu ceilalţi, fără "abilitatea" mea păguboasă de a mai funcţiona ghidată de naivităţi de copil mare, a fost tentată zilele trecute să se plece în faţa unor evidenţe care-mi dau dreptate mie şi credinţelor mele absolut nerezonabile!.

Extrem de analitică din fire, am obiceiul de a căuta o explicaţie pentru toate lucrurile care se petrec, pentru că am învăţat din nişte tipuri de experienţe că nimic nu este întâmplător pe lume şi că toate lucrurile şi acţiunile omeneşti au o cauzalitate clară, uneori materială, alteori de-a dreptul neverosimilă, dar întotdeauna extrem de reală.

Dilema intervine atunci când , în ciuda unor strădanii de a mă ralia omenirii civilizate şi, deci, incredule în semne şi minuni, nu reuşeşc să găsesc ca singura validă decât tot o raţiune misterioasă şi inexplicabilă din punct de vedere logic cuminte.

NU, n-am veleităţi de oracol, nici aplecare către ocultism , nici simpatii pentru parapsihologi (îi găsesc pe unii dintre ei de-a dreptul nişte şarlatani de toată jena), ba, aş zice, intuiesc deseori- nu fără tristeţe, recunosc!- motivaţii foarte pământene în acţiunile convivilor mei.

Şi, cu toate astea, ajung uneori la convingerea că trăim lucruri inscrise, într-un mod inexplicabil, într-un soi de fatalitate care ne urmăreşte, oricât ne-am strădui cu mijloacele inteligenţei şi ale civilizaţiei să le ignorăm, ba chiar să le respingem.

Ce probabilitate există ca o paradigmă să te urmărească în mod constant, fără să fii certificat drept nebun sau obsesiv, ba, dimpotrivă, să te laşi cu totul angrenat în uniformizanta şi conformista realitate, încât să le dai chiar şi visurilor celor mai dragi un pic de vacanţă?... Probabil că una foarte mică, iar dac-ar fi să fac o raportare... ştiu şi eu? să zicem... demografică... probabilitatea ar scădea simţitor, către infim.

Acest soi de întâmplări care m-au urmărit , mai ales în ultima vreme şi cu referire strictă la geografia inimii mele, îmi readuc cântecul pe care m-am străduit să uit că-l învăţasem, disperat şi nebunesc, adolescentin şi naiv: tic-tac, tic-tac...

Ei, da, se pare că n-am reuşit să nu mai cred în minuni, în acel glas tainic care-mi şopteşte că ele se întâmplă, numai să ţi le doreşti suficient de tare... Şi e-n mine atâta ardentă dorinţă, atât de covârşitoare nevoie de ele, că viaţa trebuie să mi le aducă, chiar de-ar fi să plătesc cu singurul material care la mine se pare că e inepuizabil: cu suflet.