Ca şi cum ferestrele s-ar fi deschis, briza primăverii şi parfumul florilor de zarzăr năvăleşte şi acum în amintire. E primăvară, e dimineaţă fără imperative stringente, e linişte, sunt toţi pe aceeaşi pleoapă albastră de timp răbdător, nu s-a întâmplat încă nimic irecuperabil, nicio greşeală...
Sunt multe aşteptări, stiloul albastru aleargă repede pe pagina albă de jurnal, viitorul e încă plin de promisiuni luminoase, am doar 17 ani şi milioane de zei puternici sunt de partea mea...
Dor şi acum de clipele acelea, de prietena de peste drum, cu care împărtăşeam toate speranţele, gândurile, credinţele şi cuvintele bune, de cafeaua dulce pe-atunci, băută în ceaşca albastră, în curte... Croşetam naivităţi, flecăream câte-n lună şi-n stele, ne făceam planuri, schimbam rochiţe, număram oamenii insignifianţi care treceau, ascultam vrăbiile şi invidiam personajele de telenovelă....
Azi nimic nu mai poate fi repus la locul lui, prietena mea n-a mai ieşit din casă de ani, ţintuită la pat de-o suferinţă înfiorătoare, cuvintele ei nu se mai desluşesc, nu le mai poate rosti, iar eu nu am inimă s-o chinuiesc să-i cer să vorbească... Şi mă doare atât de tare s-o văd aşa, încât o vizitez rar, mereu pe fugă, de parcă mi-e frică să-mi regăsesc schingiuită copilăria şi adolescenţa de-un timp vrăjmaş şi crud...
La mama nu mai am răbdare pentru nimic, în odăile în care altădată eram stăpână absolută nu mai regăsesc decât trecerea timpului, frigul şi o tăcere care-mi ţiuie în urechi, insuportabil de trist... Timpul a trecut pe nesimţite , a furat tot şi nu l-am putut prinde pe tâlhar, să-i reţin comorile de linişte şi speranţă...
Mi-a lăsat, în schimb, o cută pe frunte şi amărăciunea nedumerită a de ce-urilor fără răspuns...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu