Februarie rece, hâd, cu luminile ochilor înrourate, suportând vorbe grele şi nemeritate într-o parcare de supermarket şi povara închisorii de acasă. Zi ca o corvoadă, viaţă la fel. Coordonate ale sufletului smuls din normalitate, condamnat la o trăire ca şi cum te-ai târî, absurd şi silnic, în oraşul gri, printre oameni bizari şi murdari, cu feţe pictate grotesc, cu suflete croite grotesc, de cine-ştie ce medii ...

Privire sumbră, ca printr-un geam fumuriu, către tine, către rostul tău, către răspunsuri cerşite mereu unui cer de plumb. Vocea mamei, neajutorată, nevinovată şi îngrijorată la un telefon pe care-l dă cu sufletul, în fiece zi, că nu poate altfel. Regreţi că nu-i spui decât despre amărăciunea din tine, deşi ştii că n-are niciun rost să-i spui, dar nu mai poţi...

Galben şi verde şi albastru greu... te ridici dintre cioburi şi te aduni. Imperativ şi orb, ca o corvoadă. N-ai voie să rămâi jos, n-ai voie să nu mai poţi. Încă!

Piesa nu s-a terminat, ultima scenă se amână, cortina nu s-a lăsat , circul e în desfăşurare... Redundant, dar se pare că e obligatoriu aşa. Scrie-n scenariu şi porunca e poruncă.