Epuizarea ca urmare a banalităţii cotidiene şi a vieţii cu program este cauza pentru care scrisul mă ademeneşte tot mai rar. Este şi aceasta o stare specială, căci altfel nu rămân decât câteva platitudini firave, precum unele dintre cele pe care le înşirui pe aici.

Nici nu ştii de unde să începi şi unde să termini, e un exerciţiu atât de gratuit şi de inutil, încât abia dacă îndrăzneşti să-l mai faci. Te gândeşti că pe lumea asta se scrie profesionist, cu adevărat, că oamenii au gânduri coerente şi lucruri importante de spus, iar tu nu ai nimic, decât un fel de amestecătură ambiguă, ca şi când gândul încă nu s-ar hotărî: să se nască sau să rămână doar la stadiu de tentativă? ...

Stau prost cu ordinea , sunt dezordonată ca vara, ca florile care cresc în grădiniţa mamei într-o explozie sălbatică şi derutantă. Îmi pierd şirul încă înainte de a materializa ideea sub forma cuvântului, ca şi cum s-ar scrie şi s-ar şterge, concomitent şi la infinit în sufletul meu urmele de gânduri plăpânde.

Vara îmi tulbură undeva, în profunzimile fiinţei mele, un fel de echilibru cumsecade la care lucrez cu îndărătnicie, căci, mărturisesc, sunt încăpăţânată în a încerca să nu ies în evidenţă.

Nici nu ştiu sigur dacă asta e o consecinţă a modestiei sau a unui mod de educaţie extrem de conservator cu care ai mei m-au deprins. Cert e că tendinţa mi-a devenit deja mult prea proprie şi, aşa cum mai stau câteodată cu Den de vorbă, nu cred că îmi face prea mult bine din punct de vedere social, căci azi, în timpul în care numai cei ambiţioşi şi care dau straşnic din coate se fac remarcaţi, nu e deloc la modă să "stai în banca ta", căci devii, realmente, neînsemnat.

Neîndoios, nu tânjesc la vreun fel de glorie rizibilă şi obscură, ci vreau doar să am tihna necesară pentru a mă ocupa mai mult de lucrurile la care mă simt restanţieră de atâta vreme: să-mi citesc noile cărţi care mi s-au aglomerat în bibliotecă, să fac pentru mine lucrurile pe care mi le doresc şi nu mi le îngădui din mult prea multe cauze exterioare... şi lista e lungă.

Iunie însă ma nelinişteşte peste măsură, pentru că simt o presiune ciudată, ca şi cum energii puternice, care s-au abţinut până acum, explodează deodată şi-n afară şi-n interior, încât vraiştea pune stăpânire pe toate ale mele, de la casă până la obiecte şi gânduri, pe care nu le mai pot ordona şi le privesc neajutorată cum capătă o existenţă a lor.

Altfel, vara, în fiecare noapte strâng în braţe un vis altfel intangibil în realitate, îl plăsmuiesc din substanţa imaterială a imaginilor dindărătul frunţii şi el capătă contur de imagini cărora dimineaţa, le simt absenţa dureros, aproape fizic. Şi ziua se urzeşte sub tirania de foc a unor virtualităţi care plutesc peste orele lungi, la şcoală, pe stradă, acasă- mai ales acasă, în singurătatea nesuferită a unui apartament de bloc în care parcă nu mi-e niciodată suficient de cald.

În lunile din urmă îmi doresc tot mai mult să-mi schimb atât casa, cât şi mobilierul, iar alegerea, când va fi, va fi cu siguranţă albul, de la uşi până la mobilier şi podele. E în mine o nevoie de nou şi de curat, de început ...de "de la capăt", impecabil, cum ar fi trebuit şi n-a fost...

Cred că orbitoarea lumină de iunie ar înnobila albul odăilor mele şi a lucrurilor ce le-ar popula, încât mi-ar fi , dintr-o dată, cald şi bine, iar starea asta perpetuă de veghe s-ar sfârşi odată pentru totdeauna.

Eeeei, dragii moşului, cum spune un text drag din Cărtărescu, dar asta e încă atât de departe de posibilitate, încât nici nu ştiu... decenţei mele i se face jenă până şi s-o spere...