Mărturisesc, iubesc filmele, sunt parte din viaţa mea încă de când am învăţat să citesc. Când eram mică, să văd un film la cinematograf era o bucurie pe care-o aşteptam cu sufletul la gură, pentru care merita orice sacrificiu. Mirajul personajelor de pe pânză m-a cucerit, încât uitam de foame, de frig, de aproape orice, trăiam cu bucurie şi cu emoţie poveştile alb-negru sau color şi le duceam cu mine, ca să mi se întipărească în suflet pentru totdeauna.
Mai târziu, în faţa televizorului, o fetiţă urmărea Telecinemateca sau cine-ştie ce film până la ore târzii, cu îndărătnicie, chiar şi când toţi ai casei dormeau sau o dojeneau că nu doarme, că mâine trebuie să se trezească pentru şcoală sau alte asemenea baliverne...
Am văzut atâtea filme, încât pot spune că acum sunt în stare să fac diferenţa între un film bun şi unul prost, pot să discern între valoare şi nonvaloare, pot să-mi fac şi eu "lista mea", cu poveşti nemuritoare, pe care nu mă pot sătura să le revăd mereu şi mereu, ca şi cum ar fi prima dată.
Ani la rând, mi-am altoit viaţa, frumos, cu imagini şi scene memorabile, cu visuri din scenarii imaginate de alţii, dorindu-mi să le transform şi în realitatea vieţii mele, creîndu-mi, la nesfârşit, pe pânza visărilor mele, propriile scenarii pe care le puteam modifica după plac, numai să ajungă mereu la happy-end... Şi ajungeau, acolo ajungeau... numai acolo, din păcate...
Din vina filmelor am fost, poate, supărător de idealistă şi, probabil, intolerabilă pentru ceilalţi, din vina filmelor inima mea nu s-a mulţumit cu puţin, nu a făcut rabat de la utopia perfecţiunii... Chiar dacă viaţa s-a încăpăţânat să mă contrazică până acum, ba chiar să mă umilească să trăiesc printre oameni fără visuri şi fără lumini, chiar dacă prietenele mele îmi spun că sunt păgubos de nerealistă, mă încăpăţânez să evadez din realitatea cu oameni mici, să fug spre poveste, să sper că, odată şi-odată, poveştile mele vor coborî de pe pânză sau de pe ecran şi vor deveni realitatea tangibilă, aşteptată nostalgic şi încăpăţânat... cu aceeaşi încăpăţânare de copil, de care n-am reuşit încă să mă dezbăr...
Am încercat experimentul cu prietenele mele bune, sperând ca în ele să găsesc un companion suficient de interesat și, desigur, desuet ca şi mine, căruia să-i împărtăşesc din minunile mele de celuloid... Mă tem că n-am reușit: au găsit filmele mele de suflet prea lungi, prea nerealiste, s-au plictisit şi s-au refugiat la o ţigară, în bucătărie, la butonarea telefonului mobil, la nenorocitele de ştiri - mai toate rele- sau chiar au plecat neinteresate spre alte realităţi mai... profitabile, toate din zodia cotidianului necruţător al mileniului al treilea, fără iluzii şi fără timp.
Visez, încă mai visez un prieten cu care să stau, umăr lângă umăr, în faţa ecranului (mare sau mic, e irelevant!), să savurăm aceleaşi filme în alb şi negru sau mai noi, super tehnologizate si pline de efecte speciale, dar cu sens şi cu suflet făcute, să vibrăm la aceleaşi poveşti, să lăcrimăm uşor caraghios, dar cu efuziunea sinceră a copărtaşilor la o fărâmă de sublim la câte-o scenă melodramatică sau la câte un cadru genial surprins, să ştim fără cuvinte de prisos despre ce e vorba, să înţelegem şi să simţim la fel, să fim noi şi filmele şi ...
E un vis ridicol de încăpăţânat şi lipsit de speranţă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu