Fericirea este o coajă de nucă plutind, cel puţin la mine, pentru că e mult prea dependentă de circumstanţe şi e, din acest motiv, în perpetuă instabilitate şi stare de asediu.

Utopia pe care o credităm cu prea mult în decursul goanei nostre nebune în jurul ceasului necruţător, care ne-apropie de marele şi inevitabilul final, e, în fapt, o altă efemeridă. Uneori, până şi o durere de cap ţine mai mult decât starea asta confuză şi relativă pe care-o încerci arar... şi , cu siguranţă, te face să te simţi mai pregnant uman.

Habar n-am cum se declanşează mecanismul interior care te resuscitează subit, ce resorturi interioare saltă fragmentele sufleteşti zăcânde în amorţire şi resemnare şi-ţi înduc în conştientul plutitor impresia că eşti fericit.

E de-ajuns un cuvânt, o senzaţie, o iluzie, o impresie, o minciună sau doar o speranţă nebună...

Oricum, pe mine mă face să răspund aiurea la întrebări, să privesc minute în şir în gol, să ies pe balcon când, de fapt, vreau să mă-ntorc în sufragerie, să am reacţii întârziate la gânduri înflăcărate, să-mi simt inima bătându-mi nebuneşte ..nici nu mai ştiu dacă-n piept sau dincolo de el, căci e mare, imensă, rotundă şi tic-tac-ul ei e ca un bubuit de tobe la o petrecere cu mii de decibeli şi mă mir cum n-o aude tot blocul, tot oraşul, toată umanitatea ... Binecuvântată ignoranţă!...