Azi am ţinut în braţe o minune cu ochii albaşti care se cheamă, de azi, fina mea. I-am ascultat inima mititică bătând, am îmbrăcat-o în haine albe de prinţesă şi m-am simţit o privilegiată că am putut să fac asta.
Sunt atât de rare pe lume momentele în care putem să ne depăsim mediocritatea şi egoismul, încât mi se pare că astfel de clipe de graţie ar trebui imortalizate nu numai în memoria aparatului foto, ci mai ales în memoria inimii. Căci zi de zi suntem mai egocentrici, mai preocupaţi de propria personă, de propriile neajunsuri sau dorinţe, mai grăbiți, mai inumani. Nu mai avem vreme să spunem un cuvânt bun, să ne albim cugetul cu un gând imaculat, să ne aruncăm un pic masca cea de toate zilele pentru a pătrunde pâna la noi lumina. Orbecăim în bezna din noi, în hăţişul de gânduri arborescente, în mocirla de resentimente şi frustrări până când ostenim că nişte animale hăituite.
Capul cade in fiecare seară pe perna viselor suprarealiste tot mai greu şi dimineaţa e o povară în plus trezirea şi luatul de la capăt tot mai mecanic.
Robotizând, trecem printre lucruri şi oameni şi, aşa cum spunea poetul, nu le mai facem dreptate nici măcar observându-le "care-i mai adevărat şi care-i mai frumos"...
Vine apoi o zi în care ţi se mai întâmplă câte ceva bun şi, dacă-ţi permiţi, îţi iei liber de la goana nebună care ţi-a devenit o a doua natură şi începi să-ţi pui întrebări. Ce dacă răspunsurile nu ai timp să ţi le decriptezi, e bine şi-atât : că stai cu sufletul tău alături şi îţi aminteşti că n-ai făcut nicio fărâmă din el, că nu-ţi aparţii nici măcar cât un fir de nisip. Şi n-ai cum să nu mulţumeşti.
O zi în care-ai contribuit şi tu cu ceva ca un pui de om să devină creştin e un prilej magnific s-o faci. Şi să te bucuri că ţi-ai reamintit că, de fapt, rostul tău de om nu e să umbli încrâncenat, ci să râzi şi să te bucuri, mulţumind mereu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu