Îmi vine zilnic să te-ntreb: ce faci, suflete? Îmi vine zilnic să-ţi reproşez de ce nu mă-ntrebi nimic, de ce nu-ţi pasă ce-am făcut, cum îmi e, cum a fost nu ştiu ce drum sau întamplare, ce gânduri mai am sau alte baliverne pe care şi le spun oamenii ca să dea un semn că le pasă, că sunt umani, că se implică s.a.m.d.... Şi-o mai fac, uneori, deşi mi-e tare silă de răspunsurile pe care le primesc, căci recunosc în ele deşertul.

Mă necăjesc zilnic cu detaliile sordide ale existenţei condiţionate de identitate, moştenire genetică şi alte nenorociri, de-mi simt sufletul tot mai greu de poveri pe care n-am cui să le împărtăşesc încât să le simt mai uşoare...

Şi , de fapt, nici nu vreau să le spun oricui, căci sunt lucruri pe care nu le poţi spune decât unui suflet din aceeaşi plămadă cu a sufletului tău...

Şi nici nu aştepţi de la altcineva nimic, pentru că ai nevoie , de fapt, să-i spui doar unui singur om de pe toată planeta şi el să te-audă, să te-nţeleagă ...atât.