de ce nu?

E fantastic sufletul omului! Ştiu că e o platitudine, dar văd zi de zi cum poate să ascundă în el culmi nebănuite, rezerve de dragoste şi afecţiune nejustificate obiectiv, încât nu pot să ignor faptul că încă mă mai surprinde... Şi, ca să nu dau nici o clipă impresia greşită că aş generaliza, fac constatările mai sus cu trimitere precisă către subsemnata. Cum poate să-ţi lipsească absenţa unei absenţe(dacă facem lucrurilor dreptate şi le judecăm obiectiv, conform principiilor lumii civilizate), încă nu pot să desluşesc. Cum poţi primi răspuns unor întrebări ale inimii pe care , în fapt, nu le-ai pus, nici asta nu pot înţelege.... Despre dragoste nu ştiu nimic, decât ceea ce trăiesc sau am trăit eu- şi nici asta nu-i o măsură prea dreaptă, căci fiecare suntem o imperfecţiune între alte imperfecţiuni şi slăbiciuni. Despre drum drept am uitat şi-am strâmbat multe din cele pe care le ştiam drepte şi adevărate. Despre iertare şi îngăduinţă învăţ zi de zi altecva , plecându-mi inima, şi mândria, şi voinţa şi tot.... Despre cum e să dormi fără mâinile-ncleştate inconştient am uitat, iarăşi, aproape totul în iarna asta cu chip de primăvară sulemenită cu beteală şi sclipici. Despre viitor nu-ţi mai faci nici măcar visuri, înăbuşi orice pornire de sărbătoare costisitoare şi necumpătată, pe care-ai merita-o din plin - de ce nu? - dar te bucuri stupid când descopri că sufletul de care ţi-e dor fără să-l ştii e dincolo de tastatură, de monitor, de oraş, de lumea ta, de rezonabil, de posibil, de cutume şi circumstanţe agravante, de iarnă şi operaţii, de mamă şi de fără tată, de bine şi de rău, de dreptate şi de datorie, de tot... "Numai inima urneşte lumea din loc" am citit cândva, demult, într-un roman obscur şi neverosimil de-al lui Teodoreanu şi nu ştiu de ce mi-a rămas în memorie şi apare mereu, la fiecare nerealistă alunecare spre "visat cu ochii deschişi" la imposibilităţi despre inimi-căci inima, ştiu de mult timp, nu e decât un organ supraestimat şi nimic mai mult... Gânduri nedezlipite de matca lor depresivă, de femeie tot mai încorsetată de obligaţii şi termene fixe pentru acţiuni inutile şi cronofage, gânduri care nu duc nicăieri îmi dau ghies şi nu vor să mă lase să spun că e decembrie, că e vreme de colinde şi se apropie Crăciunul, că mă bucur că ştiu că exişti şi că mi-e aşa de dor de tine... Şi ce dacă nu va schimba asta nimic, şi ce dacă e sărac visul meu aproape e imposibil, mă-ncumet să scriu,  să se contureze? Şi ce dacă? E iarnă, e frig, sunt lumini colorate -risipă peste tot, sunt oameni trişti şi cu planuri de sărbători, e superficialitate şi gust comun şi  de speranţă nici nu poate fi vorba... Calendarul meu arată ziua de ieri, inadvertenţă care mă înveseleşte şi-mi alungă, subit, gândurile de un tern de care m-am plictisit. Un truc sau o defecţiune tehnică? O fi îmbătrânit şi el ca şi toate ale lumii sau e doar un semn că mai am timp să recuperez ziua de ieri sau de mai demult, ce nu mi-a ieşit, să fac ce-aş fi putut face şi n-am făcut, să spun ce-aş fi putut spune şi n-am spus, să-nţelege ceea ce ar fi trebuit, deși nimic nu schimbă nimic, știi...

Pe birou, deasupra unui alt calendar, al rutinei zilnice, care-mi aminteşte cine sunt şi ce fac, stau trei inele purtate, succesiv, zilele acestea: ca trei promisiuni, ca trei zâmbete de aur şi argint, ca trei sclipiri de cine-ştie ce lumini pe care le ignor... De ce nu?