printre amintiri...

Sunt unele clipe pe care le trăieşti menite să se amprenteze atât de puternic în memoria sufletului, încât le simţi pecetea peste ani şi ani, intactă, de parcă n-ar sta sub sub stăpânirea implacabilă a timpului. Azi am retrăit unele dintre ele, cu intensitatea pe care ţi-o dă anii de flacără şi avânt ai adolescenţei.

Am fost la Nucet, la liceul meu, care împlineşte azi 110 ani de existenţă. Am urcat treptele cu emoţie , ca de fiecare dată, deşi mă aflam acum în postura destul de intimidantă de invitat şi-a trebuit să vorbesc publicului într-o ipostază oficială, de fost elev al liceului care-a dat lumii acum un dascăl...

Treptele acelea le-am urcat şi coborât de nenumărate ori, dincolo de ele era pentru mine răcoarea bătrânei clădiri în care mi-am legănat visurile emfatice ale acelor ani, în care m-am îndrăgostit pentru prima dată de un băiat cu ochii verzi, în care am clădit o arhitectură de suflet de care nu am reuşit să mă dezic niciodată....

În liceul meu am învăţat gustul primelor melancolii, la umbra castanilor am explorat de-atâta ori cerul cu vrăbiile şi himerele viitorului meu necunoscut, am citit poezie şi-am gustat din liniştea de catifea a toamnelor ruginii cum nu mai există nicăieri, pentru că ochii care le puteau observa atunci frumuseţea, acum nu mai ştiu sau nu mai au timp să le privească.

Arborii vechi din curte erau la fel de verzi şi neliniştiţi, ferestrele înalte ale clădirii ridicate în urmă cu mai bine de-un secol din ordinul ministrului de-atunci al "şcoalelor", Spiru Haret, ascundeau în spatele lor alte chipuri de elevi, profesorii mei, mare parte din ei, păreau neatinşi de cursul firesc al anilor, iar inima mea dezvelea, sub fiecare bătaie, câte-o amintire de liceean...

Ani de liceu cu parfum de melancolii şi tăceri mai grave, ani de liceu care s-au strecurat atât de repede prin sita timpului şi ne-a dat vieţii naivi şi nepregătiţi pentru nişte vremuri pe care nu le imaginam atât de capricioase...

Aminiri în blugi şi adidaşi cu şireturile fosforescente, amintiri cu colegii mei gălăgioşi şi neastâmpăraţi, cu domnul diriginte la orele- care-mi păreau nesfârşite- de matematică, amintiri din perioada practicii la fermă, plimbându-ne prin pădure sau susţinându-ne colegii, pe stadion, amintiri cu profesorul meu de literatură în sala de clasă în care-am dat examen de admitere şi-n care-am ascultat pentru prima dată înregistrări de la cenaclul Flacăra sau vocea lui Tudor Gheorghe cântând versurile lui Labiş , toate au dat năvală peste sufletul meu şi mi-au făcut această zi , încărcată de emoţie, încă o zi specială din viaţa mea.