Mă necăjesc cu nişte teze proaste, mi-e ciudă că-s proste, pentru că-s ale copiilor mei, pe care-i iubesc, pe toţi 31, mai toţi mult mai înalţi decât mine, inteligenţi şi foarte frumoşi, dar leneşi şi indolenţi...

Dimineaţă, la cea mai frumoasă liturghie de Sfântul Ioan, cu ochii în lacrimi şi cu un dor de tata de-mi stingea luminile sufletului, un dor de mă durea când respiram... Nimic, de-atâţia ani, un mare pustiu ce nu se umple cu nimic... Oare i-oi fi cântat vreodată tatei "la mulţi ani!" când eram copil? Nu-mi mai amintesc, asta nu-mi mai amintesc, deşi e atât de important... Ştiu doar cum sună cântările de la slujbele de pomenire, de-acolo îmi amintesc fiecare cuvânt ca o lovitură de bici...

Îi preţuim prea puţin când sunt, nu-i înţelegem, îi condamnăm pentru umanitatea lor care nu ne convine, căci ne-am făcut mari, suntem mândri şi ne ruşinăm de imperfecţiunile lor... Când nu mai sunt, ne e dor de râsul lor, de ideea existenţei lor acolo, undeva, şi realizăm cu oroare sensul cuvântului iremediabil.

Toate, sub acelasi cer răbdător cu noi aşa cum a fost şi cu ei...până la un moment dat.