miercuri, 16 martie 2011

despre slăbiciuni şi alte cele

Cer senin, ca-ntr-un cântec de Dan Spătaru, lumină din belşug şi primăvara, în sfârşit! Nu-i atîta verde cât mi-aş dori, dar speranţa lui este indenegabilă. Trecerea de la palton la haine subţiri este un antidot al depresiei. Urmele unei dureri de cap lasă dâre întunecate în peisajul acestei zile de primăvară, altfel minunate, astfel inutile...
Suflete, doar speranţa îmi îngăduie să văd primăverile viitoare, fanteziste şi altfel decât orice-am mai trăit....
Suflete, am atâtea poveşti să-ţi spun!... Le strâng în mine plăpânde şi subţiratice, ca filele unei cărţi rare, şi le migălesc zi de zi în tainiţa inimii, pentru că-s scrise cu tot ce am mai bun şi mai frumos în fiinţa mea patetică şi desuetă, recunosc.
Nici nu ştiu cum ar fi, câteodată cred că nici n-aş îndura atâta fericire, m-aş chirci uimită ca proştii în faţa minunii atât de puţin plauzibile şi-aş lăsa-o să se strecoare printre degete, ca stropii de lumină, fără s-o opresc, neîncrezătoare în posibilitatea existenţei ei aievea.
Uneori, ne dorim ceva atât de mult, atât de intens, cu toate puterile, încât ea singură, imaginea din visuri a dorinţei, ne dă puterea de a merge mai departe, devine energia care ne face să trecem printre lucruri şi oameni care se comportă ca şi ele şi să ne strecurăm fără ca toate ale lumii să ne atingă, pentru că înaintăm ca pelerinii spre Mecca sau spre pământul sfânt, călăuziţi doar de puterea gândului. Apăraţi ca-ntr-o carapace de toate, nici nu mai observăm că timpul trece şi ne irosim fără rost, doar pentru cu nu putem altfel...
Spăşiţi în faţa unei atât de depline bucurii, ce răsare numai din proiecţia de fum a himerei, nu mai avem îndrăzneală să şi cerem ca ea să devină realitate...
Când în mintea mea, restul timpului mai organizată şi raţională, reapar realităţile pe care le ştiu, care mă constrâng şi pe care, la infinit, le urăsc, visurile se aşază nătânge la colţ, vinovate de trufia de a exista aşa prohibite...
Circumstanţele mă năucesc, îmi taie zi de zi aripile, ca apoi instinctul de conservare sau cine ştie ce nebunie îndărătnică o mai fi şi asta, să mă facă să reiau iarăşi truda sisifică a de le cârpi cu visuri din ce în ce mai interzise, mai zdrenţuroase, mai fără soţi de izbândă...
Şi trec zilele şi mi se stinge de tot primăvara târzie din vine şi ... ha-ha!... ce nerozie, mi-amintesc de Coşbuc şi de copilărie ...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

„Vitrion, Năică!”

     Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură ș...