Când eram copil aveam visuri ridicol de înfumurate. Îmi doream, de pildă, să ajung celebră, să se uite lumea la mine admirativ, mai exact să caşte gura ca la circ şi să mă aplaude frenetic. Evident, o tâmpenie pe care, când am realizat-o, mai exact când i-am realizat grozava stupizenie, am considerat-o una dintre bizareriile adolescenţei pe care nu ţi le înţelegi niciodată...

Mai mult, m-a făcut să mă gândesc serios la narcisism şi la alte chestii deloc plăcute. De fapt, nici nu ştiu sigur dac-am recunoscut-o vreodată, dar , ce să mă mai codesc, e timpul să mi-o asum şi pe-asta: e a mea şi pace! Îmi permit acum, odată cu trecerea anilor s-o privesc cu îngăduinţă şi zâmbet în colţul gurii şi să-mi zic: ei, eram mică! Deşi, cu aceeaşi sinceritate spun că n-o consideram o copilărie deloc pe-atunci!

Mi-a venit în minte asta azi când, obosită de efortul de a acoperi toate, de a încerca să-i mulţumesc pe toţi, m-am întrebat: de fac toate astea?

Azi, când stau zi de zi în faţa oamenilor, în altă postură decât cea imaginată în naivitatea copilăriei mele, recunosc că nu e chiar un lucru dezirabil să fii tot timpul observat, judecat, disecat cu inflexibilitate de ceilalţi. Viaţa într-un fel de vitrină e obositoare când ai lucruri în ea care nu-ţi plac, de care nu eşti chiar mândru , pe care nu vrei să ţi le mai reaminteşti nici măcar ţie.

Şi nu vorbesc neapărat de lucruri ruşinoase, ci de un anumit fel de intimitate pe care, deşi îl meriţi, îl merită tot omul, de altfel, în ultimul timp nu ţi-l mai permiţi.