În aer simt primăvară, deşi calendarul îmi spune că-i numai o părere, căci e vânt tăios de februarie, iar duminica e ameninţată de perspectiva unei zile de luni interminabile, în care nimeni nu are chef de muncă, doar e 14 februarie şi omenirea e invadată de inimioare, de roz, de declaraţii şi de iubire. Peste tot, doar la tine nu! Ei, hai, îţi spui curajoasă, noaptea toate pisicile par negre, iar în sihăstria camerei tale orice gând are tendinţa de a se exacerba.

Aşa că te refugiezi într-un roman de capă şi spadă, ca să-ţi aminteşti de vârsta cea fericită, când lângă personaje pitoreşti credeai că viitorul va fi, obligatoriu, romantic şi roz. Şi ce dacă n-a fost aşa, şi ce dacă? Tot mai există în tine în tine rezerve de speranţă şi tot mai plăsmuieşti în dosul frunţii un scenariu care pare valid, în ciuda a toate.

Dor de verde, de adolescenţă, de Otilia Cazimir, de plimbările cu prietena tuturor reveriilor şi melancoliilor tale prin pădurea care-şi aştepta cântecele, poate şi dor de scris.... Oricum, sătulă de comercial, de zgomotoasa manifestare a superficialităţii.