Tot felul de gânduri îţi vin în cap lâng-o sticlă de cola şi-o prietenă bună, cu care împarţi totul, şi bucurii, şi tristeţi, şi dezamăgiri, şi stupefacţii şi visuri imposibile, sortite eşecului, pe care te păcăleşti cu încăpăţânare c-ai să le realizezi...
Toc mărunt, cu Den, fiecare ştire halucinantă despre oameni pe care-i cunoaştem şi nu-i credem capabili de orori, fiecare nouă absurditate pe care-o întâmpinăm pe lângă oameni execrabili şi ne este amândurora mai uşor... sau, cel puţin, pentru moment, aşa pare....
O prietenă bună e un lux indispensabil, pentru că lucrurile tind din ce în ce mai mult spre anormalitate şi trebuie să rezişti aberantelor întorsături de situaţie - cum altfel?- decât lângă o fiinţă dragă cu care să încerci să afli rostul şi menirea lumii...
Mi-am canalizat energia tot mai mult, în zilele din urmă, spre tot felul de nimicuri, am dat prea mare importanţă oamenilor de doi bănuţi, am pus prea mult suflet în dispute inutile cu minţi bolnave şi înverşunări fără niciun rost, încât am ajuns ca singurele momente în care ne simţim la adăpost sunt acelea când putem să ne deschidem sufletul.
E nevoie de mărturisire, e nevoie de încredere în sufletul de alături cu care să rezonezi, e nevoie de emoţie în lume, altfel ne îndreptăm spre un viitor autist şi copleşit de gri.
E nevoie de oameni dragi , de familie, de amintiri care să te ţină la suprafaţă, de puncte de reper, de regăsirea identităţii pe care-am abandonat-o în acest veac alienat şi însingurat.
Tot mai des oamenii se schimbă în aparenţă fără motiv sau, cel puţin, fără motiv plauzibil pentru mintea mea, încât se ajunge ca până şi cei pe care până mai ieri îi considerai umani să se poarte ca într-un film de Hitchcock, năucindu-te şi punându-ţi la o serioasă încercare răbdarea şi înţelegerea.
Doar lângă prieteni simţi că te recunoşti, că încă mai stau în picioare reperele tale morale, judecăţile tale despre bine şi rău, despre drept şi nedrept, despre cum şi ce înseamnă să fii om.
O seară precum cea care-a trecut, cu o prietenă bună, cu plăcintă aburindă în faţa calculatorului, cu poze şi amintiri depănate în râsete sau nostalgii e ca o insulă de normalitate în nebunia generalizată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu