restituire?

Azi a fost o zi frumoasă. Pentru că am descoperit în mine, printre atâtea dezamăgiri și lacrimi câte-am strâns zilele trecute, că am puterea să mă adun și să accept viața așa cum este, cu neîmplinirile și tristețile ei...

Că sunt tot la fel, că nu mai e o nenorocire faptul că vin seară de seară acasă singură și ușa nu se mai deschide să primească pe nimeni sau că nu-mi sună telefonul, așa cum am simțit săptămânile din urmă...

Azi am văzut că mai pot face ceea ce trebuie, că mai am  puterea să fac lucruri simple, fără să simt că n-au niciun rost: să corectez lucrări, să fac ordine prin casă, să ascult muzică, să merg la cumpărături, să gătesc și chiar să mănânc singură, fără să simt că asta e un efort și fără să mai sufăr atât din cauza oamenilor și a sentimentelor sau lipsei lor de sentimente...

Oricum, fiecare în viață facem alegeri și ni le asumăm, precum ne asumăm și consecințele lor.

Știu demult că fiecare om pe care-l cunoaștem și-l vrem în viața noastră într-un fel sau altul are dreptul să nu ne iubească și să nu ne vrea, oricât de mult l-am iubi și l-am prețui noi. Și știu că nimic nu ne poate opri să-i iubim la fel de mult, să le acceptăm alegerile, oricare-ar fi ele. Pentru că de sentimentele noastre nu e nimeni, absolut nimeni răspunzător, decât numai noi și trebuie să ne purtăm eșecurile cu demnitate.

Chiar dacă ne doare, chiar dacă orgoliul nostru rănit ne strânge ca o cămașă prea strâmtă...

Și se poate respira și în ciuda acestei dureri, chiar dacă mai greu, printre noduri...

Azi a fost o zi frumoasă, pentru că mi-am reamintit că tot CEEA CE PORT ÎN SUFLET e o bucurie, nu o povară. Și n-am de ce să nu mă bucur, pentru că iubirea e o binecuvântare, niciodată o damnare.